Mic inventar de senzaţii tăricele
Din Almanahul Academiei Catavencu 2008, cu tema “Senzatii tari”:
M-am tot gîndit la tema asta cu “senzaţiile tari” şi la pericole şi la adrenalină şi mi-am dat seama că cele mai mari pericole le-am trăit cînd eram mică. Pe primul nici măcar nu l-am conştientizat, că aveam mai puţin de doi ani cînd am tras de o floare agăţată-n perete şi a căzut, cu tot cu ghiveci, la doar 2 mm distanţă de capul meu. Şi cred că nici pe al doilea, că tot foarte mică eram cînd m-a lăsat bunică-mea 10 secunde în cădiţa de baie sprijinită pe două scaune, ca să se ducă după un prosop, şi m-a găsit pe podea, cu cădiţa-n cap. Tot capul mi-a fost în pericol şi mai tîrziu, cînd aveam deja vreo 4 ani, şi executam nişte gimnastică la bara de covoare din faţa blocului. Fiindcă tot în el am aterizat, de mai am şi-acuma semnul, pe undeva pe sub breton. Doar cînd am căzut de pe bicicletă şi din leagăn, cînd m-a muşcat un cîine şi cînd m-am fript la ţeava de eşapament a unei motociclete, mi-au fost afectate picioarele. Şi, o singură dată, tot ambalajul, cînd m-am dus la un curs de înot şi era să mă înec cu instructorul lîngă mine. În rest, numai şi numai la mansardă m-am accidentat…
Cu toate astea, nu pot să zic c-am trăit cine ştie ce senzaţii tari. Mai degrabă, am trăit senzaţii tăricele şi multe. Şi mai trăiesc şi-n ziua de azi, şi voi trăi – logic! –, pînă o să mor.
Uite, de exemplu, fiindcă sînt aiurită şi nu mă uit pe unde merg, mă aflu mereu în pericol de automutilare. Mă lovesc tot timpul de mobilele de prin casă, iar, odată, într-o dimineaţă, somnoroasă fiind, am vrut să ajung la baie trecînd printr-un perete. N-am reuşit ori fiindcă peretele era destul de tare, ori fiindcă n-am avut eu suficientă forţă şi m-am ales cu un cucui. Altădată, mergeam pe stradă şi m-am oprit cu capul într-un stîlp de telegraf, iar, acum vreo săptămînă, preocupată fiind să nu-mi strice ploaia tenişii albi, nu m-am mai uitat pe unde merg şi m-am trezit într-un zid. Mi-am salvat capul şi faţa parînd în ultimul moment, cu mîna, şi am scăpat doar cu o julitură. Cel mai nasol a fost însă cînd mi-am trîntit uşa de la lift peste un deget. Durere mai mare ca aia de atunci n-am mai trăit vreodată (îmi vine să plîng numai cînd îmi amintesc) şi mi-a căzut, pentru o vreme, şi unghia. În rest, arsuri pe mîni, multiple dar de importanţă minoră, de fiecare dată cînd folosesc cuptorul de la aragaz şi tot felul de alte răni mici şi trecătoare.
Pe lîngă pericolul automutilării, mă mai pîndeşte însă şi spectrul preinfarctului. Şi ăsta are legătură tot cu faptul că sînt aiurită. Dacă printr-un colţ al unei camere trece un fir esenţial pentru funcţionarea unei instituţii cu 1000 de oameni, e sigur că de firul ăla mă voi împiedica eu. Dacă undeva, într-un colţ al universului, o cafea se află în preajma unui laptop, atunci cafeaua aia o voi varsa eu. Pe laptop. Cel mai expus e al meu, pe care am deversat deja lichide de vreo 3 ori, din fericire, fără consecinţe dezastruoase. În momentul ăsta, o singură tastă e nefuncţională şi nu e una dintre cele esenţiale. Ştiu însă că, pe unde trec, toată lumea îşi îmbrăţişează surescitată divaisurile, c-o mînă, în timp ce, cu cealaltă îndepărtează cănile pline. Şi că pe vremea cînd aveam PC, şi nu Mac, am vărsat tot ce s-a putut în tastatură, de la apă pînă la brînză cu smîntînă. Uite, încep să nici nu mă mai mir că nu m-am aflat niciodată în situaţii extreme. Păi, cînd trăieşti tot timpul cu adrenalina-n gît, ca mine, nu prea are cum să-ţi mai vină ideea să te dai cu parapanta.
ah, si mi s-a rupt tasta “a” si nu gasesc tastatura de schimb… detalii 
