Mult e dulce și frumoasă parcarea ce-o făcem!
Avem o casa cu curte, care curte are si o poarta mare, prin care trebuie sa intre masini. Ce face romanul nostru cand proiecteaza o casa cu curte si poarta mare, prin care tre’ sa intre masini. Tranteste in fara portii prin care tre’ sa intre masini o banca. Dupa care isi freaca linistit mainile si isi zimbeste interior: “Noo, ca tare-i frumos!” (treaba se petrece la Cluuuj). Si pleaca multumit. Nu inainte de a pune si un semn mare de parcare, sa stie omu’ pe unde sa nu poata sa intre.
Dupa aia, vin fraierii care tre’ sa-si bage masina in curtea cu pricina, pe poarta in fata careia e banca. Fiindca au niste treaba pe la firmele din curte. Se scarpina-n cap (“Noo, ce bine era daca-mi zicea Bond, James Bond, scoteam aripile si no… saream peste banca, ***u-l in **** pe ala care-a pus-o aici! No, mai bine parchez eu aici, pe marginea soselei, pe interzis!”). Parcheaza si pleaca resemnati:
Dupa ce s-a obturat drumul si din lateral, vine, in sfarsit, si adevarata victima. Cetateanul care chiar tre’ sa bage masina in curte, fiindca acolo e serviciul lui. In fiecare zi! Dupa cum vedeti, reuseste. Din 6765 de manevre, probabil, da’ important e ca reuseste. Pentru ca, daca n-ar reusi, cineva ar lua, mai devreme sau mai tarziu, banca aia de-acolo.
Deci de-aia sunt o gramada de lucruri aiurea in tara asta, da? Pentru ca… no… uneori, romanul e prea inteligent si prea descurcaret.
P.S. Varianta bucuresteneasca a povestii, in care banca e gard si garajul e trecere de pietoni, aici.
