Aș fi vrut să fiu Mircea Badea
Mi-am promis de multă vreme că nu mă mai enervez în trafic și am și reușit asta. Nu mai dau claxoane decât pentru atenționare, în situații limită, nu mă mai înjur cu nimeni, nu mai dau flash-uri, nu mai fac nimic. Sunt ZEN. Dacă un ghiolban îmi taie fața cu nesimțire, frânez, îl evit și îmi văd de treabă. Mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum retardatul cu pricina nici nu s-ar fi intersectat vreodată cu mine prin viață și mă simt foarte bine așa! Azi însă, după multă vreme, un eveniment neprevăzut m-a scos din calmul meu englezesc. Eram la semafor și vine un băiat d-ăla care spală parbrize. Îi fac semne clare și repetate că nu vreau. Mă ignoră. Se apucă să spele tacticos, cu o privire sfidătoare de… nu știu… ceva scârbos cu bale și solzi. Spală jumătate de parbriz, înceeeeeet, ridică un ștergătooooor, spală și sub el și îl pune la loooc. Nervii mei rezistă, dar greu. Apoi spală înceeeeeeeet și cealaltă jumătate. Nervii mei încep să se clatine de pe-un picior pe altul. Ridică și celălalt ștergătooooor, curăță și suuuub eeeel și îl pune la loooooc. Nervii mei se bagă sub masă, și se bâțâie cu degetu’-n gură. După aia, vine la geam și începe să bată. Îi fac semn să mă lase. Spală înceeet și geaaaamul, după care începe iar să ciocăne. Nervii mei încep să se tăvălească pe jos, cu spume la gură. Îmi face semn că “măcar o țigară”. Îi zic iar să mă lase. Pleacă de-abia după ce se făcuse verde și mașina o luase ușor din loc. Nervii mei rămăseseră doar jumate, că restul făcuseră scurt și se autoprăjiseră. Nu-mi ziceți că “da, da, știu faza, e fumată”, că am mai fumat-o și eu, dar niciodată insistența și nesimțirea n-au fost atât de insuportabil de mari, iar prezența omului de la capătul șomoiogului de spălat parbrize n-a fost niciodată atât de scârboasă. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi intrat în casă, și-ar fi luat ceva din frigider și s-ar fi așezat, cu picioarele pe masă, la televizor, iar eu n-am putut să-l dau afară, de frică să nu-mi spargă lucruri și să nu mă agreseze fizic. Acum câțiva ani, un țigănuș-cerșetor a pus mâna pe un cataroi și a vrut să-mi dea cu el în cap, pentru că nu-i dădusem nimic. De ce nu i-ar fi venit și lu’ băiatu’ ăsta bălos și solzos aceeași idee și de ce n-ar fi dus-o până la capăt? Ce, eram cumva sor-sa? Eram doar o nenorocită care nu voia să-i plătească serviciile făcute cu forța. Mi-a părut teribil de rău că sunt femeie. Aș fi vrut să fiu, pentru cinci minute, bărbat, să mă pot da jos să-i administrez aproximativ 45345 șuturi în fund și – mă iertați că vorbesc ca Mircea Badea! – circa 234 capete-n gură, să-i sară balele alea pe parbriz și să-l murdărească la loc. De fapt, stați așa, că acuma mi-am dat seama: aș fi vrut să fiu bărbat, pentru cinci minute, dar nu orice fel de bărbat. Unul primitiv, necioplit, complet nedus la școala de balet și maniere elegante. Aș fi vrut să fiu Mircea Badea însuși! Să-l bat p-ăla și să-l dau, după aia, și la televizor! Din păcate, n-am fost, așa că a trebuit să stau cuminte, sfâșiată între indignare și frică, și să aștept să se pună verde la semafor. Unul dintre cele mai lungi semafoare din viața mea…
UPDATE: Sau, poate, îmi sugerează Pista, ar fi trebuit să fac asta:





