Râsul ca instrument de tortură

V-a venit vreodată să ucideți pe cineva care râde? Mie, da, recunosc. Țin minte că am fost, acum câțiva ani, la un spectacol de stand-up și, timp de vreo oră, în loc să-l urmăresc, n-am făcut altceva decât să mă gândesc dacă rentează s-o lichidez pe o tipă care stătea fix în spatele meu și care avea un râs pentru care nu s-a inventat încă o definiție. S-o omor, să n-o omor, s-o omor, să n-o omor, s-o omor, să n-o omor… Așa am oscilat, până când, din fericire, a plecat și m-a lăsat să fiu atentă la ce se întâmpla pe scenă. Era atât de enervant și atât de strident râsul ei, dar atât de enervant și de strident, încât nici nu pot să-l descriu. La fiecare hohot venit din spate, câțiva neuroni de-ai mei explodau și plecau către neant, lăsând în urmă un drăguțel și scurt foc de artificii. Puf… puf… uite-așa era în creierul meu. Ca la jocul ăla, Minesweeper. Râs, explozie, foc de artificii, neant, râs, explozie, foc de artificii, neant…

Există oameni care râd frumos, oameni care râd neutru, oameni care râd urât și oameni care râd insuportabil. Asta era dintr-o categorie care nu s-a inventat încă. Am mai întâlnit, după aia, un singur om din categoria asta: un bărbat. Cred că, dacă s-ar produce aparate d-alea de alungat câinii, cu râsul fetei ăleia sau al domnului respectiv, ar avea un succes nebun. Ar bate toate ultrasunetele și paraultrasunetele din lume. O simplă apăsare pe un buton, un hohot mic și… 60 de capete de maidanezi ar exploda simultan. Dar ce instrumente de tortură pentru oameni s-ar putea confecționa cu râsul ăla! Ohooo! Ar fi ca-n Portocala mecanică. Îi și văd pe violatorii și pedofilii din pușcării tăvălindu-se pe jos, astupându-și convulsiv urechile și implorând, cu balele șiroind, să fie duși mai bine la duș, să stea aplecați după săpun până la loc comanda. Zile, luni, ani întregi ar sta cuminței, prefăcându-se că nu găsesc săpunul.

De-aici până la arma fonică n-ar mai fi decât un pas. Valiza cu butonul roșu ar deveni brusc neinteresantă. Celui mai important om al planetei i s-ar da în primire la angajare, pe lângă laptop, telefon mobil, cod de ieșire pentru convorbiri internaționale pe fix, mașină de serviciu, bonuri de benzină, adresă de mail, legitimație și cardurile de acces în Casa Albă, și bombița fonică. Să te ții după aia negocieri: “Mă lași, frate, să-mi pun trupele la tine sau apăs pe butonaș?”, Mai dai niște petrol sau râdem un pic împreună?”, “Osamo, ia zi, pisoiaș, te predai sau îți pune tati la telefon niște chicoteli mișto, de-a dreptul molipsitoare?”. Sper să nu citească vreodată acest text cei doi oameni de care vorbesc. Dacă-l citesc, se prind că despre ei e vorba și devin conștienți de potențialul râsului lor, ar putea ajunge să controleze lumea. Ba chiar și pe extratereștrii. Ar deveni stăpânii Universului! Doamne, apără-ne!

Voi ați întâlnit oameni care râd insuportabil? Cât de mult contează felul în care râde un om pentru propriul lui destin?