Cum mi-am ales rochia de mireasă
Să-ți alegi rochia de mireasă e cel mai greu lucru din lume. Deci nu, fetelor, nu-mi ziceți că știați, pentru că n-o să vă cred decât dacă vă prezentați cu certificatul de căsătorie la control. Pentru cele care n-au trecut încă prin asta, am o surpriză: n-aveți de unde să știți cât de greu e, pentru că e mult mai greu decât vă imaginați. Cel puțin așa a fost pentru mine și mi-e imposibil să cred că sunt eu unica lu’ pește prăjit și singura căreia i-a luat mai mult de juma’ de an s-o găsească.
Trebuia să fie simplă. Foarte simplă. Trebuia să mă reprezinte. Trebuia să mă facă să nu mă simt ca o țoapă împopoțonată. Trebuia să-mi dea libertate de mișcare. Trebuia să se asorteze cu spațiul în care urma să o port: curte, verdeață, flori, aer liber, animale la proțap. Trebuia să fie însoțită doar de niște flori în păr și atât. Aveam s-o port o singură dată și s-o țin minte toată viața, deci trebuia să fie perfectă.
Timp de vreo opt luni am crezut că pur și simplu nu există. Tot ce vedeam pe internet, în reviste, cataloage sau magazine era oribil. Pampoane, paiete, volane, sclipiciuri, fulgi, pampoane, paiete, volane, sclipiciuri, fulgi. Nu-mi venea să cred că toate miresele din țara asta pășesc la altar înfășurate în paiete și fulgi. Singurele vreo 3-4 rochii apropiate de ce voiam, pe care le-am văzut în opt luni de zile, costau peste 4000 de euro, iar eu – slavă Domnului! – nu mă măritam cu Irinel Columbeanu și nici cu vreun fotbalist.
Am găsit-o într-un moment în care speranța începuse deja să horcăie. Se pregătea să dea colțul. Ultimul moment, practic. Încă puțin și n-aș fi avut cu ce să mă îmbrac la propria nuntă. Era simplă, foarte simplă, nu mă făcea să mă simt ca un pom de Crăciun, dar… daaaaaaar, fiind amplă în partea de jos, nu mi-ar fi dat libertate de mișcare decât dacă foloseam tradiționalul jupon cu sârmă! Am înțepenit! Nu voiam sârmă. Pentru nimic în lume, nu voiam să arăt ca o prințesă expandată care târăște pe sub fustă niște sârme. Jos sârmele! Huoo! Zadarnic însă. Tantile de la magazin mi-au explicat că, fără sârmă, mi s-ar fi încurcat printre picioare și m-aș fi împiedicat în ea, riscând să cad în nas. Am acceptat sârma, dar m-am luptat cu ele pentru una cu circumferința mică. Cea mai mică posibilă. Ele o țineau pe-a lor, că ar trebui mai mare, eu o țineam pe-a mea, că o vreau mai mică.
A rămas ca mine, evident, însă, când m-am întors să ridic “marfa” comandată, sârma cea mică se răzbunase deja. Rochia era prea amplă pentru ea, drept care se încrețea aiurea în talie. Merde! Eu mă sprijineam de pereți, să nu leșin, iar tipele de la magazin ridicau din umeri: “N-avem ce să-i facem!”. Până la urmă, tot eu am găsit soluția. Le-am cerut să dubleze cordonul din talie cu încă unul care să acopere pliurile nefirești și am plecat acasă cu groaza în suflet. “Oare se va schimba ceva? Dacă nu e bună soluția, ce mă fac? Amân nunta? Declar cod “trening” și se îmbracă toată lumea așa, în frunte cu mine? Mă omor? Nu mă mai mărit?”. Soluția s-a dovedit a fi bună, însă parcă nu m-a convins. Era bine, dar parcă nu era perfect! Am probat-o pentru ultima oară și am plecat acasă cu ea în pachet și inima sfâșiată de îndoieli.
Mai era o săptămână și încă nu știam dacă pliurile alea vor sta OK sau nu, dacă rochia e OK sau nu, dacă o să fie bine sau nu… Și mai aveam încă o problemă: brusc, mi se părea și prea simplă. Criteriul principal al alegerii rochiei fusese simplitatea și acum era prea simplă!! Mi-am alertat de urgență prietenele fashioniste. Ele-și dădeau ochii peste cap că “Nu există prea simplu, ai înnebunit tu la cap, ca toate miresele înainte de nuntă”, eu o țineam pe-a mea, că “Nțț, e prea simplă”. Până la urmă, am căzut de acord că ar mai încăpea pe lângă ea o brățară și că tot ce va conta, de fapt și de drept, va fi cum o să mă simt eu în ziua cu pricina. Dacă o să am o stare mișto, rochia va fi perfectă, dacă o s-o port ca o curcă plouată, o s-arate și ea tot ca o curcă plouată. Toată săptămâna m-am gândit la nenorocita de curcă și am regretat momentul în care am decis să fac nuntă: “Mie nu-mi plac nunțile, le urăsc, cum am ajuns eu să fac nuntă? Ce caut eu în filmul ăsta, de ce ne-a trebuit nuntă, nu puteam să ne căsătorim fără circ? Chiar, ce-ar fi să nu vin? Stau acasă, citesc o carte, tu te distrezi, te simți bine și ne vedem a doua zi”.
Evident că rochia a fost mai mult decât perfectă în ziua nunții. Evident că totul fusese numai în capul meu. Evident că toate miresele trec prin asta pentru că, se știe, miresele sunt cam nebune și își fac mai multe probleme decât ar trebui. Evident că n-au cum să nu fie nebune, față-n față cu un moment unic. Numai Adriana Bahmuțeanu se mărită-n fiecare zi…
Bun. Acuma, că v-am povestit un moment unic din viața mea, faceți bine și povestiți și voi. Iar fetelor le reamintesc că, dacă-și fac cont pe site-ul Unica, la secțiunea Clubul cititoarelor de bloguri feminine, adică aici, adică, și mai exact, la subsecțiunea care poartă numele meu, pot câștiga, pe lângă diverse surprize din partea revistei, o întâlnire cu mine, la un ceai/o cafea/o vodcă/ o damigeană de cocktail-uri fine, să povestim și să ne amuzăm. Câștigătoarea întâlnirii va fi anunțată peste 3 săptămâni, iar data și ora distracției o vom stabili, de comun acord, eu și ea. Fată, fată, apasați, fată, butonul “Susține-mă” de pe pagina cu pricina și făceți-vă, fată, cont! Pupici!
:D:D
iar spre dimineatza am renuntzat shi la sandalele ” de comanda” ” dupa revista” si am executat dansuri rituale in picioarele fic goale spre disperarrea soacra-mii ( Dzau s-o ierte) care era preocupata ( chiar si la vremea aia sau “mai ales” la vremea aia) de imaginea ei! 
si io vreau un tanc! 
