Despre Florin Iaru
Am asistat, fără să vreau, în calitate de cititor, la diverse execuții ale lui Florin Iaru, pe diverse bloguri. Oameni care nu-l cunosc, care nu au vorbit în viața lor cu el, care nu îi cunosc biografia și nu știu nimic despre el ca om îi întorc în aceste zile caracterul pe toate fețele și îi evaluează inteligența în funcție de opțiunea lui politică. Mă rog, e o exagerare a mea aia cu “îi întorc pe toate fețele caracterul”, fiindcă, de fapt, concluziile se trag foarte repede și cu nonșalanță:
1. Florin Iaru nu are cum să fie sincer anti-Băsescu. Sigur are un interes financiar sau de altă natură în asta, sigur e vândut.
2. Florin Iaru e prost, pentru că a spus nu știu ce chestie inexactă la televizor, referitor la filmulețul trucat în care Băsescu părea că lovește un copil. Nu contează că, deși anti-Băsescu, Florin Iaru a susținut sus și tare că filmul e trucat, încă de dinainte expertiza oficială. A calculat greșit nu știu ce număr de frame-uri, deci să ne mai lase, e prost.
Nu pentru că vreau să-i iau apărarea lui Florin Iaru scriu acest text. Și nici pentru că vreau să demonstrez cuiva că nu e vândut și/sau prost. Îl scriu pentru că, după ce am citit cu tristețe acele lucruri, m-am gândit mult la Florin. Mi-am adus aminte ce om mișto este și am simțit nevoia să-mi formulez gândurile mai pe larg. Aceste rânduri se adresează, așadar, strict următorilor oameni:
- mie
- celor care îl cunosc pe Iaru și țin la el
- celor care cred că oamenii ca indivizi sunt mult mai importanți decât crezurile politice, crezuri în numele cărora, în aceste zile, se jignesc, se judecă și se execută persoane și amiciții
- lui Florin
Florin Iaru e unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut. E un copil mare, hăhăit și gălăgios, tonic și intempestiv, împrăștiat și guraliv. E un copil mare și inimos, pe care îl poți suna la orice oră din zi și din noapte să-i ceri ajutorul, fără cea mai mică teamă că l-ai putea deranja sau că ar putea zice “Nu”. Cred sincer că și-a petrecut jumătate din viață ajutându-i pe ceilalți. Nu știu să existe cunoscuți de-ai lui care să nu-l fi sunat măcar o dată să-i spună “Florine, mi s-a stricat computerul, dacă nu mă ajuți urgent, sunt terminat!”. Și nu știu ca Iaru să fi zis vreodată “Nu pot!” sau “Te rezolv, da’ poimâine!”. Dacă aș aduna nopțile și zilele pe care le-a petrecut suflând în fundul computerelor agonice ale prietenilor, amicilor, colegilor sau pur și simplu cunoscuților, i-aș putea da lui Florin încă o bucată bună de viață, să facă ce vrea el cu ea. Pentru că Florin, dacă a sărit să te ajute, chiar te ajută până-n pânzele albe. Se luptă cu monstrul electronic până-l dovedește. Uneori, îl simți că nici măcar el nu mai crede că există soluții, da’ nu se lasă până nu le găsește. Iar asta poate să presupună uneori și 24 ore de chin, fără pauză. În care le lasă pe-ale lui pentru ale tale.
Florin Iaru e omul pe care nu l-am văzut niciodată supărat pe cineva. L-am auzit înjurând, cu zbierete îngrozitoare, diverși clienți care trimiteau în ultimul moment reclame greșite pentru Academia Cațavencu. Dar înjura în absolut, nu pe cineva anume. Și înjura fără răutate, exact ca un copil. L-am văzut țipând la colegi, tot pe teme tehnice de serviciu. Țipând îngrozitor (nu cred că aveți idee cam cât de tare poate țipa Iaru…), dar tot într-un fel complet și cu desăvâșire lipsit de răutate. A țipat o dată și la mine, dar nu mi-a trecut prin cap nici o secundă să mă supăr. Nu știu să vă explic fenomenul, nu știu să vă zic de unde înțeleg oamenii că nervii lui Iaru n-au nici o legătură cu răutatea sau cu supărarea. Cred că o simt pur și simplu. E un om de o atât de mare bunătate încât o simți și când zbiară la tine. Și simți că, în mai puțin de un minut, o să-i treacă și o să-ți zâmbească și o să se poarte normal, ca și cum nervii ăia n-ar fi existat. Și așa se și întâmplă.
În ziua în care Iaru s-a lăsat de fumat, la Academia Cațavencu era luni, ziua cea mai grea, aia în care se face ziarul. Eram la DTP când s-a enervat atât de tare pe o reclamă încât a dat cu tastatura de birou și a spart-o. Eram mai mulți acolo și am încremenit. Am mers pâș-pâș până i-a trecut, după care toată lumea și-a văzut de treabă, ca și cum chestia aia nu se întâmplase. Pentru că nici nu se întâmplase, de fapt. Nervii lui Iaru sunt tot atât de blânzi și de candizi pe cât sunt de gălăgioși. Și nu-i bagă nimeni în seamă, nici măcar el. Pentru că toată lumea știe că e unul dintre cei mai buni oameni din lume.
Există momente în care Iaru te scoate din minți. Sunt alea în care îți zice “Rezolv în 20 de minute!”, dar durează trei ore. Și alea în care îți zice “Sunt pe drum, ajung imediat”, dar nu ajunge imediat și nici nu-ți mai răspunde la telefon decât peste o oră, când îți spune iar că ajunge imediat. Simți că, atunci când o să ajungă – știi că o să vină, pentru că Iaru nu dă niciodată țepe, doar bălmăjește uneori timingul, pentru că e superîmprăștiat! -, o să-l strângi de gât. De-abia-l aștepți, ca să-i zici vreo două. Când apare însă, vesel, tonic, guraliv și cu moaca aia de “pâinea lui Dumnezeu” (să mă ierte, că e ateu!), uiți că voiai să-l strângi de gât. Nu poți să te superi pe el pur și simplu. E prea bun.
Iaru e omul pe care-ți vine să-l întrebi “Bă, Florine, tu ai dușmani?”. L-am și întrebat o dată, mi-a zis că crede că are. Eu nu prea cred, iar, dacă are, sigur sunt puțini. E omul pe care nu l-am auzit vreodată vorbind veninos sau cu resentiment despre cineva. Și dacă nimerește în vreo bârfă, prestația lui e ca și zbieretele lui la nervi, candidă și blândă.
Iaru e omul care se poate contrazice gălăgios ore-n șir. Face un tămbălău de zici că-i zece, nu unul. Dar nu se încrâncenează, nu turbează, nu moare cu tine de gât dacă nu ești de acord cu el. Iar, dacă-i zici, “Bă, Florine, ia mai taci, că mai vrea și Icsulică să zică ceva!”, zice “Biine”, zâmbește simpatic și tace, cuminte. Uită, cam într-un minut, că promisese să mai tacă și o ia de la-nceput, dar după aia iar e cuminte, dacă-i ceri.
Ca orice om foarte, foarte bun, Iaru nu are orgolii și vanități. Nu se supără, nu se umflă tărâța-n el dacă i se refuză un layout, dacă i se zice a opta oară că ceva nu e bine. Zice: “Biine, ia să vedem, cum să facem să fie bine?”. Nu are frustrări, ambiții, pofte de mărire și de putere, nu se crede geniul geniilor și se poartă la fel de frumos și de blând cu toți oamenii.
La Revoluție, a fost arestat și dus la Jilava. Era într-o dubă, cu mai mulți: un zugrav, un pictor și încă câțiva. În drum spre Jilava, duba a fost oprită în câmp. S-au gândit că pân-acolo le-a fost. Că îi vor da jos și îi vor executa. Florin a avut o idee: “Băi, dacă ne dau jos, să fugim toți, în direcții diferite. În felul ăsta, măcar unul dintre noi va avea șansa să scape și va putea să anunțe familiile celorlați că au murit”. Apoi, fiecare le-a spus numele și profesia celorlalți și și-au făcut promisiuni pentru varianta în care vor scăpa vii. Zugravul a promis, de exemplu, că, dacă nu moare, le va zugrăvi tuturor celorlalți casele gratis. Au scăpat, din fericire. Nu i-au împușcat. I-au dus la Jilava. Lui Florin îi spărseseră încă de pe stradă și, apoi, în bătaia de la poliție, fiolele de insulină. El are diabet, iar absența insulinei îl poate omorî. Norocul lui că, fiind tânăr și rezistent, n-a intrat în comă diabetică, altfel n-ar mai fi avut cum să-și facă veacul, după aia, zi și noapte, în Piața Universității, iar lumea n-ar mai fi avut, zilele astea, pe cine înjura că e vândut fiindcă nu ține cu Băsescu.
Iaru nu a scris nicăieri povestea de la Revoluție. Cred că nu i s-a părut important să o scrie. Nu i s-a părut că i s-a întâmplat ceva special. Sau mai special decât li s-a întâmplat altora. Nu a scris-o și nici nu s-a cocoțat pe întâmplările din decembrie ‘89, ca să devină om de afaceri. Nici n-a sărit din balconul Pieței Universității în politică. A stat în banca lui și și-a văzut de treabă. Iar, în aceste zile, în care i se judecă cu nonșalanță caracterul pe baza opțiunii lui politice anti-Băsescu, nu cred că i-ar trece prin cap să-și invoce în apărarea lui propriul trecut. Nici nu cred că ar simți nevoia să se apere în vreun fel. Am spus eu, pe foarte scurt, povestea de la Jilava, dar numai și numai pentru că ea se leagă perfect și firesc cu ce am povestit mai sus despre el. Puteam să nici n-o spun, puteam să nici n-o știu.
Iaru e Iaru, așa cum e el. Și e sincer, onest și bun și când repară calculatoare, și când țipă, și când ia bătaie în închisoare, la Revoluție, și când e anti-Băsescu.
.
, si terminand cu cei din jurul meu, 
)
Apropo , îţi dictează cineva ceea ce scrii ? După interviul dat lui Eugen pari a fii votantu’ ideal a lu’poppey ! Adică sub 30 ani şi liceul terminat 
Fără bac , fireşte 
Cat despre meritat si nemeritat, io cred ca oamenii mai trebuie sa auda si lucruri bune despre ei, nu doar d-alea rele. 
