Trataţi-mă cu puţină scârbă, vă rog! Mulţumesc!
Câteodată mi se face un dor nebun de vânzătoarele alea acre şi nesimţite, le ştiţi. Alea care nu se uită la tine până nu le implori: “Doamna, doamna, comunicaţi şi cu mine, vă rog din suflet?”. Şi care, atunci când binevoiesc să-ţi adreseze mult aşteptatul cuvânt, pun în el tot dispreţul din lume. Şi care nu-şi întorc privirea olimpiană către tine decât ca să-ţi arate că le faci greaţă.
Ultima oară când mi-a fost un dor sfâşietor de ele a fost azi, când am intrat într-un Meli Melo. La Meli Melo, vânzătoarele sunt mereu amabile. Foarte amabile. Prea amabile. E limpede că li s-a spus insistent că trebuie să fie foarte atente la client şi foarte binevoitoare cu el, dar nu li s-a explicat şi că atenţia şi bunăvoinţa au o limită care nu trebuie depăşită, dacă nu ţii să-l scoţi din minţi p-ăla care ţi-a călcat pragul magazinului. Aşa că atenţia şi bunăvoinţa lor urcă până undeva, dincolo de nori.
Întâlnirea mea de azi cu amabilitatea Meli Melo a arătat aşa:
Vânzătoarea 1 (cu un zâmbet de ziceai că l-a văzut pe Michael Jackson viu): Bună ziua, bine aţi venit la Meli Melo. Cu ce vă putem ajuta?
Eu: Bună ziua, bine v-am găsit, cu nimic, mă uit.
Vânzătoarea 1: Căutaţi ceva anume?
Eu (zâmbind a “Lasă-mă, fato, în pace, nu mai fi insistentă, nu vezi că mă sufoci?”): Nu.
Încep să mă plimb pe-acolo, doar-doar mă va lăsa în pace. Dar nu, nu mă lasă, se ţine după mine.
Vânzătoarea 1: Să ştiţi că avem promoţii la bijuterii şi eşarfe. Doriţi să vi le arăt?
Eu (zâmbind a “Băi, da’ eşti chiar idioată, vrei să-ţi zic în faţă să mă laşi dracu’ în pace?”): Nu, mulţumesc. Dacă o să am nevoie de ajutor, vă chem.
Vânzătoarea 1: Bine.
Mă bag pe după rafturi, fericită că am scăpat. Nu m-am mai simţit aşa hărţuită de când aveam o pisicuţă care voia non stop să mă pupe.
Pun mâna pe o zdrăngănea de atârnat la gât, moment în care se aruncă asupra mea Vânzătoarea 2.
Vânzătoarea 2: Avem şi pe verde şi pe mov…
Eu (reprimându-mi impulsul de a o da cu capul de raft): OK…
Mă îndepărtez un pic, cu ochii aiurea. Vine după mine.
Vânzătoarea 2: Căutaţi ceva să se asorteze?
Îmi vine să-i zic că încerc să găsesc cea mai bună poziţie din care să-i bag un bocanc în gură, dar nici măcar n-am bocanci, aşa că mă abţin. Tac, ca şi cum n-aş fi auzit-o.
Vânzătoarea 2: Un cercel, o brăţară?
Simt nevoia să fac ca Tarzan şi să răstorn rafturile alea cu ea.
Eu: Ăăă, nu ştiu…
Vânzătoarea 2: Avem nişte cercei care se potrivesc la colierul ăsta, da’ nu ştiu dacă mai sunt pe albastru. Doriţi să vi-i arăt?
E clar, am de ales între a o bate şi a ceda. Îmi fac un calcul simplu, din care îmi rezultă că tipa e de două ori cât mine, aşa că decid că e mai inteligent să cedez. Mă predau deci. Mă abandonez grijii fără limite pe care mi-o poartă. O las să-şi înfăşoare strâns tentaculele amabilităţii în jurul meu şi să-mi arate ce cercei vrea muşchii ei. Mă bate gândul pervers să preiau puterea, prin surprindere. Să nu mai plec vreo trei ore din magazin şi s-o pun să-mi arate toţi cerceii, toate brăţările, umbrelele, eşarfele şi portofelele elasticele de prins părul pe care le are. Să-i cer pe verde ce are numai pe roşu, galben şi mov, pe roşu ce are numai pe maro şi albastru, pe mov ce are numai pe căcăniu şi culoarea vântului turbat. Să văd cât rezistă, s-o torturez, să-i scot amabilitatea pe nas şi să plec, apoi, fără să cumpăr nimic. După ce i-am dat de mai multe ori speranţa că o să cumpăr de vreo 2.000 RON şi m-am răzgândit brusc.
Din păcate pentru mine sau din fericire pentru ea, n-am timp, aşa că întrerup, uşor abrupt şi fără preaviz, relaţia care tocmai se înfiripase. Mă uit la cerceii pe care mi i-a adus, dau din cap că “Nu!”, după care aleg alţii, pe care-i ochisem dinainte, merg la casă, plătesc şi plec.
Încă nu mi-a trecut dorul de o vânzătoare d-aia acră ca zeama de varză, care să-mi arate din toată fiinţa ei scârbită că nu valorez mai mult decât un rahat la gard.
Vorbiţi-mi un pic ca şi cum v-aş face greaţă, vă rog, fiţi un pic nesimţiţi, trataţi-mă cu puţin sictir. Am nevoie de asta. Mulţumesc mult!
.
