Cum am fost la un pas să mă pape extratereştrii
Intru în farmacia Sensiblu de la Unirii, aripa Splai. Îmi aleg o cremă de faţă de la raft şi mă duc s-o plătesc, că aşa m-au învăţat mama şi societatea, să nu ies dintr-un magazin fără să achit marfa. Are două case farmacia Sensiblu de la Unirii, aripa Splai. La amândouă – coadă de vreo patru persoane. Evaluez care coadă pare că s-ar mişca mai repede şi mă aşez la ea. Şi stau, şi stau, şi stau, şi stau, şi stau, şi stau, şi aş mai scrie nişte “şi stau” d-ăştia, da’ mi-e să nu vă plictisesc, aşa că mă opresc, cu speranţa că aţi înţeles cât de mult am stat.
În spatele meu se mai aşază vreo două persoane. Şi stau şi ele, împreună cu mine, şi stau, şi stau. La un moment dat, simt brusc că mi s-a consumat toată rezerva de răbdare. Nu mai pot să aştept aşa, în prostraţie, tre’ să fac ceva să-mi ocup timpul şi neuronii. Încep să examinez mediul înconjurător, ca să-nţeleg de ce dracu’ am înţepenit acolo şi dacă există vreo şansă să mai scap vreodată. Mă uit mai întâi la cealaltă casă, să verific dacă rândul de-acolo a avansat în vreun fel. Nu avansase. Prima la rând era o doamnă cu o reţetă roz.
Reţeta era în mâna farmacistei, care se uita când la ea (la reţetă, nu la doamnă), când în computer. Din când în când, rar, mai apăsa câte-o tastă (la computer, nu la reţetă). Superb. Mă întorc către casa la care aşteptam eu, cu speranţa fierbinte că totuşi farmacista noastră e mai vioaie. Ţeapă. Era la fel de perplexă tipa şi făcea exact acelaşi lucru ca şi colega ei. Şi aici tot într-o reţetă se blocase treaba. Tot roz.
În spatele meu, o tânără cu nişte pamperşi începe să dea semne de nelinişte. Mă gândesc să-i sugerez să mai ia un pachet, măsură mai mare (pamperşii sunt pe măsuri, da, am aflat şi eu recent asta), că, pân-ajunge ea acasă cu ăia pentru 3-7 kile, o să aibă copilul deja vreo 17. Kile sau ani, mă rog. Mă abţin, totuşi. Încep iar să studiez situaţia de la case şi să-mi imaginez ce dracu’ o fi scriind pe reţetele alea de durează atât. Ce vor oare să cumpere cele două femei de au băgat farmacia în colaps? Piatra filozofală? Bomba atomică? Remediul pentru SIDA? Remediul pentru SIDA şi cancer? Remediul pentru SIDA, cancer şi apendicită? Remediul universal? Crema care le va întineri cu 30 de ani? Prezervativul care le va ajuta să nu mai facă copiii pe care i-au făcut deja, acum 10 ani?
Între timp, la casa la care aşteptam eu, apare încă o angajată a farmaciei. Care începe să se uite, cu un aer grav, în celălalt computer. Stau la o coadă din faţa unei case la care sunt două femei cu un aer îngrijorător de grav. Încep să mă mă impacientez uşor şi eu. Mi-e deja clar că urmează să ne comunice tuturor celor de la coadă că suntem pe moarte. De-aia tot amână momentul. Eu, personal, am început deja să simt cum mor încet, pe dinăuntru. De nervi. Le întreb dacă li s-au stricat cumva computerele sau pur şi simplu habar n-au să le folosească. Şi le cer să-mi estimeze cam cât ar mai putea dura până încep să se mişte lucrurile. Poate unii dintre noi au avion peste o săptămână. E bine să ştie, să-şi poată aranja oamenii treburile din timp. Se uită amândouă la mine, cu un aer rănit, dar nu-mi răspund. Probabil că nu ştiu ce să-mi răspundă. Probabil că nici nu ştiu să vorbească, săracele.
Deodată, mă luminez. Da, nu ştiu să vorbească, da, nu ştiu nici să folosească computerele alea, da, de fapt, nici nu sunt farmaciste tipele. Sunt nişte extraterestre care seamănă cu nişte farmaciste şi care încearcă să le imite comportamentul la locul de muncă. În scurtă vreme, din capul lor va ieşi un alt cap, monstruos, din gură le va ţâşni ceva verde, iar din mâini le vor creşte tentacule. Cu care ne vor apuca şi ne vor înghiţi. Decid că e timpul să mă salvez. Părăsesc brusc coada. În timp ce ies din farmacie, arunc o privire în spate. Oare ceilalţi ce vor face? Vor rămâne, vor scoate în scurtă vreme şampaniile, ca să sărbătorească jumătatea de oră de aşteptare, după care vor fi haliţi de arătările monstruoase de sub halatele albe, sau vor apuca să se salveze?
Asta intra la categoria “tragedia cotidianului”, sau ma rog la “tragedia tragica”.
eu te susţin 
E de preferat s-o facă şi soţul tău , OK 
Tz-tz-tz…
