Avem dovada că există zâne

Ai 29 de ani. Un job care îţi place. Colegi, prieteni mişto. Te căsătoreşti. Afli că o să ai un copil. Eşti fericit. Ai toate motivele să fii fericit, cum să nu fii fericit? Până într-o zi, când, pe nepregătite, viaţa te anunţă că îţi lipseşte, totuşi, ceva. Ceva esenţial. Sănătatea. Siguranţa că îţi vei cunoaşte copilul ce se va naşte în primăvara lui 2010, că îl vei vedea crescând, că vei fi acolo când va face primii paşi, când va spune primele cuvinte şi când îi va creşte primul dinţişor. E povestea lui Daniel Răduţă, un om care, până în toamna lui 2009, avea planuri banale, ca noi toţi. Poate voia să mai pună nişte rafturi în bucătărie sau să se apuce de sport sau să zugrăvească singur camera copilului sau să meargă la mare iarna şi la concertul AC/DC, în mai. Nu ştiu ce planuri avea. Ştiu doar că şi-au pierdut toate sensul şi relevanţa în ziua în care i s-a pus un diagnostic: leucemie acută limfoblastică, adică un fel de cancer al sângelui. De-atunci are un singur plan: să supravieţuiască. Pentru asta are însă nevoie de un transplant de măduvă, care nu se poate desfăşura decât la o clinică din străinătate şi ale cărui costuri se ridică la 120.000 – 150.000 de euro. Din care, la ora la care scriu acest post, se strânseseră deja 67.043 de euro.

Daniel e, aşadar, la jumătatea drumului către clinica în care i se va face transplantul şi a ajuns aici în doar o săptămână şi jumătate, datorită unui comando de zâne, care a reuşit să adune în jurul lui peste 25.000 de oameni, prin intermediul internetului. Zânele se numesc Diana, Mika, Oana, Anca, Ruxa, Anca şi Irina şi nici n-au bănuit, în clipa în care s-au autointitulat, în joacă, aşa, că s-ar putea ca chiar să aibă puteri supranaturale. Zeci de bloguri îl susţin acum pe Daniel, multe site-uri de ziare şi de ştiri i-au publicat povestea, s-au organizat pentru el spectacole şi licitaţii. Am licitat şi eu o cină pregătită de mine, cu acordul şi sprijinul soţului, la noi acasă, dar se pare că încă nu şi-a adjudecat-o nimeni. O fi fost de vină suma de pornire (cam mare pentru crizoiul în care ne aflăm). Sau “renumele” meu în materie de bucătărie. Sau, poate, amândouă…

Cu puţin noroc însă, Daniel s-ar putea afla, într-o săptămână, pe masa de operaţie.

Cum puteţi contribui la norocul lui:

Dacă doriţi să faceţi o donaţie, aveţi la dispoziţie două conturi deschise la Banca Transilvania: EUR: RO72BTRL06404201F02712XX şi RON: RO57BTRL064013HAF02712XX.

Sau prin telefon: donaţii de 10 Euro – 0900 900 110, donatii de 5 Euro – 0900 900 115; numere apelabile numai din reţeaua Romtelecom. Mie asta mi se pare o variantă excelentă, mai ales că toţi avem rude care mai au încă telefoane fixe. Le putem ruga să doneze pentru noi şi să le restituim ulterior banii.

În atenţia comentatorilor mei fideli, adică a micii comunităţi din jurul blogului roz: De fiecare dată când pun un mesaj umanitar, mă simt puţin prost faţă de voi. Ştiu că aţi donat de multe ori, la rugămintea mea, şi mă simt, la fiecare post de genul ăsta, ca şi cum v-aş băga pentru a nu ştiu câta oară mâna în buzunar. Aş vrea să mă ajutaţi să scap de acest sentiment. Cum? Promiţându-mi că nu veţi percepe invitaţiile mele de a ajuta ca pe o obligaţie. Dacă v-aţi adunat în jurul acestui blog, dacă aţi alcătuit un grup care schimbă zilnic aici gânduri, glume, idei şi sentimente, nu înseamnă că trebuie să donaţi de fiecare dată. Donaţi când şi dacă puteţi, cât şi dacă aveţi, OK? Mai sunt nişte mii de oameni care intră zilnic aici, majoritatea fără să comenteze, iar aceste posturi sunt scrise şi pentru ei, nu doar pentru voi. Dacă măcar câţiva dintre cititorii blogului roz pun umărul, contează foarte mult pentru cauzele aduse în discuţie. Nu trebuie să fie totdeauna aceiaşi cititori. Pot, aşadar, să scap de sentimentul cu pricina? Mă ajutaţi să mă eliberez?