Pâine făcută de copii ai străzii

Despre ea a scris Nic, aici. Reiau tot textul mai jos:

Cu bucata mea de pîine am schimbat o viaţă de cîine

Nu există multe chestii mai grozave decît mirosul pîinii proaspăt scoase din cuptor. Iar dacă peste mirosul ăsta dai duminică seara, după cinci ore de stat bară la bară pe drumul de întoarcere de la munte, că nu toţi avem elicopter, dar şi cu perspectiva întîlnirii cu un frigider gol, senzaţia e divină de-a dreptul. Cînd mai afli şi povestea pîinii despre care vorbesc, îţi scoţi pălăria şi mai iei cîteva. Nu multe, că-s 100% naturale, dar mai ales făcute manual, deci tre’ să le consumi rapid şi să mai laşi cîteva şi altor fomişti care năvălesc spre Bucureşti după cîte un uichend pe Valea Prahovei. De ce e pîinea asta atît de specială? Pentru că, aşa cum scrie şi pe panoul din dreptul micii brutării de pe şoseaua de centură a Ploieştiului, aluatul ăla e „modelat pentru o nouă viaţă“. De mîinile a optsprezece tineri pe care Fundaţia „Concordia“ i-a recuperat de pe străzi şi din canale, dîn­du-le încă o şansă.

Dacă nu ştiţi, fundaţia asta e o organizaţie umanitară care de aproape douăzeci de ani are grijă de copii şi de tineri proveniţi din familii cu probleme sau, mai rău, de copii şi de tineri care îşi părăsiseră familiile cu probleme, alegînd strada. Care s-a dovedit, la vremea plecării, mai iubitoare. Ei bine, în ciuda multor dificultăţi absolut normale pentru o ţară haotică precum a noastră, Oamenii (cu „O“ mare) de la „Concordia“ au reuşit să creeze un întreg sistem prin care să-i ajute cu adevărat pe micii omuleţi „alungaţi“ de acasă. Nu doar oferindu-le un adăpost şi o masă caldă, ci şi oferindu-le, încet-în­cet, ceva şcoală şi ceva meserie cu care să poată porni în viaţă.

De ce vă povestesc toate astea, cu atîta încîntare? Pentru că am avut norocul să fiu luat pe sus de către un amic şi dus pînă în Ploieşti, la Şoseaua Centura de Vest nr 1A. Unde, în cadrul complexului „Concordia – Oraşul Copiilor“, am apucat, prin mirosul aluatului din cuptor şi balamucul pregătirilor de deschidere, să stau de vorbă niţel cu ­cîţi­va astfel de oameni, chit că erau cu mîinile pînă la cot în făină. De fapt, ei erau ocupaţi cu treburi mai serioase, recte făcutul pîinii, aşa că mai mult m-am întreţinut cu şeful lor, Andreas Resch, responsabilul austriac al brutăriei, un „puşti“ de 26 de ani, ajuns pe meleagurile noastre prin 2006 şi care nu se mai dă dus. Care mi-a făcut şi un tur complet al făbricuţei. Normal, nu înainte de a fi izolat mai ceva ca în laboratoarele din filme, cu halat, papucei şi plasă de păr. De fapt, nu pe mine mă izolau de brutărie, ci invers.

V-aş mai povesti, că tinerii ăştia au poveşti grozave (în ambele sensuri), dar mai bine nu mai adaug nimic: duminică seara opriţi pe-acolo, luaţi o pîine caldă şi staţi cinci minute de vorbă cu băieţii şi fetele care o fac. O să vă gîndiţi de două ori înainte de-a vă plînge că viaţa e grea.

NIC SÂRBU

Iată şi un material video:

Sper că veţi cumpăra pâine făcută de copiii ăştia când veţi trece pe lângă brutărie (sau când o veţi întâlni în alte magazine). Eu o s-o fac cu siguranţă.

Related posts:

• No Related Post