Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Oare s-a supăra mama voastră dacă-i zic “mamă”?

– Vreau să ascult muzică! Vreau să ascult muzică! Vreau să ascult muzică!, repetă sacadat şi plângând fetiţa din scaunul cu rotile. Îngrijitoarea o duce să-i pună muzică. Fetiţa continuă să plângă.

– Plânge de fericire că ascultă muzică!, simte nevoia să ne explice femeia, neliniştită vizibil de prezenţa noastră.

“Noi” suntem un mic grup de jurnalişti invitaţi de fundaţia Hope and Homes for Children România într-o excursie de documentare în judeţul Bacău, iar locul în care ne aflăm e centrul de plasament pentru copii și tineri cu nevoi speciale severe Alexandra, din Oneşti, instituţie care va fi închisă până la sfârşitul lunii decembrie a acestui an de HHC, în parteneriat cu SERA România. Cu asta se ocupă, de 12 ani, HHC România: pune lacăte pe uşi. Închide leagăne, cămine de copii, centre de plasament. “Aoleu şi vai de mine, măiculiţa mea, cum adică să le închidă??”, veţi exclama. “Păi şi unde se duc copiii din aceste instituţii???”, o să întrebaţi.

“Înapoi în familiile lor – o parte dintre ei, o altă parte în asistenţă maternală, iar restul în apartamente şi case de tip familial”, o să vă răspund eu. Din 126 de copii, care erau în centrul Alexandra în ianuarie 2010, când a început procesul de închidere a instituţiei, 57 au plecat deja, iar restul vor pleca până la sfârşitul anului. Vor pleca acasă la părinţii lor, dacă aceştia vor dori să-i primească, acasă la un asistent maternal sau acasă, într-o casă de tip familial.

 

“Crezi că s-a supăra mama voastră dacă-i zic “mamă”?”

Larisa, de pildă, e o fetiţă de 9 ani, care a fost abandonată definitiv de familia ei naturală. Până la 7 ani, a crescut în centrul de plasament Ghiocelul din Bacău, actualmente închis, şi a fost printre primii copii care au părăsit instituţia, fiind luată acasă de un asistent maternal.

S-a întunecat deja afară, când intrăm în casa familiei Chetreanu din satul Pralea, de pe lângă Oneşti. Larisa stă pe o canapea, alături de doamna Chetreanu şi râde la noi, c-o gură până la urechi.

– Ce faci, Larisa? o întrebăm.

– Vă aşteptam, se hlizeşte ea.

– Am cam întârziat…

– Cam da…

Şi râde iar.

Când a ajuns în casa familiei Chetreanu, Larisa avea grave probleme cu picioarele şi nu-şi putea folosi una dintre mânuţe. Între timp, a trecut prin operaţii şi multă kinetoterapie, realizate parţial din banii HHC, parţial din banii familiei Chetreanu. Pentru ea, doamna Chetreanu e “mama”, domnul Chetreanu e “tata”, iar fetele celor doi sunt surori. “Crezi că s-a supăra mama ta, dacă-i zic “mama”?”, a întrebat-o pe una dintre fete, în ziua în care a ajuns acolo. Nu s-a supărat nimeni, şi, din ce am văzut acolo, în căsuţa din satul Pralea, Larisa va avea mamă şi tată, până la sfârşitul zilelor.

Nu am văzut un copil-job al unei femei-asistent maternal, am văzut un copil integrat perfect într-o familie şi am simţit dragostea plutind în aer. Între Larisa şi oamenii în mijlocul cărora trăieşte s-a înfiripat o legătură afectivă puternică, care nu ar putea niciodată să se nască într-un orfelinat. “Mama” şi “tatăl” ei sunt profund implicaţi în procesul ei de vindecare şi decişi să treaba până la capăt. Vara lui 2011 şi-au petrecut-o pe drumuri, între Pralea şi spitalele din Bucureşti. Multe nopţi, în casa Chetreanu, nu a pus nimeni geană pe geană, din cauza durerilor fetiţei.

“Mulţumesc lui Dumnezeu şi familiei, că m-a susţinut!”, zice doamna Chetreanu emoţionată. “Am avut mare noroc şi cu şeful soţului, că l-a înţeles şi i-a dat voie să lipsească atâtea zile de la serviciu”.

Larisa a făcut progrese mari, dar mai are mult de muncă până să se recupereze total. Mâna şi-o poate folosi acum aproape normal, dar de mers încă nu se pune problema. Şanse există, iar oamenii din jurul ei fac tot posibilul. Teama doamnei Chetreanu e însă să nu dureze prea mult.

“Eu sunt operată la coloană, Larisa creşte şi deja nu prea mai pot s-o mai ridic”, ne explică cu lacrimi în ochi. Apoi ne povesteşte ce copil bun e. Cum a luat premiul I la şcoală, ce veselă e şi cât de mult bun simţ are. “Şi când are nevoie la toaletă, ea nu cere. Întreabă: “Mama, ai timp?””.

Încet-încet, doamna Chetreanu se ia cu vorba şi ajunge să menţioneze în treacăt că mai au un copilaş adunat de pe străzi. Un băiat, Georgică. L-au găsit mai demult rebegit, pe cărările satului, şi l-au luat acasă. Îl hrănesc, îl trimit la şcoală şi i-au aranjat un culcuş.

– Doarme cu fetele în cameră. I-am pus acolo o saltea.

– What??, se miră cei de la HHC.

– De ce nu ne-aţi spus niciodată până acum?, întreabă şi oamenii de la Direcţia pentru Protecţia Copilului Bacău.

Femeia ridică din umeri ruşinată. E clar pentru toată lumea de ce nu a spus. Georgică nu are o situaţie clară, e abandonat, dar nu e luat încă în evidenţă de nici o instituţie a statului. S-a temut să nu fie săltat şi dus în cine ştie ce leagăn, de-asta nu a spus.

– E un copil foarte trist. Azi a venit de la şcoală şi era aşa, tăcut rău. L-am întrebat ce-i cu el şi a zis că nu ştie. Vă daţi seama, îi e dor de maică-sa, săracu’. Iar pe ea nici n-o interesează, e plecată cu un alt bărbat pe undeva prin judeţul Vrancea.

– Şi tatăl?, întrebăm.

– Îşi bea şi minţile, habar n-are pe ce lume trăieşte!

E chemat şi Georgică din cealaltă cameră. Zâmbeşte şi ne răspunde timid la întrebări. Are un chip atât de trist încât simt că încep să nu mai rezist. M-am ţinut cu firea dimineaţă, la leagăn, m-am ţinut pân-acum, dar deja e prea mult. Oamenii ăştia, familia Chetreanu, arată şi se comportă ciudat. Parcă sunt de pe altă planetă. Iau copii din leagăne şi de pe străzi şi le astâmpără foamea, setea, nevoia de dragoste şi nevoia de a aparţine unui cămin. Fac toate astea cu un firesc şi cu o simplitate care nu seamănă cu nimic din ce ştiu eu despre oameni şi cu nimic din ceea ce văd, zilnic, în jurul meu. Faptul că sunt săraci e doar un amănunt care pare să n-aibă absolut nici o importanţă în context.

Gândindu-mă la toate astea, încep să nu-i mai văd bine pe Larisa şi pe Georgică. Noroc că întâlnirea e pe sfârşite. Ieşim în curte, unde domnul Chetreanu ne arată spalierul pe care i l-a făcut Larisei, ca să poată face cu ea exerciţii de recuperare, şi ne povesteşte cum o să-i facă rost de o saltea.

Pe drumul către microbuz, profit de întuneric şi încep să plâng de-a binelea. Îmi promit că va fi prima şi ultima dată în această excursie şi am, în minte, un dialog cu mine nu prea măgulitor. Ceva cu “Încetează să mai pişi ochii, ca o piţi care a ieşit pentru prima oară din mall şi a aflat că există copii ca Georgică. Oamenii ăştia îl văd pe Georgică în fiecare zi şi trăiesc în fiecare noapte durerile de picioare ale unei fetiţe. Şi nu plâng!”.

Plecăm către Bereşti. Mi se face rău de tot de la serpentine, cum nu mi s-a mai întâmplat de când eram de vârsta Larisei.

 

“Bine, atunci mănânc eu!

Vizităm familia Gheorghiu. Două bucăţi adulţi şi 7 copii, care, până de curând, fuseseră în asistenţă maternală, pentru că părinţii nu aveau unde locui. Ca părinţii să-i poată lua la ei, HHC a dăruit familiei un acasă. A cumpărat o casă în satul Bereşti, a dotat-o cu toate cele trebuincioase, iar familia Gheorghiu s-a reîntregit.

Îi găsim la masă. Pe plită clocotesc un ceaun cu fasole şi o mămăligă imensă. La o măsuţă, sunt înghesuiţi copiii. Unul mic şi urecheat e tare pe conversaţie.

– Oamenii ăştia nu mănâncă?, o întreabă pe mamă.

– Am mâncat acasă, răspundem noi.

– Bine, atunci mănânc eu.

Bagă cu poftă fasole la ghiozdan şi mai cere un codru de mămăligă. Puţin mai târziu, îl atacă prin surprindere pe fotograf, cu un pumn în burtă.

Ne scufundăm în noapte către Bacău, mirosind a fasole. Lăsăm în urmă o casă în care e cald şi 7 copii ciripesc obraznic, bombardându-şi părinţii cu întrebări.

 

Când prietenia înseamnă altceva decât ce ştim noi

A doua zi, aflăm că o casă de tip familial arată mai bine decât locuinţele unora dintre noi. E mare, nou-nouţă şi dotată cu tot ce trebuie. Vizităm două în care sunt copii cu nevoi speciale deosebit de severe. Personalul uneia dintre ele e pasionat de flori, astfel încât, până să ajungem în living, unde sunt copiii, aproape că trecem printr-o seră. Copiii sunt mai măricei. Au peste 10 ani toţi, dar, când e vorba de probleme neuromotorii atât de grave, nu poţi băga niciodată mâna-n foc pentru vârstă. Avem un şoc aflând că cel mai mare dintre ei e, în acelaşi timp, şi cel mai mic. Are 22 de ani, dar arată ca un copil de 3.

În cealaltă casă de tip familial, copiii sunt mai mici şi într-o situaţie şi mai gravă. Cu 2-3 excepţii, pe care le găsim în cărucior, sunt toţi imobilizaţi la pat şi nu se vor ridica vreodată de acolo.

“Lui i s-au mai dat câteva zile”, ne explică asistenta, arătându-ne un ghemotoc care de-abia mai respiră. Ducem, fiecare, o luptă interioară cu emoţiile. Unii clachează şi renunţă să mai viziteze dormitoarele. Se opresc şi ne aşteaptă în living.

“Ea e mascota noastră”, ni se spune despre o fetiţă care doarme cu limba afară. “Are limbuţa mai lungă, ne chinuim foarte tare s-o hrănim. Dar, altfel, râde tot timpul, e foarte veselă”. Doamna asistentă ni-l arată şi pe prietenul ei cel mai bun, un băieţel orb. Întreb dacă asta înseamnă că le place să se joace împreună. “Nuuuu! Copiii de aici nu ştiu să se joace, nu ştiu să interacţioneze. E prietenul ei cel mai bun, pentru că atunci când îi punem împreună se liniştesc”. Devine limpede pentru toată lumea că nici râsul fetiţei cu limbuţa cea lungă nu e, de fapt, de-adevăratelea, râs.

Mi-i imaginez pe copiii de aici într-o instituţie-mamut- de tip vechi, în care nu ar sta câte doi în dormitor, ca aici, ci câte 20. În care nu ar avea baie superdotată, bucătărie ultrautilată, un climat cald şi îngrijitoare pasionate de flori, ci o atmosferă rece, îngrozitoare, sinistră. Mi-i imaginez şi mi se taie genunchii. Apoi îmi dau seama că, de fapt, habar n-au cum arată casa din jurul lor. Unii dintre ei sunt complet orbi şi nici unul nu înţelege şi nu percepe mai mult decât înţelege şi percepe un bebeluş în primele zile de viaţă. Nu ştiu, aşadar, în ce casă stau, dar nu am nici o îndoială că simt.

 

“Vă mulţumesc pentru vizită

Plimbarea noastră nu s-a oprit nici aici. Am mai văzut încă două cazuri de reintegrare în familia naturală şi un caz de prevenţie a abandonului (o mamă cu 4 copii, care a fost salvată de HHC de la evacuarea din imobil pe motiv de neplată a întreţinerii). Unul dintre cazuri se află într-un loc extrem de pitoresc: Poiana Negustorilor. E chiar o poiană cu case mici de lut, foarte sărace şi părăginite, dar ultramăturate şi văruite cu grijă şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. De regulă în bleu şi verde, dar am văzut şi una roz. Străzile (dacă se pot numi aşa cărăruile care şerpuiesc printre bordeie) sunt pline-pline-pline de copii. Sunt atât de săraci şi atât de mulţi, încât suntem nevoiţi să ascundem dulciurile aduse pentru familiile pe care urmează să le vizităm prin genţi şi pe sub geci. Şi să vrem nu îi putem bucura pe toţi cu câte-un biscuit, aşa că e mai bine să nu-i vadă. Se zgâiesc la noi, curioşi şi râzăreţi, şi senzaţia mea e că tot ce ar trebui ca să-i urce pe pereţi de fericire e o minge. O singură minge rostogolită prin sat şi ar crăpa piticii, jucându-se cu dânsa…

La familiile pe care le căutăm, nu sunt acasă decât copiii. Sora domnişoarei din imagine are vreo 16 ani. E îmbrăcată curat, are cercei lungi, cu “pietricele” de plastic şi ochii conturaţi cu dermatograf. Primeşte cu umilinţă dulciurile şi le pune pe o măsuţă. Ne mulţumeşte extrem de politicos şi pentru ele, şi pentru vizită. Cei mici nu se reped, aşa cum ne-am fi aşteptat, la biscuiţi, la napolitane, la banane. Stau aliniaţi şi ne privesc cuminţi cum vorbim cu sora mai mare. Numai tipa din imagine nu ne priveşte prea mult. Mai mult se uită pe geam şi nu pare deloc jenată de ţinuta indecentă în care ne-a primit. 🙂

***

S-au terminat două zile intense. La sfârşitul celei de-a doua, sunt frântă de oboseală, dar nu reuşesc să adorm. Am starea aceea de agitaţie pe care ţi-o dă un creier copleşit de informaţii şi de emoţii. Îmi trec prin minte imagini, culori, chipuri, detalii, oftaturi, poveşti şi voci. Peste toate se aşează, în cele din urmă, ca o concluzie, o stare de bine. De bucurie că, totuşi, se poate. Pe zi ce trece, tot mai mulţi copii instituţionalizaţi vor avea un acasă al lor. În câţiva ani, nu va mai exista în România nimic care să semene a leagăn sau orfelinat. Mai ţineţi minte imaginile cutremurătoare care au făcut înconjurul lumii în 1990? Nu se vor mai întoarce niciodată, e sigur-sigur-sigur-sigur!

P.S.1 Bacăul e unul dintre primele judeţe din România care se apropie cu paşi repezi de momentul în care nici măcar un copil nu va mai trăi într-o instituţie de tip vechi, iar asta nu se datorează doar HHC România. Întâmplarea face ca Direcţia pentru Protecţia Copilului din acest judeţ să fie condusă de doi tipi foarte cool, Sorin Braşoveanu şi Sorin Bârlădeanu, care, în colaborare cu diverse fundaţii, dar şi pe banii statului, s-au apucat de treaba asta, cu mutatul copiilor din leagăne în apartamente şi case de tip familial, la scurtă vreme după Revoluţie. Greu de crezut, nu? Până nu i-am văzut, n-am crezut nici eu că există şi nici că omul poate sfinţi locul chiar şi atunci când e angajat la stat. Acum cred.

P.S.2 Despre HHC România veţi mai auzi multe de la mine, mai ales că anul acesta a semnat, împreună cu statul român, un memorandum prin care s-a angajat să îl asiste la închiderea, până în 2020, a tot ce înseamnă casă de copii. Am nevoie să vă spun poveşti din care să reiasă că există şi case, şi speranţe pentru copii. Sper că şi voi aveţi nevoie să le citiţi. 😉

62 comentarii

  1. Multumesc, Simona! Am vazut si eu lucrurile astea de multe ori, dar cumva le uitasem. Sau suprimasem, I guess. Se intampla multe lucruri grozave, eu insami am cunoscut o gramada de asistenti sociali absolut incredibili (care lucreaza pe 700-800 RON, mind you). Dar din pacate este si atat de multa suferinta. Cat despre imaginile din ’90, cam asa arata lucrurile acum (2011) in Republica Moldova. Am vazut acolo lucruri incredibile, dintre care am sa mentionez doar pacientii unui spital de psihiatrie ascunsi intr-o debara pe intuneric pentru ca fundatia cu care colabora spitalul reclamase faptul ca-i lasa prea mult la televizor si nu ii ingrijesc. Cand vezi genul asta de cruzime din partea ingrijitorilor stai si te intrebi serios daca oamenii sunt buni sau rai.

  2. e un articol fain, și mi-a amintit că și io am umblat pe la casele de copii imediat după 90 și mai apoi după 2000. Și s-au făcut schimbări fantastice in ceea ce privește protecția copilului. Vorba lui simona de la dormitoare de 20(au fost și de 100 simona în unele zone) la dormitoare de 2-4, cu calculator la fiecare al doilea copil.
    Chestia e că am fost bine struniți (pilotați) de occidentali, și verificați la ultimul leuț.Dar rezultatele sunt excepționale; dacă am realiza așa ceva în infrastructură…Cât de Direcțiile județene ale protecției copilului.. ce să spun; la noi, în județ, avem, un șofer(sau fost gestionar-așa ceva) șef la ea. În continuare se fură ultimul bec și ultimul kilo de detergent.

  3. Minune, subiectul prezentat de Simona si-a facut loc si intr-un ziar… pentru o clipa violatorii, fotbalistii,politicienii si piti de tot felul au fost lasati la o parte.

    http://www.gandul.info/reportaj/de-ce-iubesc-romania-sper-ca-in-tara-asta-larisa-sa-se-faca-bine-ca-in-tara-asta-alti-oameni-sa-mi-urmeze-exemplul-si-sa-ia-un-copil-sunt-atat-de-multi-in-nevoie-8960983

  4. m-ai lasat fara cuvinte …
    stiu ca exista, din pacate, copii parasiti
    am vazut pe la tv accidental reportaje cu copiii care trec printr-un numar alarmant de familii; adica copilul sta o vreme la o familie, apoi este respins si preluat de alta si alta …
    ma sfasie gandul doar cand citesc, ma mir ca ai rezistat acolo
    e cumplit …
    nu stiu ce e mama, ce e tatal, nu stiu ce inseamna o mangaiere, o alinare, o imbratisare
    sunt straini de tot ce inseamna afectiune; sunt tristi si tacuti … din vina mamelor in prima faza, apoi gratie autoritatilor care le ofera NIMIC

  5. articolul tau (fain de tot scris!) mi-a adus aminte de anii de liceu, cand in fiecare sambata ne duceam sa ne jucam cu copiii de la un orfelinat din orasul meu natal. ce gust amar imi lasau orele petrecute in camerele alea gri si friguroase… ce ma bucur ca n-or sa mai existe orfelinate!

  6. un articol grozav. iti multumesc pentru ca ai impartasit asta. in rest sunt fara cuvinte.

  7. Intr-adevar, sunt multe lucruri de facut si se pot face si mai multe cu un dram de suflet pus in ce se cheama legal sec “asistenta sociala”.
    Nu scriu intamplator, pentru aproape 3 ani am condus o directie de protectia copilului judeteana si pe urma un ONG. Am vazut OAMENI cu suflete mari si politicieni cu suflete goale cat sa-mi ajunga pentru o viata.
    Bravo Simona Tache si multumesc pentru timpul pe care ti l-ai facut sa mergi si sa vezi.

  8. Awesome , Simona
    I wish for the beauty of the world to be seen, for a breath of hope to touch a lost soul, and for love to reach the hardest heart.
    keep doing the great work !
    j.

  9. e o mica greseluta in titlu: oare s-ar supara…

  10. Foarte frumos ce face HHC, dar sa stii ca anumite Directii pt. protectia copilului nu isi fac treaba chiar “pe bune”. Din proprie experienta iti spun ca DPC Braila “rezolva” cazuri doar ca sa dea bine la raport.

  11. Of Simona,ai trezit emotii imense in mine.Ai scris superb!Felicitari!

  12. Olivia Newton-Volt

    Mi s-au impaienjenit ochii citind despre copiii astia si mai ca as plinge ca fetita de la “Alexandra” de bucurie ca se face ceva pentru ei.
    Dar cred ca o sa imi tin lacrimile pina cind o sa vad documentare pe BBC si CNN povestind chestiile astea.

  13. Parerea mea este ca ar fi bine sa stim adresele acestor oameni, (binenteles daca se poate), pt a le putea trimite hainutze si jucarii de la copii nostri. Poate si ceva alimente, mai ales ca vin sarbatorile. Felicitari pentru articol!

  14. @all: mulţam tuturor, mă bucur că aţi dus textul până la capăt şi că nu vi s-a părut lung 🙂
    @Naina: vrei să fac rost de ele?
    @Miha: nu e o greşeluţă, e 0 exprimare regională, da’ mă impresionează faptul că asta e tot ce-ai reţinut din tot textul 🙄

  15. Simona, te joci cu hormonii mei… Recunosc cu umilinta ca nu cred ca as putea sa iau asa un suflet si sa am grija de el. Poate si pt ca-mi fac proprii mei copii? Banuiesc ca oamenii astia asistenti maternali iau bani pt fiecare copil avut in grija, dar in mod clar cei din articol au un suflet mare, caci e limpede ca s-au atasat de copii. Meseria asta nu-i pentru oricine. Felicitari pt articol. In sfarsit …lucruri serioase pe blogul roz :).

  16. Ce scumpa e Larisuca.

  17. Simona, am plans si eu ca o “piti de mall”, pentru ca nu te poti obisnui cu astfel de lucruri, chiar daca stii ca ele exista… E imposibil sa nu treci prin niste emotii puternice vazand sau citind asa ceva (e cutremurator ce ai povestit despre copiii cu deficiente severe, si e la fel de impresionant ce suflet mare au unii oamenii). Ma bucur ca exista astfel de fundatii, care pun umarul si misca ceva si la noi in tara, unde statul in general nu se preocupa de astfel de probleme. E imbucurator si faptul ca exista si oameni ok la Directia pentru Protectia Copilului, pentru ca, asa cum au comentat aici si altii, nu toti sunt in regula, din pacate.

    Eu una te rog sa mai scrii despre astfel de subiecte, pentru ca sunt multe initiative si campanii demne de semnalat, de care afla prea putini oameni

  18. Si Georgica iti taie rasuflarea. Ce copil frumos, l-am vazut in Gandul. Pare foarte sensibil.

  19. @liv: după adresa de mail eşti bărbat. deci e adevărat că şi bărbaţii plâng 🙂
    @veronika: Georgică e cel mai trist copil pe care l-am văzut vreodată

  20. n-am bani sa trec strada, dar vro suta de dolari tot oi gasi pentru HHC.

  21. @Sandman: Gândul a fost acolo, prin Diana Marcu, care a scris un text foarte frumos 🙂

  22. – oamenii aia sunt platiti doar pt un copil,mai mult simbolic,e curat voluntariat
    ban pt tratamente doar in vis sau daca ai prieteni medici
    bonus “dragalaseniile ” pe care le auzi de la diversi “cunoscatori”
    este o meserie in care daca nu ai destula putere nu rezisti
    nu stiu daca stiti dar una dintre conditii pt cei care vor sa fie asistenti maternali este sa aiva un venit constant consistent(asta ca sa nu faca din meseria asta doar o sursa de venit)
    ar fi multe de spus dar sunt prea dureroase
    daca legea ar fi fost facuta bine si respectata ar fi stat si mai bine lucrurile
    minunat si emotionant articol,Simona

  23. @viatanomada: 8 milioane câştigă un asistent maternal

  24. Foarte frumos si emotionant, si eu am plans 🙁 era un reportaj despre “decreteii” din leaganele lui ceausescu, Doamne , ce oroare era in leaganele alea… oficial, Ceausescu nu recunostea handicapatii, voia o natie de oameni perfecti, de aceea copiii orfani cu handicap erau lasati sa maora in leaganele alea, bine ca macar acum, dupa 20 si ceva de ani de “libertate”, se face ceva pentru desfiintarea lor

  25. ma bucur ca ai plans.sau ca ati plans.poate asa vede lumea care sunt lucrurile importante in viata.sanatatea copiilor nostri,a noastra si a celor dragi. poate asa nu-ti mai vine sa te plangi ca nu a iesit somonul fumè bun,ca ai dat 2300 de lei pt.cauciucuri,etc…sunt oameni care nu au ce pune la copii pe masa.nici macar o bucata de mamaliga.
    ps:m-am gandit de multe ori sa iau cativa copii,sa adopt sau sa fac ceva pt.a-i cruta de chinul de a-si inghite lacrimile. daca am lua fiecare cate un copil abandonat acasa,poate nu ar mai fi nevoie sa ne reaminteasca cineva sa daruim…orice.
    ps2:observati ca se apropie sarbatorile,nu? sa fim mai buni,mai darnici,bla,bla,kkt? 🙄

  26. mi-au dat lacrimile. multumesc pentru articol!

  27. Pentru fiecare amărât de copil abandonat ,doi adulți iresponsabili sunt responsabili.
    Dumnezeu, în mare mila lui, dă copii și cui marită, dar mai ales cui nu merită.
    Articolul tău m-a izbit în suflet și mi-a răscolit niște amintiri peste care se așternuse un praf gros de cîteva decenii…..îmi amintesc de doi copii mici, frate și soră, care la un moment dat, au vrut să se ia de mânuțe și să fugă de acasă, în orașul unde fuseseră aduși fără voia lor și să caute orfelinatul. Auziseră ei, că acolo se duc copii, pe cere nu-i iubesc părinții……n-au mai plecat, le-a fost frică că vor fi aduși inapoi și că va fi mai rău, (“vă fac pachet și vă trimit la taică-tău”)….acum mă bucur că n-am avut curaj….dar de frică n-am scăpat, mă bântuie când și când…

  28. Citit. Tot. No comment.

  29. […] Oare s-a supăra mama voastră dacă-i zic “mamă”? și Să închidem orfelinatele! Povestea fetiței care a cerut voie să spună ”tata”. Bravo oameni! […]

  30. am eu un comment:
    adauga te rog, niste date de contact si niste conturi si niste d-astea, astfel incat cei care doresc sa dea o mana de ajutor ( cu bani sau cu pachete) sau sa se implice personal in vreun fel, sa poata sa o faca;
    subiectul ramane ( zic eu) insuficient cunoscut publicului larg, care public s-ar implica ( mai mult) daca ar avea informatia;

  31. Felicitari pentru articol ! Si totusi…mai sint multi copii tristi in tara asta…

  32. @cruela: nu e un post caritabil, e un post jurnalistic. o să fac rost de datele de contact ale copiilor şi o să le livrez doar nominal, la cerere. conturile HHC Romania sunt de gasit aici, în partea de jos a paginii, în dreapta: http://hhc.ro/

  33. da, simona, da-ne si niste date, sa putem ajuta cu cate ceva. altfel – multumesc! pe ziua de azi, nu ma mai vaicaresc de nimi!

  34. Trist…emotionant . Admir oamenii care se inplica in cazuri asa dramatice.

  35. […] Citind despre acțiunile celor de la HHC România, nu știu ce fel de om trebuie să fii pentru a înfia copii bolnavi, cu probleme diverse. Sincer, după părerea mea barbară, este ca și cum te-ai lega la cap când […]

  36. Nu stiu ce sa zic..doar ca m-am intristat.
    Imi imaginez copilasii aia de pe ulita, desculti, flamanzi si saraci…
    Voi va dati seama ca doua banane si o ciocolata sunt pentru un astfel de copil bucurie pana la lacrimi?
    Felicitari pentru articol, felicitari HHC si celor mentionati de tine mai sus.

  37. foarte frumos.
    am inceput sa fac si eu cunostinta cu mediul asta. mai mult fortat de imprejurari.
    este si in bucuresti cel putin un centru unde copiii sunt adusi practic sa moara. sunt doar 2 care chiar progreseaza si traiesc.

  38. te respect pentru :

    Îmi promit că va fi prima şi ultima dată în această excursie şi am, în minte, un dialog cu mine nu prea măgulitor. Ceva cu “Încetează să mai pişi ochii, ca o piţi care a ieşit pentru prima oară din mall şi a aflat că există copii ca Georgică. Oamenii ăştia îl văd pe Georgică în fiecare zi şi trăiesc în fiecare noapte durerile de picioare ale unei fetiţe. Şi nu plâng!”.

    multumesc

  39. dă-le informația simona și niște date dragă
    n-au știut până acum că există „aspecte” de-astea și abia așteaptă să se implice

  40. Articolul tau e foarte bun. L-am”povestit” cu nepotul meu de 11 ani care a ramas impresionat, imaginandu-si si el tot felul de scenarii.
    Felicitari celor de la directia copilului, cu potriveala un pic hilara: Sorin Braşoveanu şi Sorin Bârlădeanu. Deci: bravox2 Sorine!

  41. @ simona ….tache (?)(am inteles ca te-ai maritat… 🙁 …)
    am si eu niste prieteni, un pic mai aproape de Bucuresti, la Odobesti,(nu cel de Vrancea!), langa Titu …. se numeste Fundatia IKN, oamenii au un sprijin, pentru inceput, din Olanda, au un sprijin si de la mine, prin multinationala la care lucrez, dar au inca nevoie de mult sprijin, inclusiv local, finidca vor sa faca o brutarie, in care copii sa invete aceasta meserie si, pe de alta parte, sa aiba o sursa de finantare, pe mai departe… (un fel de “ia o undita, nu un peste gata prins”….) Pentru a a putea sprijini, impreuna, aceasta initiativa, pe mai departe, ma puteti contacta la selvyn_agiacai@yahoo.fr
    Multumesc anticipat,
    Selvyn
    PS Simona, multumesc de hosting

  42. Oamenii de la IKN au grija de copiii parasiti de parinti…din diverse motive……

  43. […] acum câteva zile, în Poiana Negustorului, în contextul povestit pe larg aici. Cum ziceam, cărările ce şerpuiau printre bordeie erau pline de copii. La un moment dat, am dat […]

  44. Matusa mea a lucrat vreo 15 ani intr-un centru de primire minori, eu am crescut la cateva case distanta de un orfelinat de fete, in care a fost trimisa si prietena mea cea mai buna din copilarie ( mumei vitrege i s-a parut incomod sa ingrijeasca progenitura celui de-al doilea sot). Eu stiu numai povesti horror. Ma bucur din suflet ca exista si astfel, sper din tot sufletul sa fie si adevarate, nu doar prezentate pastelat in ochii vostri. Si mai sper sa fie de acum incolo numai cazuri de-astea, ca cele din articol.

  45. Simona, scrii frumos, stii sa atingi suflete. felicitari esti un ziarist cu potential.
    nu-i asa ca iti face placere sa citesti asemenea remarci?
    nu toate persoanele pe care le-ai intalnit in centrul Alexandra sunt ingrijitoare unele dintre noi chiar avem ceva calificare in domeniu si nu, nu eram nelinistite vizibil de prezenta voastra ci de faptul ca nu scrieti ceea ce vedeti ci trunchiati in asa fel sa iasa ceva lacrimogen ca “stirile de la ora 17”. daca voiati sa aflati adevaruri de ce nu ati vorbit pur si simplu cu noi?
    cate ore ai petrecut in preajma unui asemenea copil ca sa stii tu care ii sunt nevoile? ca ai vazut o fetita plangand ca vrea sa asculte muzica si ….vai
    “Într-un final, îngrijitoarea cedează presiunilor şi o duce să-i pună muzică”esti ferm convinsa ca erau presiuni constiente si era chiar o nevoie de moment pentru buna dezvoltare a acelei fetite? ai rupt ceva din context dar ai surprins si ansamblul?
    daca vrei sa fii un ziarist complet scrie tot ce vezi nu doar partile lacrimogene care dau bine la sponsori. vino si intreaba-ne pe noi despre performante cu copiii despre ce facem noi cu si pentru ei. ai acest curaj

  46. @mihaela: eu cred că ai citit doar paragraful ăla şi te-ai grăbit să-l interpretezi greşit, altfel nu pot să-mi explic reacţia. sincer… dacă şi ăsta e un text care poate fi acuzat de rea-voinţă, atunci nu ştiu ce să mai zic…
    paragraful pe care-l incriminezi a fost scris cu scop pur anecdotic, pentru a introduce cititorul în subiect şi în povestea lungă şi densă care îi urmează, nu ca să acuze pe cineva sau ca să-l prezinte într-o lumină proastă. departe de mine acest gând, ai înţeles complet greşit, iar faptul că ai rămas blocată în această interpretare mă face să cred că n-ai citit restul.
    s-au scris multe texte după vizita noastră în centrul Alexandra. le-am citit pe toate şi nu există nici măcar unul care să fi distorsionat în vreun fel realitatea sau care să nu vorbească frumos despre ceea ce am văzut şi despre oamenii pe care i-am întâlnit. citeşte-le şi tu, poate te vei convinge de buna noastră credinţă. 🙂

  47. @mihaela: încă ceva, că acuma realizez ce ai zis: care sponsori???? ai tu informaţii că acest material (şi că toate materialele care au apărut, după vizita noastră, în EVZ, Gândul, Caţavencii etc.) sunt rezultatul unei sponsorizări? hai să avem grijă ce vorbim, vrei? sau măcar foloseşte curajul ăla de care vorbeşti, ca să te semnezi cu numele întreg. eu aşa semnez, asumându-mi inclusiv riscul să vii tu să lansezi insinuări fără acoperire 🙂

  48. nu, Simona, nu te lega de amanunte asa cum ma acuzi tu pe mine. citeste la randul tau tot ce am scris. eram acolo cand ne-ati vizitat si m-am simtit umilita(citeste si tu celelalte articole scrise de colegii tai pe care mi le recomanzi) ca ne numiti ingrijitoare, spuneti ca suntem nelinistite de prezenta presei. daca voiati sa scrieti si despre noi cei care lucram cu acesti copii trebuia sa va documentati sa ne intrebati, nu sa prezentati doar peretii jupuiti si copiii care se leagana si cer muzica si noi o mana de femei care nu stim ce avem de facut. cu tot respectul pentru meseria ta nu cred ca era loc in acest articol de anecdotica. nu imi doresc o dezbatere cu intors cuvinte pe toate partile pentru ca voi ziaristii aveti acest dar, mesajul meu a fost si este acela ca m-am simtit umilita ca persoana de felul in care am fost prezentati noi, adultii din poveste.spor

  49. @mihaela: mie îmi pare sincer rău că ţii să îţi păstrezi această senzaţie. nu a avut nimeni nici cea mai mică intenţie să te umilească. o să încerc să rectific paragraful care te-a deranjat, în aşa fel încât să te simţi mai ok. am scos partea cu “cedează presiunilor”. aş vrea să schimb şi “îngrijitoare” cu ceva, dar nu ştiu cu ce. ajută-mă tu. mulţumesc.

    altfel, să-ţi mai zic un secret: anecdota s-a născut fix din replica ta, uşor caraghioasă, “plânge de fericire că ascultă muzică”. bine ar fi fost să ai şi tu grijă de tine şi să nu te expui cu fraze hilare. nu poţi să le ceri doar altora să îţi poarte de grijă şi după aia să te declari umilit. cred că te pui puţin cam în centrul universului. noi am alergat două zile, de dimineaţa până seara, cu ocazia acestei vizite de documentare, subiectul fiind că se închid casele de copii, iar bacăul e fruntaş, nu ce funcţie aveau cele câteva doamne pe care le-am întâlnit având grijă de copii, într-o cameră din centrul Alexandra. şi chiar dacă n-am nimerit exact funcţia, ar trebui să fie pardonabil în context.

  50. simona, nu eu ti-am dat acel raspuns “nefericit” , eu nu apar in nici o fotografie, ci o alta colega de a mea. eu eram intr-un loc mai frumos cu copii mai fericiti dar de acolo nu ati postat nici o fotografie desi asa ar fi fost echitabil, si… stii la ce ma refer . probabil daca vreo unul dintre voi ar fi intrebat ce “functii”avem ati fi stiut . acum nu mai conteaza pentru ca datorita voua suntem percepute ca niste femei ingrijitoare chiar daca multe dintre noi avem cursuri de calificare acreditate, sau chiar studii superioare. si toate cunoastem nevoile copiilor cu care lucram. asa cum ati luat voi o frantura de imagine din contextul general, ne-ati pus intr-o lumina nu tocmai buna si noi chiar avem grija de acei copii si nevoile lor. un coleg de al tau spunea ca nu avem alte asteptari decat sa manance si sa mearga la toaleta: dar cei care frecventeaza scoala normala, scoala speciala, serviciile de la centrul de recuperare? veniti la serbarile noastre pe 2 dec sau 24 dec cand il asteptam pe mos craciun. nu ii catalogati pe toti dupa unul. un alt coleg de al tau spunea ca stau “chirciti” a cerut detalii despre diagnostic? si sunt multe alte detalii pe care le-ati “omis”e dragul senzationalului gazetaresc. iar umilinta o simt pentru toate colegele mele, mai mult sau mai putin pregatite, dar toate lasam o particica din sufletul nostru acolo la locul de munca si incercam sa lucram “pe bune “cu acei copii.
    spor

  51. aa… si multumesc ne-a spus cineva pentru prima data -doamne si nu femei sau ingrijitoare ca pana acum. incearca sa ne cunosti intai si apoi sa scrii despre ce facem noi aici la onesti, la Alexandra.
    spor

  52. @mihaela: nu ştiu care-i locul cu copii mai fericiţi, sincer. şi mai văd că, orice-aş zice, nu te pot convinge că n-a vrut nimeni să vă pună într-o lumină proastă.
    uneori (de cele mai multe ori), când spui că un copil stă “chircit”, înseamnă că copilul ăla chiar aşa stă, nu că “stă chircit din vina doamnelor îngrijitoare sau psiholog sau psihopedagog sau logoped sau kinetoterapeut sau… etc.”.
    apropo de “doamnă”: ţi s-a părut că am domnit pe cineva în articol şi aţi rămas voi nedomnite? aşa se scrie, cu “îngrijitoarea” a zis, “profesoara a dres”, “judecătoarea a făcut”, nu cu “doamna îngrijitoare”, “doamna profesoară”, “doamna judecătoare”…
    ca să închei: chiar îmi pare rău de faptul că v-aţi simţit atacate, ai cuvântul meu de onoare că am scris cu toată buna credinţă şi că la fel au făcut şi colegii mei. încearcă să renunţi puţin la postura de victimă şi să reciteşti relaxat, prin prisma cuvântului pe care tocmai mi l-am dat: s-ar putea să vezi lucrurile într-o altă lumină 🙂

  53. am stat si am analizat care si prin ce fateta a prismei privim ca eu zic una tu intelegi alta. intr-adevar nu sunteti voi vinovati, ati fost invitati de o anume organizatie cu un anume scop. dar daca ne-ati fi vizitat inainte de inceperea procedurii de inchidere ati fi vazut ca nu era vorba de o institutie mamut, ba din contra eram organizati pe module cu numar limitat de copii si fiecare modul avea aspectul unui apartament. si copiii de aici chiar sunt ingrijiti si chiar primesc sprijin prin serviciile de recuperare si specialisti. copiii care frecventeaza scoala normala( trebuie sa ma repet cu acest aspect dar au venit in centru cu un stigmat si acum sunt elevi in clase gimnaziale, si acum avem elevi de clasa I) si chiar Larisa care vine la centrul de recuperare, au o sansa sa fie ajutati de oameni carora le pasa de ceea ce se intampla cu eisi care isi cunosc meseria si o practica cu dedicare, si uneori nu o casa frumoasa si super dotata ajuta un copil sa creasca mare ci sufletul si atmosfera dintre peretii acelei case. e ok ca vin si ne construiesc case frumoase si dotate dar nu trebuie ponegrit felul in care au fost ingrijiti acesti copii pana acum. vad ca stii cine lucreaza intr-o institutie de acest gen, de ce imi cereai ajutorul? voiai sa stii de pe ce pozitie vorbesc? am spus, nu mai sunt suparata pe voi, nu ati fost informati corect, sau….v-a luat valul dar cred ca veti dori la un moment dat sa cunoasteti si partea umana a acestei povesti nu doar cea legata de niste constructii. spor.
    PS. uite ca tot la “o dezbatere de intors cuvinte” am ajuns

  54. @mihaela: organizaţia aia de care vorbeşti face de 12 ani lucruri pentru copiii din România, strict pe bani englezeşti, şi nu şi-a făcut niciodată cunoscută activitatea în presă până acum. slavă Domnului, totuşi, că s-a hotărât să şi-o facă, ocazie cu care am fost şi eu acolo şi am văzut cu ochii mei. prin urmare, nu ai cum să-mi spui că centrul Alexandra era un spaţiu OK, atâta timp cât am fost acolo şi am văzut. am văzut şi etajele modulate cum zici tu (şi încă locuite) şi am văzut şi etajele deja părăsite de copii şi arată sinistru toate. iar faptul că voi sunteţi minunate, perfecte, devotate şi ultracompetente (şi îi îngrijiţi mirific pe copiii ăia) nu poate compensa felul în care arată spaţiul în care ei locuiesc. şi este minunat că dispar sinistrele leagăne (fie ele mamut, mamuţel sau semimamut) şi că sunt înlocuite cu nişte spaţii normale, în care voi să puteţi construi, împreună cu copii, un climat cât mai apropiat de ăla dintr-o familie.
    altfel, aş mai vrea să precizez două chestii:
    1. când o să mă decid să scriu un articol omagial dedicat doamnelor din centrul Alexandra, cum înţeleg că îţi doreşti, o să te anunţ. deocamdată am scris unul despre faptul că se închid leagănele din România. şi mă vei ierta dacă, deşi ţie nu ţi se pare la fel, mie mi se pare un lucru extraordinar de important.
    2. nu a scris nimeni, pentru numele cerului, că copiii nu erau îngrijiţi, că oamenilor de la Alexandra nu le pasă sau că nu îşi cunosc meseria! nu a ponegrit nimeni pe nimeni şi încep să obosesc repetând asta.

    de aceea, dacă nu te superi, m-aş retrage din această discuţie, care frizează puţin absurdul. nu sunt psiholog, dar deja lucrurile sună a paranoia şi a mania persecuţiei şi începi să abuzezi de bunăvoinţa mea şi de buna mea credinţă. nu pot să dezbat la infinit nişte probleme imaginare, care îţi generează frustrări şi nici nu cred că sunt obligată s-o fac.

  55. Exista niste voluntari de la Jurnalism care ar putea da o mana de ajutor, daca li se spune cum pot ajuta. Exista un contact pe care sa-l accesam? Iti trimit un mail daca-mi dai unda verde

  56. @Diana Stoleru: trimite-mi mail, dap

  57. […] _____________________________ Pe cei care n-aţi apucat să citiţi povestea anterioară, vă invit aici. Pentru cei care aţi citit-o şi m-aţi întrebat cum puteţi ajuta, am deja un răspuns. HHC […]

  58. […] de Ştefan Dărăbuş, directorul fundaţiei Hope and Homes for Children România, despre care am mai vorbit. Puteţi citi textul în întregime aici. Chiar vă rog să-l citiţi. Veţi afla că lipsa de […]

  59. […] sunt mult mai multe cauze si mult mai multe ONG-uri. De exemplu, despre un ONG care are o abordare diferita in problema abandonului gasiti detalii la Simona Tache, ca tot mi l-am amintit cu ocazia asta Iar cine vrea sa ajute un caz punctual poate sa-l […]

  60. Foarte bun articolul, se vede cine pune suflet .

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green

bijuterii argint bijuterii argint