Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Singurenii și copilul luptător

Textul de mai jos a fost scris în 2009, e semnat de jurnalistul Andrei Crăciun și a apărut în volumul Baricadele, editat de Humanitas. Mi-a plăcut și i-am cerut permisiunea să îl public aici.

Screen Shot 2014-08-12 at 18.20.16

 Singurenii

Așa cum se anunțase din timp, 1984 n-a fost un an obișnuit. Pe 17 decembrie, un copil firav care-și ascundea timiditatea în spatele unui breton a fost diagnosticat cu SIDA. Ryan White avea 13 ani și până în acea zi fusese doar un puști din Kokomo, Indiana, care se luptase toată viața cu hemofilia A, o boală ereditară care lovește 1 din 5.000 de nou-născuți.

Fiul lui Jeanne Elaine și Hubert Wayne White era condamnat. Fusese infectat cu HIV în urma unei transfuzii de sânge. SIDA era atunci o ecuație cu prea multe necunoscute, asociată exclusiv cu homosexualitatea. Un fel de pedeapsă divină pornită să distrugă America și toată planeta, de pe strada Castro din San Francisco, kilometrul zero al comunității gay.

Doamna White a auzit pe holurile unui spital o replică de roman post-modern: ”Mai are cel mult șase luni de trăit”. Ryan avea alte planuri. Voia să se întoarcă la școală. Pe 30 iunie 1985, cererea de a fi readmis la ”Western Middle School” din Russiaville a fost respinsă. Niște profesori și părinți speriați hotărâseră că un bolnav de SIDA nu mai are dreptul să intre într-o instituție publică.

Din acea zi, Ryan White a încetat să mai fie doar un copil condamnat la moarte. A început să lupte în acel fel ciudat din poveștile americane, deși pe măsura lui nu se găseau uniforme de super-erou. Așa că a purtat tricouri largi și banale, blugi prespălați și o geacă din aceea căreia noi, românii, ne-am învățat să-i spunem ”canadiană”. Familia White a câștigat în justiție o picătură de normalitate, după opt luni de procese. Într-o zi de februarie 1986, Ryan a putut merge din nou la “Western Middle School”. 151 de elevi din totalul de 360 au stat acasă.

După ore, White a făcut ceea ce făceau mulți dintre ceilalți copii ”normali”. S-a urcat pe bicicletă și a început să arunce în casele oamenilor ”Kokomo Tribune”. Copilul bolnav de SIDA muncea ca ”paperboy”. În 1986, publicația a înregistrat cele mai multe anulări de abonamente din istorie. Oamenii credeau că boala se ia și atingând literele unui ziar. Pe zidurile redacției, fundamentaliștii furioși scriau ”Homosexualilor!”, editorii erau ameninați cu moartea. Dar presa, acolo unde ea există, e greu de învins. Când un glonț a ajuns în sufrageria familiei White, ”cazul Ryan” era deja național.
Copilul bolnav de SIDA care voia să meargă la școală și familia lui s-au mutat în Cicero, Indiana. Ca un râu intrat într-o albie mai bună, povestea își schimbă cursul: Ryan ajunge o icoană a luptei pentru toleranță, integrare și educație în spiritul înțelegerii maladiei sfârșitului de secol. Participă la strângeri de fonduri, la emisiuni televizate, primește diplome și medalii, despre el se scriu cărți și se fac filme. Copilul curajos care a refuzat să fie marginalizat de o societate obtuză forțează accelerarea unor politici publice.
Vorbește în fața președintelui Ronald Reagan despre discriminările prin care a trecut și o face pe prima-doamnă să plângă. Se împrietenește cu Kareem Abdul-Jabbar, cu Elton John și cu un copil din Gary, Indiana, care refuza să mai crească. Lumea obișnuiește să-i spună Michael Jackson, dar asta e doar o neînțelegere. Cei doi copii din Indiana au jucat împreună baschet, s-au dat cu skateboard-ul, și pentru că primul era bogat i-a dăruit celui de-al doilea un Mustang decapotabil, când Ryan a fost destul de mare ca să conducă.
Apoi, într-o zi de aprilie 1990, White a murit. Atunci, Michael Jackson a plâns, a scris și a cântat o piesă care se numește ”Gone too soon”. A făcut-o pentru că dorea ca ”viața lui Ryan să păstreze un sens profund care să rămână pentru totdeauna, dincolo de moartea lui”. Și Ryan White a rămas figura centrală a luptei anti-SIDA din America.

Săptămâna aceasta am aflat că, într-o comună din Giurgiu, medicul Paul Marinescu îngrijește 15 copii seropozitivi, abandonați de părinți. Comuna se numește Singureni. Acest medic, prea mult timp anonim, merită mai mult, merită ca nebunia frumoasă a curajului său să fie cunoscută, așa cum este istoria lui Ryan White. Merită să știe că acolo unde toți suntem egali, în ultimul punct din geografia inimilor noastre, îi suntem recunoscători, dincolo de toate lașitățile oamenilor mereu prea grăbiți care am ajuns. Oameni prinși între ”to do list” și mail-uri care trebuie scrise corect corporatist, așteptând ”feed-back-uri” și proiectându-ne viața în excel. Mă înclin în fața dumneavoastră, domnule Marinescu.

Andrei Craciun, 2009

Suntem în 2014. Oare ce mai face domnul doctor Marinescu?

P.S. Cartea lui Andrei Crăciun poate fi găsită în librării.

19 comentarii

  1. Tu n-ai ce face azi in afara de a ma face pe mine sa plang?! Sunt ingropata intre “to do list” si mail-uri ce trebuie scrise corporatist si la care astept feedback (nu chiar la toate). Noroc ca sefa e in conced si pot sa plang putin si sa ma gandesc in liniste.

  2. Tulburator, intr-adevar. Nu stiu ce mai face doctorul Marinescu, dar pot specula. Cred ca se zbate luptand cu o societate si niste autoritati obtuze incercand sa accelereze adoptarea unor politici publice in sprijinul copiilor lui. La fel ca White odinioara.

  3. Ce trist! 🙁 Am cunoscut si eu o fetita intr-un sat, cand aveam vreo 14 ani. Era dintr-o familie de rromi, aveau pui si gaini si un cal care imi bea apa din galeata cand veneam de la fantana. Aurelia (sa ii zicem asa) era in clasa a 6-a si toata lumea o iubea, era un copil sociabil si hatru. Mi-aduc aminte ca a venit la noi si a insistat sa bea din sticluta ei, fara sa stie ca nu se “ia” in felul acesta si ca cel mai contagios lucru la ea era rasul. Radea sanatos, cu pofta. In sfarsit, acum ceva timp am dat peste cineva din sat si am intrebat ce mai face fiecare si am aflat ca “Aurelia, saraca, a murit acum vreo doua saptamani, Dumnezeu sa o ierte…” Avea 19 ani… Stateam si ma tot intrebam cum naiba poti sa iei asa o nenorocire de boala de la transfuzii in spitalele romanesti in zilele noastre (ma rog acu’ vre 20 de ani)…

    • Vorbesc prostii, avea mai mult de 19, vreo 23… 🙁

    • Nu conteaza cati ani avea… oricum e pacat de un suflet nevinovat! In 1993, internata fiind in spital, ne facea tuturor pacientelor injectia de dimineata si de seara, cu aceeasi seringa (un progres)….. eram intr-o situatie deplorabila si nu imi permiteam sa protestez…. Am trait doar cu speranta, rugandu-ma ca eu sa scap fara sa fiu infectata… pe atunci, personalul era la fel de indiferent precum este azi in privinta infectiilor intraspitalicesti. Nu cred ca directorii (medicali sau administrativi) nu cunosc pericolul si nici nu pot sa accept faptul ca prefera sa isi pastreze fotoliile in loc sa ia masuri! Trist! 😥

    • Sunt socata… se intampla si acum oare? Sau acum nu e cazul ca iti cumperi singur seringa? 🙁

    • Candva prin anii 90 bunica mea era internata intr-un spital mai mult decat respectabil din Sibiu. Dupa cum era stilul si obiceiul in familie (cat de recunoscatoare sunt pentru obiceiul ala…) s-a dus la spital cu o sacosa de seringi+ace de unica folosinta pentru ca, nu-i asa, you never know. A rugat frumos si domol asistentele ca fiecare injectie sa fie facuta cu o siringa noua, din dotarea personala. Una dintre asistente a refuzat si nu i-a administrat tratamentul zilnic pana cand pacienta a acceptat sa se foloseasca “siringa salonului”. Din fericire nu s-a intamplat nimic rau. Singurul motiv pentru care niciunul dintre noi nu i-a rupt picioarele tembelei indragostita de seringa aia universala a fost faptul ca, dupa externare nu am vrut sa-i reamintim bunicii toata povestea si sa o batem la cap cerand detalii. A fost cam acum 20 de ani, dar ma apuca iar dracii in timp ce povestesc asta 🙁

  4. Se luptă cu prejudecăţile din Singureni. Care prejudecăţi au un sâmbure de adevăr la bază, fiindcă atâta timp cât în sat nu au fost îngrijiţi persoane hiv pozitive, nu s-au înregistrat nici în cadrul comunităţii persoane hiv pozitive. După aceea au apărut. Se presupune din cauza neglijenţei cadrelor medicale care au folosit aceeaşi seringă la mai multe injecţii.

    PS: sunt crescută în Singureni şi sufletul meu e acolo

    • nu e neglijență să folosești aceeași seringă, nu ai cum să greșești așa, e una din regulile de bază schimbatul seringii, așa ceva nu se poate face decât deliberat

  5. am mai scris asta:
    baiatul varului meu,vaccinul de 1 an, Giurgiu. asistenta vaccineaza cu aceeasi seringa mai multi copiii in 1987.
    B e infectat cu HIV. ultima data l-am vazut cand avea 8 ani.arata ca unul de 5. mi-a spus ca el e altfel si copiii nu se joaca deloc cu el.era mirat ca manacam la aceeasi masa.un copil ff inteligent.nu mergea la scoala,dar ar fi facut cu brio fata clasei a IV a la numai 8 ani.
    peste doua saptamani murea.
    o stiau pe asistenta care ridica bovin din umeri,ca asa erau vremurile,ca ei ce sa-i faca.
    imaginea lui B nu am cum sa o uit.
    parintii ce sa faca?l-au inmormantat tacut.apoi le-a mai murit un copil,dar asta e alta poveste.

    am toata admiratia pentru dr Paul Marinescu. colegii mei s-au mai dus cu daruri acolo. Doamne ce frumos au cantat de Craciun,ce frumos s-au pregatit.

    in rest, nu luptati impotriva sistemului: e o Gorgona care ucide incet dar sigur. nu are sens. e o lupta in care cel mai bine e sa accepti infrangerea,pentru ca e inevitabila. ei au argumente, au sanatate,au tot.

  6. si inca ceva, acestor copii li s-a prezis o viata de cativa ani, nicidecum peste 15.ei au o forma de HIV mai usoara, unii ating chiar 30 de ani,dupa cum vedeti. sistemul nu a luat in calcul asta, drept pt care a decis ca n-au nevoie de scoala,de integrare sociala. pe ei ar fi scris Cighid,probabil.dar se incapataneaza sa traiasca, in stim ce sistem se pregatise financiar sa le faca parastasul la cativa ani.

  7. putem sa ii contactam pe cei de la Singureni? Cum se descurca?

  8. Cind eram copil nu existau seringi cu utilizare unica. Se prea poate ca aceeasi seringa sa fie folosita pentru vaccinarea intregii clase la scoala, dar pentru fiecare elev se folosea un alt ac, fiert si sterilizat. Nu cunosc nici un caz de transmitere a unor boli. Pe de alta parte, in 1993, in Romania, deja foloseam seringi cu utilizare unica. Un asistent care sa refuze folosirea lor era un criminal.

  9. Ce coincidenţă. Citesc asta acum la tine, iar acum două nopţi am bocit la un film (The Normal Heart) despre cum a încercat comunitatea gay din New York să convingă autorităţile, la începutul anilor 80, când a izbucnit epidemia, că merită şi ei dreptul la viaţă, fonduri pentru cercetare, tratamente în spitale (îi refuzau chiar şi la urgenţă)… Cumplita luptă cu sistemul (că nu deţinem exclusivitate în domeniu). Primarul, guvernul, toţi refuzau şi să pronunţe AIDS (căruia îi spuneau “gay cancer”, convinşi fiind că doar homosexualii se pot îmbolnăvi) în public. În pofida cifrelor dramatice, a mortalităţii înfiorătoare. Pentru că ar fi însemnat să admită că există.

    Frumos textul, frumos om medicul.

  10. Vrei nu vrei, la anul pe vremea asta, va trebui sa rescri acest articol, caci nu vei mai gasi bolnavi de SIDA la Singureni. vor fi tratati de OMU.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green

bijuterii argint bijuterii argint