Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Femeia de lângă Mircea Cărtărescu

Am găsit prin computer un interviu pe care i l-am luat, acum câțiva ani, în revista Tabu, soției lui Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie. Vi-l ofer, pentru că s-ar putea sa vi se pară interesant.

FEMEIA DE LÂNGĂ MIRCEA CĂRTĂRESCU

Una dintre cele mai vîndute cărţi ale lui Mircea Cărtărescu se numeşte „De ce iubim femeile”. Eu, personal, nu ştiu pe nimeni care să n-o fi citit. Şi nu cred că a existat vreun cititor care să nu se fi întrebat cum e femeia pe care o iubeşte Mircea Cărtărescu. În afară de cei care cîţiva care, prin forţa împrejurărilor, o întîlniseră deja. Eu, de exemplu, o cunoşteam. Ştiam că e frumoasă, talentată, sensibilă, cultivată şi feminină. Că e, la rîndul ei,  scriitoare, că e soţie şi că, nu de multă vreme, devenise şi mamă. O cunoşteam, aşadar, pe Ioana Nicolaie de cîţiva ani buni cînd a apărut ideea unui interviu cu ea. O deranjasem de-atîtea ori cu tot felul de poveşti care-l vizau pe Mircea, căruia ea, din dorinţa de a-l mai proteja de uraganul de solicitări care-l urmăreşte cu încăpăţînare, îi face, uneori, cu graţie, diverse servicii de “impresariat”. Vorba ei, poate n-ar fi deloc rău să-şi facă, la un moment dat, un job din asta. Faptul că o ştiam mi s-a părut, aşadar, un avantaj. Hai că poate o conving să-mi dea interviu, mi-am zis. Pe de altă parte, mi-o definisem deja ca pe o prezenţă discretă şi eram convinsă că detestă să iasă în faţă, mai ales într-o revistă glossy. Mai ştiam şi că interviul cu pricina n-o să fie unul strict literar, ceea ce avea să reprezinte, în mod clar, un mare dezavantaj al meu la negocieri. Te pomeneşti că n-o s-o conving oricît m-aş strădui, mi-am zis. Şi i-am scris un mail în care mi-am folosit, cît de mult am putut, capacitatea de a argumenta. A acceptat. Fără entuziasme, fără fiţe, fără condiţii absurde. Şi am simţit că a făcut-o în mare parte pentru mine. Era plecată din ţară, la ora aia, aşa că i-am trimis întrebările pe mail. Unele, aşa de incomode că nu mi-ar fi plăcut nici mie să răspund la ele. A răspuns natural şi frumos. Aşa a apărut, în presa glossy românească, primul interviu cu Ioana Nicolaie, femeia pe care o iubeşte Mircea Cărtărescu.

Reporter: Ai avut o familie numeroasă cu mulţi fraţi şi o mamă despre care vorbeşti foarte frumos în versurile tale. Povesteşte-mi despre copilăria ta de la Sângeorz-Băi. Cum se vedea lumea prin ochii fetiţei blonde, Ioana? Cum se vede lumea prin ochii tăi de azi?
Ioana Nicolaie: Mi-e greu să răspund la această întrebare, nu numai din cauza emoţiei rememorării, ci, mai ales pentru că aproape tot ce-am scris pînă acum încearcă să recupereze ceva din mitologia şi strălucirea acelui început de biografie personală. Da, vin dintr-un oraş mic din nordul ţării, dintr-o staţiune balneo-climaterică transplantată într-un loc arhaic, dintr-o lume care mi-a fost dată şi ca s-o port cu mine ca pe un fel de bijuterie pe care nu vrei s-o arăţi nimănui, dar despre care vorbeşti tot timpul. M-am născut într-o familie cu ceva faulknerian în istoria ei, un bunic al meu a fost pastor neo-protestant, iar fiul lui – şi tatăl meu- , cel puţin în tinereţe, era măcinat de tot felul de dileme moral-religioase. Una dintre urmări sînt cei unsprezece fraţi ai mei. Alte urmări ţin de un anume fel de educaţie, puţin mai austeră şi mai inflexibilă, de asumarea prematură a tot felul de responsabilităţi – de pildă, am învăţat să gătesc la doisprezece ani, cînd mama a stat pentru o perioadă mai lungă în spital, iar în grija fetiţei care eram au rămas cîţiva dintre fraţii mei mai mici – , de frustrări de tot felul şi, în adolescenţă, de un inevitabil sentiment de revoltă. Mi-am dorit foarte mult să pot evada din acel loc şi asta s-a întîmplat cînd am venit să studiez în Bucureşti. În acel moment, la optsprezece ani, mi s-a rupt fără să-mi dau seama viaţa. Şi crevasa iniţială a tot crescut cu timpul. Cînd am început să scriu cărţi adevărate, am văzut că aproape fără voie ele se impregnează de trecutul meu, de copilăria mea plină de mituri şi de fantasme, de văile şi munţii Rodnei, de familia mea – vastă şi inexplicabilă făptură, mereu în schimbare, mereu cu alte înfăţişări. Şi, foarte ciudat, deşi tot timpul mi s-a părut că tata e cel care trebuie decriptat şi transpus în cuvinte, am început să dezvolt în fiecare carte a mea un fel de portret cu mereu alte nuanţe al mamei mele. În “Nordul”, ca şi în “Credinţa”, pilonul central, cel care mă electrocutează şi acum emoţional, este, fără îndoială, Mama, Mama cu literă mare, Mama arhetipală. În ultima mea carte, “Cerul din burtă”, o carte mai specială pentru că-i un roman despre cum este să fii însărcinată în România de azi, figura din fundal este tot mama. Mama care a născut şi a crescut atîţia copii, cea care are ceva de zeitate indiană în ea, cea care a suferit enorm, dar s-a plîns rareori de asta, mama mea de departe, cu care vorbesc la telefon şi pe care o văd foarte rar. Mama care cu adevărat a fost “cea mai bună şi mai frumoasă femeie din lume”, cum am scris despre ea în alt loc.

Rep.: Cea mai frumoasă amintire din copilărie?
I.N.: E greu de izolat ceva care să suporte în sine superlativul. Copilăria este oricum – iartă-mi lipsa de originalitate! –  în totalitatea ei “cea mai… şi cea mai”, este misterul şi bucuria, este învăţarea lumii şi minunarea de lume, este un dar pe care nimeni nu-l poate preţui cînd îl are…. Iar adultul, orice-ar face, s-a dezbărat demult de ea, deşi o caută, deşi ar plăti din greu să mai aibă măcar o fărîmă din realitatea ei. Cît despre amintirile  bune de atunci, nenumărate desigur, ele sînt bine ferecate în casetuţele memoriei. Rămîn, din păcate, mai mult cele urîte, cele jenante, cele cu miez freudian, cel pentru care ai face orice terapie numai ca să scapi de ele.

Rep.: Eşti femeie, scriitoare, mamă şi soţie. Care este ordinea în care abordezi aceste ipostaze ale feminităţii? Care dintre ele e cea mai importantă pentru tine şi de ce?
I.N: Cîndva, pe la zece ani, a început să-mi crească ceva dureros pe piept. Am fost grozav de stînjenită, nu-mi convenea nicicum, încă mai eram în echipa de fotbal a copiilor de pe strada mea. Ştiam ce mi se întîmplă, fiindcă aveam o soră mai mare, deja adolescentă, deja domnişoară preocupată de lenjerii şi de rochii. Hotărît, nu voiam nicicum să am sîni!
La optsprezece ani scriam poezii despre moarte şi bătrîneţe, eram  preocupată de filosofie – citeam Nietzsche în tren – , îmi vopseam părul mov, băieţii mi se păreau aşa şi aşa, dar a fi femeie era ceva de pe al unşpelea continent al celei de-a cinşpea planete din sistemul nostru solar. De bună seamă, n-aveam cum s-ajung vreodată acolo.
După ce-am publicat prima carte, m-aş fi putut numi şi scriitoare. Dar, de fiecare dată cînd eram întrebată cu ce mă ocup, mi se punea un nod în gît. Răspundeam că sînt jurnalistă sau profesoară, sau redactor – îmi selectam una din slujbele pe care oricum le avusesem. Abia în străinătate am început să spun cu o jumătate de gură că sînt “writer”. Cînd un cuvînt nu-ţi e familiar, îţi e mult mai uşor să-l rosteşti.
Soţie am ajuns că aşa s-a întîmplat. Şi încă nu orice fel de soţie, ci soţia unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori români ai momentului. Tot ce-am putut face în legătură cu asta a fost să-mi păstrez numele meu destul de comun şi în nici un caz celebru. Mi s-a părut, şi încă mai cred, că aşa e cinstit. Băieţelului meu – şi spun asta ca să subliniez că îmi place să fiu mamă – i-am păstrat brăţărica de la naştere pe care scria Nicolaie. Sînt mîndră că măcar o zi a purtat acest nume, deşi nici Cărtărescu, cum a devenit după aceea, nu-i de ici-colo.

Rep.:
Care din vârstele feminităţii ţi-e cea mai apropiată şi mai iubită dintre cele trăite până acum? Adolescenţa, tinereţea de la 20 ani? Tinereţea de la 30?
I.N.: Adolescenţa mi s-a părut întotdeauna cea mai ingrată perioadă din viaţa cuiva. Atunci eşti tributar intoleranţei, artificiului, ambiguităţii, bovarismelor, spaimelor şi nepriceperii. Atunci eşti între lumi, şi corpul tău e între lumi, eşti neformat în sensul gombrowiczian, te împiedici de amănunte, rişti şi trăieşti cîte-un minut sau un ceas la modul eroic. Nu mi-ar plăcea, desigur, să mă întorc în acel limb de unde se desfac o mie de drumuri şi-o poţi lua pe oricare dintre ele. Ce a venit după aceea, adică după douăzeci şi unu de ani, există încă şi e bun pentru mine. Mă simt bine în această piele şi sînt bucuroasă că trăiesc într-o lume în care tinereţea e mult dilatată faţă de cum era nu mai puţin de acum cîteva zeci de ani. La treizeci de ani părinţii noştri erau nişte domni serioşi, nişte doamne în toată puterea cuvîntului.

Rep: Dă-ne o definiţie personală a romantismului. Ce înseamnă el în viziunea ta?
I.N.: Nu mă pricep la definiţii de felul ăsta, pentru mine romantismul e un curent cultural. Totuşi, dacă ajung la mănăstirea Melk de undeva din Austria şi iau de acolo doar o petală roz de trandafir  încă udă după ploaia torenţială abia sfîrşită, probabil că sînt romantică. Am făcut asta de curînd, am acasă petala, cît şi o pietricică din Dunăre.

Rep: Cine deţine puterea în cuplul Ioana Nicolaie-Mircea Cărtărescu? Cine are ultimul cuvânt?
I.N.: În cuplul cu pricina, din fericire, nu a existat niciodată noţiunea de “putere”. Fiecare are ultimul cuvînt, e drept că nu în acelaşi timp,  ci pe rînd. Însă, ca să fiu sinceră pînă la capăt, cel cu tendinţe despotice este făptura cîrlionţată şi angelică de doi ani şi patru luni pe nume Gabriel. Cu el chiar nu-i de glumă. Dacă nu-i faci pe plac, poate plonja pe asfalt sau în prima baltă, ceea ce nu-i o mare plăcere.

Rep.: Publicul percepe scriitorul ca pe o anomalie a naturii, ca pe o creatură boemă şi uşor autistă… E poeta Ioana Nicolaie o femeie care se închide în casă să scrie şi uită de tot ce-i afară? E scriitorul un profesionist sau o anomalie a naturii?  Cum e scriitorul în general? Cum e scriitoarea Ioana Nicolaie?
I.N.: Aş vrea să mă închid în casă, adică în interiorul casei, dar apartamentul nostru este prea mic pentru a avea moftul unui spaţiu absolut personal.( Deja se poate deduce că n-am habar ce-i cu scriitorul boem şi că mă interesează cît negru sub unghie asta.). În dormitor am şi-un mic birou cu computerul de rigoare şi mă retrag acolo nu cînd am chef, ci cînd casa s-a potolit şi micul gălăgios iese cu bona la plimbare. N-am timp să aştept inspiraţia, dacă vreau să fac ceva trebuie să profit de cele două ore de linişte şi de limpezimea minţii mele. Aşa am scris “Cerul din burtă”, puţin cîte puţin, rupîndu-mă greu de zilele arhipline, de dimineţi şi amieze doldora de treburi deloc literare, deloc culturale. Nu ştiu alţii cum sînt, dar pentru mine scrisul e muncă şi muncă, e din mortar cerebral şi intense emoţii.

Rep.: În volumul al doilea din “Jurnalul” lui Mircea Cărtărescu eşti şi tu personaj. În „Cerul din burtă”, ultimul tău volum, Mircea Cărtărescu e, la rândul lui, personaj. E mai frumoasă iubirea din cărţi sau e mai frumoasă iubirea din viaţă?
I.N.: Iubirea din cărţi e de-o mie de feluri, gîndeşte-te numai la Tristan şi Isolda sau la Emma Bovary. Iubirea în cărţi îi are în fundal pe cititorii pentru care a fost scrisă, ea corespunde unui anumit model cultural despre dragoste. Don Quijote alerga după Dulcineea lui în secolul şaisprezece şi pentru că povestea i-a emoţionat pe oameni, am ajuns s-o cititm şi astăzi. Tînărul Werther se sinucidea din dragoste cîteva secole mai tîrziu şi pentru că asta i-a impresionat pe cititori au urmat cîteva sinucideri reale pe modelul fictiv al lui Goethe. În ultima carte a lui Mircea apar ca personaj, findcă orice jurnal e prin definiţie o oglindă  a realului, fie că e vorba de ceea ce-i în exterior sau de viaţa psihică a celui care scrie. În jurnalele scrise de mine – şi pe care le voi publica cine ştie cînd – apare şi Mircea, fiindcă el e lîngă mine şi-i mare parte a lumii mele. În “Cerul din burtă” el este bărbatul discret care aşteaptă venirea unei fiinţe noi pe lume şi care sprijină delicat şi cu naturaleţe viitorul miracol. Dacă e să aleg între cărţi şi viaţa reală o voi prefera mereu pe cea din urmă. Acolo-i adevărul, trăirea, iubirea fără fard. Acolo-s miile de amănunte minunate care nu vor încăpea niciodată într-o carte. Cred că ar fi trist şi grozav de sărac să trăim doar într-un film de un ceas şi jumătate sau doar într-o carte de cîteva sute de pagini.

Rep.: Care crezi că e vârsta la care femeia se poate considera împlinită, desăvârşită în alcătuirea fizică, emoţională, spirituală?
I.N.: Nu cred că o vîrstă sau alta te modifică radical, deşi fiecare experienţă trăită aduce cu sine altă nuanţă în infinitul tablou care probabil sîntem fiecare. “Împlinirea” şi “desăvîrşirea” sînt vorbe atît de mari, încît cu siguranţă nimeni nu-şi dă seama că le are, chiar dacă se întîmplă printr-o minune aşa ceva. Fiinţa noastră emoţională e fluctuantă şi mulţumirile nu ţin mai mult de o clipă, nu le poţi înregistra pe bandă magnetică ca să ţi le pui din nou cînd ai chef de ele. Cred că e important să te poţi bucura de cît mai mult din ceea ce te înconjoară, fie că eşti bărbat sau femeie, fie că eşti la optsprezece ani sau la şaizeci de ani.

Rep.: Care sunt cărţile de literatură pe care le iubeşti cel mai mult?
I.N.: Sînt foarte multe şi mi-ar fi greu să le înşir aici. Mai uşor îmi este să-i amintesc pe acei autori la care mi s-a părut că întrezăresc sîmburele lucitor al marii literaturi, acei autori care m-au uluit şi pe care, în loc să-i nvidiez, m-am pomenit că-i iubesc  dintr-o dată şi necondiţionat. De pildă Márquez, după “Veacul de singurătate” şi “Toamna patriarhului”, m-a dus spre celelalte scrieri ale lui cu înţelegere şi fără acidităţi critice. Nu contează că în “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” sînt pagini contrariante, cu care nu eşti de acord, sau că “Dragostea în vremea holerei” e un fel de mare telenovelă.. Ceea ce mi se pare  important e că în fiecare din aceste cărţi e uriaşul scriitor care o dată sau de mai multe ori m-a condus pe poteci din cea mai pură lumină. Cu uimire asemănătoare i-am citit pe Faulkner, Joyce, Kafka, Musil, Cortázar şi mulţi alţii. În afară de aceşti giganţi, cu literatura lor prea perfectă, am, desigur, şi multe cărţi de suflet. Imi plac Sei Shonagon şi M. Blecher, Simona Popescu şi Aglaya Veteranyi,  Bulat Okudjava şi Ioan S. Pop, Sylvia Plath, W. S. Merwin, Peter Nadas, Emil Brumaru şi alţii, foarte mulţi alţii.

Rep.: În ce mod şi cât de radical te-a schimbat emoţional maternitatea? În ce mod şi cât de radical a schimbat micuţul Gabriel viaţa cuplului vostru de scriitori?
I.N.: Despre cum am ajuns mamă am scris deja în “Cerul din burtă”, despre cum e să fii mamă am aflat după aceea. Timpul devine dintr-o dată neîcăpător, priorităţile se schimbă fundamental… În primele luni ale micuţului am avut revelaţia că poţi supravieţui şi dacă dormi doar patru ore pe noapte. Aceea a fost perioada în care fără ajutorul susţinut al lui Mircea ar fi fost teribl de greu. Bineînţeles că nu era vreme de scris sau de ieşiri mondene. Şi asta ni se întîmpla după ce cîţiva ani aproape că fusesem nedespărţiţi la propriu. Am locuit un timp în Berlin şi acolo megeam peste tot împreună, şi la cumpărături şi la plimbare, şi la prieteni şi la plajă. Gabriel a schimbat desigur vechile habitudini. Ne-a zguduit bine şi ne-a lecuit de singurătate… Acum e la vîrsta cea mai poetică, mai plină de paradoxuri şi de drăgălăşenie. Ne solicită în continuare foarte mult, dacă ne izolăm într-o cameră dă buzna peste noi, dacă încercăm să citim ziarul, ni-l smulge realmente din mîini. Dar cînd, întorcîndu-ne noi într-o seară acasă, mi-a spus “Mami, luna coboară cu liftul la metrou” am simţit că în clipa aceea tocmai ne-atinsese ceva din marea magie a lumii.

Rep.: Tu şi Mircea vă arătaţi pe parcurs ceea ce scrieţi? Vă sfătuiţi, discutaţi, dezbateţi, clarificaţi? Sau fiecare dintre voi citeşte doar “produsul final” al celuilalt?
I.N.: N-am arătat niciodată, nimănui, ceva neterminat. Dintr-un sentiment de pudoare, sau poate din convingerea că o carte trebuie citită integral, nu pe fragmente. Sigur că, după ce textul e gata, primul meu cititor este Mircea. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu cărţile lui. Ne sîntem redactori unul altuia şi sugestiile pe care ni le facem ţin mai ales de zona asta. Nu ne influenţăm nicicum, nici în tematică, nici în subiecte. Nu vorbim aproape niciodată despre ceea ce scriem. Şi, deși ţinem amîndoi jurnal, nu avem nici unul impulsul de a intra în intimitatea celuilalt şi de a-i citi pe furiş ultimele pagini. Dacă s-ar întîmpla așa ceva, cel puţin eu, aş fi în stare să renunţ la scris.

Rep.: Îţi plac cărţile lui Mircea Cărtărescu? Care e preferata ta? Dar dintre cărţile tale pe care o iubeşti cel mai mult?
I.N.: Nu ştiu dacă-i creditabil răspunsul la această întrebare. Da, îmi plac cărţile lui Mircea şi cred foarte mult în el ca scriitor! În ceea ce mă priveşte sînt legată de fiecare volum al meu, în toate  e o parte din mine, în toate e o poveste în care am învestit cît am putut din puţinele adevăruri la care-am ajuns pînă acum.

Rep.: Cum arată o zi “de lucru” cu familia ta? Dar o zi de weekend?
I.N.: Ziua mea începe în timpul nopţii cînd Gabriel visează ceva şi mă strigă; ziua mea mai începe dimineaţa cînd Gabriel e flămînd, dar refuză să mănînce ceea ce-i dau, fiindcă lui îi plac doar şniţelele şi cartofii făcuţi în două feluri. Ziua mi se continuă, în sfîrşit, cu o cafea pe care o beau cu Mircea – între timp a venit bona – şi-aşa punem ziua la cale. Scriem cînd micuţul iese afară şi reuşim să scriem numai dacă n-avem de fugit toată ziua pe la circa financiară, pe la ziare sau edituri, sau prin alte locuri de obicei ingrate. Telefoanele sună cît e ziua de lungă. Eu răspund şi mă gîndesc deseori că ar trebui să mă fac impresarul lui Mircea. L-aş scăpa de-o groază de neplăceri şi încurcături. De multe ori peste zi nu prea apucăm să mîncăm… Noroc cu bona care uneori ne mai face clătite şi mici bunătăţi pe care altfel nu le-am avea. După-amiaza ies cu Gabriel în parc şi-apoi noaptea visez cum se joacă copiii pe tobogane şi cît de mult a crescut iarba. Aseară băieţelul mi-a spus: “Mami, asta-i limba română!” şi mi-a arătat limbuţa. Am rîs şi, după ce s-a întors Mircea de la o emisiune la radio, l-a învăţat cum să facă case din casete video. Mai avem seara altă masă cu fel de fel de giumbuşlucuri ca să fie mîncată şi-apoi baia. Şi-abia după ce adoarme micuţul, încercăm să citim pînă cîndva în noapte, foarte aproape de acel punct în care-mi începe ziua.. În weekend diferenţa stă în faptul că nu vine bona. Atunci gătesc, da, spăl, calc şi curăţenia o facem de obicei amîndoi.

Rep.: Ce-ţi place să faci atunci când ai timp liber, fără să punem la socoteală scrisul şi cititul care, la tine, sunt deja o profesie? De asemenea, care-s micile tale plăceri solitare?
I.N.: Timpul meu liber e cînd ajung la cosmetică sau la coafor. Acolo e plăcut, undeva zumzăie un gen incert de muzică, se aud voci, afli poveşti, dacă stau întinsă aproape că aţipesc de fiecare dată. Mă mai uit şi-n oglindă,  încerc să fac conversaţie. Aflu despre cît de ingrată e viaţa mondenă românească şi despre cît de bine-i în Italia sau în America. O dată am auzit că mămăliga-i mai bună dacă pui delikat în ea… Afară-i bulevardul şi claxoanele maşinilor… Cînd mă întorc spre casă îmi pare că am lipsit foarte mult din cadrul în care zilnic mă mişc..

Rep.: După căsătoria cu Mircea Cărtărescu ai simţit vreo modificare a atitudinii celor din jur faţă de tine?
I.N.: Începutul relaţiei noastre a fost extrem de complicat şi de neaşteptat – găseşti detalii în “Jurnalul” lui Mircea. O vreme am avut sentimentul că sîntem suspendaţi pe un fel de prăpastie de la marginea lumii. Ne-am pierdut nişte prieteni, pînza socială în care trăiam s-a deşirat incredibil. Diferenţa de vîrstă dintre noi, faptul că şi eu începeam să fiu scriitoare au lăsat loc la fel de fel de interpretări. Am avut noroc că am putut pleca atunci din ţară pentru o perioadă mai lungă. Cînd ne-am întors, reticenţa iniţială s-a transformat în acceptare. Am avut însă cronici la cărţile mele care erau tendenţioase pentru că-l vizau pe el… Dar mărunţişuri de felul ăsta n-au reuşit să cîntărească deloc în relaţia noastră. Acasă nu ne simţim unul mai scriitor decît altul, sîntem doar oameni, cu probleme de rezolvat, cu planuri de viitor.

Rep.: Dacă n-ai fi ales să te dedici scrisului ce altceva ai fi ales să faci?
I.N.: Cum n–am prea avut talent la desen, mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu artist fotograf. Întotdeauna m-au emoţionant amănuntele pe care cei mai mulţi nu le văd, unele chipuri, combinaţiile stranii de culori, o atitudine sau alta.. Am şi încercat să fac fotografii cîndva, dar mai mult decît pasiunea au cîntărit atunci mijloacele. Astăzi mă mulţumesc cu pozele de amator bune şi mă bucur cînd într-un muzeu sau altul din lumea asta largă ajung să văd o expoziţie de fotografie adevărată.

Rep.: Ce stil vestimentar îţi e mai familiar şi mai drag? Sport, elegant, romantic?
I.N.: În parc, merg fără îndoială cu adidaşi şi în haine sport. Cînd conduc maşina am nevoie de încălţări uşoare. La o lansare, încerc să fiu ceva mai elegantă. Îmi plac rochiile şi pantofii cu toc înalt. Dar cred că fiecare lucru se potriveşte într-o anume ocazie. Ceea ce mi-a lipsit mereu din garderobă au fost rochiile de seară… şi asta pentru că n-am avut niciodată nevoie de ele.

Rep.: Câte mari iubiri încap într-o viaţă de om?
I.N.: Dacă-ţi spun una sau, ca Don Juan, o mie trei, are vreo importanţă?

Rep.: Eşti născută pe 1 iunie, în aceeaşi zi cu Mircea Cărtărescu. Consideri asta o coincidenţă sau un semn al destinului?
I.P.: În acte sînt trecută pe doi iunie. Am descoperit asta la paisprezece ani cînd a trebuit să mă înscriu la liceu şi-mi trebuiau datele exacte din certificatul de naştere. Pînă atunci, în prima zi a lunii duceam de fiecare dată bomboane la şcoală. Aşa mi-a spus mama şi eu am crezut-o. Pe întîi sau pe doi, nu cred că-i vorba de vreo predestinare. E plăcut însă să rezolvăm ambele zile de naştere în acelaşi timp.

Rep.: De ce iubeşte Mircea Cărtărescu femeile şi de ce, dintre toate, te-a ales pe tine?
I.P.: De ce iubeşte femeile, v-a spus el într-o carte. De ce m-a ales pe mine? Poate ar trebui să mai scrie o carte…

41 comentarii

  1. eu n-am citit-o din simplul motiv ca….ca…ca…nu exista motive ca sa iubim femeile , in plus femeile devin soacre !!!! 🙂

    lasind gluma, draguta : http://search.mywebsearch.com/mywebsearch/GGimage.jhtml?pg=GGmain&action=click&searchfor=Ioana+Nicolaie&si=&tpr=&ss=sub&st=sb&ptnrS=&ct=CI

  2. Femeia de linga MC este frumoasa, sensibila si inteligenta. MC nu trebuie sa mai joace la loto, a cistigat deja premiul cel mare. 🙂

  3. 53/35,nu e nicio diferenta de varsta,e in oglinda

  4. madison , jimmy
  5. Sînteţi născute în aceeaşi zi dar în ani diferiţi, parcă.

    PS. Vezi cîtă cultură am!!!

  6. Interviul e chiar mai lung decît povestea Ghicitorului în Fund!

  7. Citesc femeile texte atît de lungi? Bărbaţii nu.

  8. d-na nicolaie/cartarescu citeste? d-l? nu vor sa bage la povestea noastra?

  9. nu am citit-o pe ioana nicolaie, am citit însă relativ recent, nu mai ştiu unde, o recenzie a romanului ” o pasăre pe sârmă”. nu prea măgulitoare dar, bănuiesc, onestă.
    un destin frumos, în orice caz.

  10. am citit postarea cu audi… mai recuperez maine 😯

  11. acum citesc raportul preliminar al BEA pentru F-GZCP

  12. maine citesc si literatura ➡ sunt offtopic azi

  13. @agnes:

    Ioana Nicolaie – Scurt dialog cu o mahalagioaicã

    Se joacã pe mâna mea stângã
    o umbrã si o luminã
    tu privesti nehotãrât
    nu stii
    pe care sã o alegi.
    slãbiciune
    una e trecutul.
    forta sã mã înfrunti
    cealaltã.
    dansez haotic
    în mintea ta
    rezematã cu spatele
    de un scaun de plus
    albastru
    într-o camerã verde
    cu praf
    mã ridic în genunchi
    îmi îmbratisez tâmplele
    cenusii
    în palmã.
    ca ultima mahalagioaicã:
    cum ai putut?
    cum ai îndrãznit
    sa ne vrei?
    pe amândouã
    furie, furtunã!
    a rãspuns
    domoleste-te.
    caut linistea

    asa e bine.

    http://www.cotidianul.ro/ioana_nicolaie_____mircea_este_primul_meu_cititor_si_eu_al_lui-42466.ht

  14. Ioana Nicolaie – Scurt dialog cu o mahalagioaicã

    Se joacã pe mâna mea stângã
    o umbrã si o luminã
    tu privesti nehotãrât
    nu stii
    pe care sã o alegi.
    slãbiciune
    una e trecutul.
    forta sã mã înfrunti
    cealaltã.
    dansez haotic
    în mintea ta
    rezematã cu spatele
    de un scaun de plus
    albastru
    într-o camerã verde
    cu praf
    mã ridic în genunchi
    îmi îmbratisez tâmplele
    cenusii
    în palmã.
    ca ultima mahalagioaicã:
    cum ai putut?
    cum ai îndrãznit
    sa ne vrei?
    pe amândouã
    furie, furtunã!
    a rãspuns
    domoleste-te.
    caut linistea

    asa e bine.

  15. Superb interviu! Si frumosi oameni…

  16. no ?
    care-i treaba ?
    nimic-nimic ?
    e ora de linişte la bloc ?

  17. @agnes:
    Cand Cruella ne lipseste/blocul tacut deveneste 🙁

  18. una tare: http://idle.slashdot.org/article.pl?sid=09/07/02/160225

    stiu! stiu! “mi-am ales un post excelent sa pun linkul asta” …

  19. cruela de vilă

    baiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
    zicetzi-mi careva sa ma culc , ca iar e unu!
    shi io nu dorm decat la unu!
    va rog io frumos!

  20. cruela de vilă

    shi
    baaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiiiiii nedo !
    te-a mancat in locu unde ghiceshte ghictoru’fund, sa ne apucam noi ieri da creatzii shi da romane fluviu!
    na ca ne-a innecat simona in fluviu ei!
    satz mai arza da kreatzie alta data!
    ia fa-le repede la ashtia respiratzie gura la gura , si readu-i la veatza de noapte de blog, ca altfel raminem singuri pa blog!
    noi shi cartareshtii!

  21. Draga Simona,

    Habar n-ai tu ce bucurie extraordinara mi-a oferit interviul acesta al tau. Ioana Nicolaie e un om om extrordinar si o femeie de un bun simt teribil. Atat biografia ei, cat si raspunsurile ei din interviu (la intrebari foarte destepte, bravo!, apropo), dar mai ales cartile ei din ulimii ani dedicate copiilor si parintilor lor SUNT O FASCINATIE.
    Cuplul Ioana si Mircea Cartarescu e unul dintre cele mai interesante, frumoase cupluri din viatapublica romaneasca.
    Iar concluzia mea este ca inca mai exista viata in normalitate in Romania, cata vreme normalitatea aceasta are valoarea reala si a bunului simt ramas in paragina cel putin in media, dar mai ales in realitate.
    Repet, am citit interviul cu o extraordinara bucurie. Felicitari!

    ps: De cativa ani nu mai citesc reviste glossy, din motive reale. Imi pare rau ca am pierdut un asemenea interviu atipic, imi pare bine ca l-am recuperat acum prin reluarea ta. Multumesc!

  22. Doamne, cat de obosita sunt de am scris atat de incalcit si cu greseli mai sus. Va rog sa ma scuzati, dar sper ca s-a inteles totusi…

  23. @Cru:
    Ne-a stors Nedo cu fluviul lui (l-o fi inundat iar Doamna aia simpa?)… si nici macar n-a ghicit cine stie ce 6 din 69 … poate bademefeu’, il banuiesc ca e poet de literatura … numai proza scrie :mrgreen:

  24. @Simona,

    …si apropo, cred ca poti sa spui, public si trambitat, ca titlul corect AZI este “Ioana Nicolaie – Scriitoarea minunata, femeia de langa Mircea Cartarescu”… 🙂

  25. @Ni colo:
    Sexista viata in normalitate, asa cum spui tu … si cum spui tu spun si eu … ce ne facem cu normalitatea pe care n-o putem forta s-o tinem in viata. Iar de normalitatea de apoi n-am auzit

    Cat despre Cartarescu(EL), asa de bine i-a iesit TITLUL ala, cu de ce … si nu ma mir
    deloc :mrgreen:
    EA in schimb, e cool de cool si explica TITLUL, ca parca noi nu ne-am prins

  26. @matrixbrain,

    da, se pare ca Ioana e FEMEIA.

    Apropo, ai idee cum e sa ai unsprezece frati? Eu am patru. Stii cum e sa fii adolescenta cu unsprezece frati? eu am fost adolescenta cu patru frati.
    Sansa unei fete cu unsprezece frati de a fi ce e azi Ioana este extrem de mica. Si sansa asta mica nu se datoreaza Ioanei, ci vietii din Romania care pare a fi calata sa ne ingroape visele sau sa ni le ridice printr-o munca teribila in ceruri. Si asta, continuind sa ramanem OAMENI.
    O inteleg si o admir pe Ioana, despre care nu stiam mai nimic pana sa ii citesc cu mare bucurie cartile, eu si copilul meu. Ii citeam cartile, dar nu stiam mare lucru despre izvoarele care ei care pot da un om asa de frumos. Chiar nu e bla-bla ceea ce spun.

  27. @matrixbrain,

    nu sunt ni colo, ci nicole.

    am, asa, senzatia, ca ai vrut sa fii sarcastic. daca gresesc te rog sa-mi spui.
    pe de alta parte, nu pricep despre ce “sexista” viata vorbesti. Daca am inteles eu bine ce ai scris, rezulta ca iti place sa se vada ca ai matrix, dar fara brain. insa, mai mult decat asta, e o chiestie de caracter si de experienta. Crezi ca le ai tu pe astea doua de la sfarsit?

  28. nicole,

    iortalching nästi … sau poate ne inselam … unde am pus pelinul ala alcooooooolizat?!?!

  29. @anarchix,

    te inseli, ori poate te crezimaidashteptdacat esti.

    maita;king este onest dupa cum shmecheria ta este de doi lei la metru. hai, fugi da te culca.

  30. ok, admit ca soarecii nu au ce cauta uneori in discutia asta. chestie de feeling. :mrgreen:

  31. de ce ne plictisesc femeile?

  32. madison , jimmy
  33. @Ni colea:
    Mai ca nu mi-a strans digit-ul in usa badeamefeu'(Salut, maitre :mrgreen: ) deunazi pe teme deontologice si NLP-istice, dar m-a descifrat cum nu se poate mai corect in postul cu pricina,
    (http://simonatache.catavencu.ro/?p=3886#comment-73058)
    care pentru tine a fost usor(doar? … se rezolva 😛 )indigest.
    Pai sa le numaram!

    a-Sarcasmul n-are, logic, nici o ratiune pe tema propusa de Simona si cu atat mai mult in comentarii axate pe relatiile unui cuplu reusit.
    b-Traducerea particulei “ni” numai de la badeamefeu o afli; esti la un click (fara aluzii la revista, zau!) distanta.
    c-Daca BINE ai observat am rascolit goagalu’ pana la faza “Sistem tools/ Defragment all” ca sa-mi cristalizez cat de cat imaginea despre personajul in cauza. Am sapat pana am dat de cristale. Nu mi-a parut rau si nici nu mi-am tocit defel curiozitatea; detin rezerve de putere, presupunand ca vor mai fi astfel de invitatii.
    d-din pacate cautarile mele s-au sprijinit si pe un soarece nerusinat care-si baga mereu coada in USB-ul PC-ului meu (anarhixe, berea cu spuma?).
    e)Sexistentialismul nu cunosc sa fie inca un curent, dar n-o sa scap ocazia sa promovez ideea, daca nu cumva filozofii ma vor lua la rapanghela cu link-uriChiar ma enerveaza ca nici un tinichigiu n-a batut fierul “hot” pe tema asta “cool”. E multe de spus aici si apreciez ca (mi-)ai ridicat la fileu!
    f)Ne-am intors de unde ai plecat!
    Fie cum zici tu, dar putin altfel 😳

  34. @matrixbrain,

    ai muncit mult sa-mi raspunzi. multumesc mult. ce ai vrut sa scrii? 😆

  35. Inteligenta si sensibila femeia de langa M. Cartarescu ❗
    Eu, tocmai am terminat de citit “De ce iubim femeile” si, paradoxal, m-a dezamagit putin … poate si din cauza ca i s-a facut prea multa reclama. Oricum, nivelul scrierii mi s-a parut (mie, mi-) slabut … 🙁

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green