Cum am cărat murături cu Mini Myfair

Un text care ar fi trebuit să apară în Top Gear din ianuarie 2010, dar n-a mai apărut din diverse motive ce ţin de criza financiară a lui peşte prăjit.

CUM AM CĂRAT MURĂTURI CU MINI MYFAIR

Sunt Simona Tache și, pentru că sunt singura femeie din România care se amuză pe seama felului în care șofează femeile, băieții de la Top Gear m-au ales să testez pentru dumneavoastră mașini. După ce m-am dat cu drăgălașul Fiat 500 și sportivul Audi TT, i-a venit rândul sărbătoritului Mini.

20 noiembrie 2009, ora 19,00

Când a ajuns în fața blocului meu, condus de Bogdan de la Top Gear, Mini Myfair, una dintre cele două versiuni aniversare, scoase pe piață cu ocazia împlinirii a 50 de ani de existență a brandului, habar n-avea că i se pregătește o alergătură de 600 km, pe fabulosul drum european E 85. Adică o plimbare de la București la Bacău și invers. Și nici că cei 300 km de la întoarcere o să-i parcurgă cu două borcane de murături în portbagaj, plus o sacoșă de mere, plus niște zacuscă, plus alte câteva bunătăți pe care i le-au încredințat spre transport părinții soțului meu. Dac-ar fi știut toate astea, sigur ar fi protestat cumva. Păi, cum adică? De-aia s-a murit la Revoluție? Ca să nu mai cărăm murături cu Dacia 1310, ci cu Mini Myfair?

21 noiembrie 2009, ora 10,30

Ne îmbarcăm din Piața Sudului, cu direcția mai sus menționată. Hățurile celor 170 de căluți ciocolatii și nărăvași sunt la mine. Soțul meu ocupă locul copilotului, de unde face rapid cunoștință cu ceea ce înseamnă o pedală de frână ultrasensibilă sub talpa unei doamne. După primele 10 smucituri, învăț să o calc ca o zână, după încă vreo cinci, talpa-mi devine de-a dreptul aripă de fluture. Nu mai trece mult și comunic deja prin telepatie cu pedala, așa că smucelile iau sfârșit. Începe haosul.

E sâmbătă și prima intersecție de după Bucur Obor, pe direcția Colentina, arată de parcă toți șoferii au tras cocaină înainte de a se urca la volan. Fiecare merge direct unde are treabă, fără să-și mai piardă timpul cu prostii, gen semne de circulație, sensuri de mers sau semafoare. Unii fac stânga și se întâlnesc bot în bot cu ăia care fac dreapta, alții încearcă să sară cu mașina peste tramvai și se trezesc călare peste ăia care tocmai încercau să treacă pe sub el, iar alții, mai puțin curajoși, doar îl ocolesc pe contrasens. Toată lumea e liberă, entuziastă și creativă, nimeni nu se împiedică-n vreo lege rutieră. Toată lumea, în afară de mine, care refuz să particip la delir. Mi s-a-ntâmplat, ca oricărui om, să mai încalc câte-o regulă, am mai oprit, în disperare de cauză, pe un interzis, m-am mai suit pe câte-o linie de tramvai, însă pot să număr pe degetele de la o singură mână gesturile din categoria asta, iar perioada în care le-am comis e mai mare de cinci ani. Așa că pur și simplu nu particip. Stau pe banda mea și avansez numai când îmi permite semaforul. Evident că ajung să-i încurc și mai tare pe bizoni, dar nu-mi pasă, asta și vreau: să-i încurc. Sunt decisă să stăm acolo până seara, dacă va fi nevoie.

Scăpăm, din fericire, după doar 20 de minute. Sunăm la poliție să ajunțăm ambuteiajul, iar Mini zvâcnește voios către ieșirea din București. Cât poate el de voios, în intervalele dintre numeroasele frâne. Pe bucata asta de capitală, nu doar șoferii par să fi consumat cocaină, ci și pietonii. Când nu-mi sare în față vreo mașină care nu cunoaște noțiunea de “prioritate”, îmi sar pietoni, care traversează în fugă,  pe unde au ei chef. Și invers.

În fine, până la urmă, scăpăm și de asta. După episodul bucureștean, ceea ce urmează ar trebui să fie raiul, dar nu e decât un drum european românesc, cu trei benzi. Trei benzi în total. Câte-o bandă jumate pe fiecare sens, cum ar veni. Nu mă miră foarte tare, în România e posibil orice. O să ne trezim, într-o zi, c-un drum d-ăsta european cu o singură bandă. Doar dus. Sensul celălalt îl vor fi furat sau pur și simplu vor fi uitat să-l facă. Deci, până la urmă, ce avem noi și Mini la dispoziție e parfum.

Cu toate astea, primii 100 de kilometri îi fac transpirând. E destul de greu să mergi, ca femeie, pe juma’ de bandă, cu 110-120/km la oră, fie și c-o mașină mititică. Ai tot timpul “sentimentul românesc feminin al ființei șanțului”, dacă știți ce-i aia. Teama c-o să ajungi în șanț.  Când soțul mă întreabă “Da’ de ce nu mergi și tu, ca toată lumea, puțin încălecată pe banda cealaltă?”, mă simt electrocutată, din cap până-n picioare, de o revelație: “Chiar, de ce nu merg și eu ca toată lumea, puțin încălecată pe banda cealaltă?”. Și încep să merg ca toată lumea, ceea ce se dovedește de-a dreptul sublim.

Scap de sentimentul șanțului, dar încep să se întețească localitățile și apare o nouă problemă. Mă prind că cei de la Top Gear mi-au dat o mașină stricată. O mașină care n-are decât două opțiuni: “oprită” sau “peste 100 km/oră”. Cu 50 la oră pur și simplu nu știe să meargă. La 120-130, zburdă ca o căprioară pe câmpii și o simți că e în elementul ei, dar când vede semnul de intrare în localitate și restricția “70”, se deprimă și începe să tragă de timp, ca la fotbal. Iei piciorul de pe accelerație, ea-nimic. Cu greu, își coboară îndicatorul de viteză pe la 100. Între timp, a apărut restricția “50” și tre’ să frânezi. O dată, ca să coboare pe la 70, încă o dată, ca s-o lase la 50. Localitățile sunt dese, în sufletul lui Mini se succed rapid speranța-veselia-depresia-speranța-veselia-depresia, iar pe mine începe să mă doară piciorul drept. Tot așa, o ținem până la Bacău. Și când te gândești c-am auzit că există și mașini de 500 de cai…

22 noiembrie 2009, ora 14,30.

Ne-mbarcăm, cu tot cu murături, cu destinația București. Îmi dau seama că mașina are șase viteze și că n-am încercat-o pe ultima. Oare de la ce viteză încolo tre’ să bagi a șasea? Cred că de la 200 în sus, deci mai bine n-o încerc.

Drumul de la Bacău la București nu seamănă cu cel de la București la Bacău. Mă rog, șoseaua e la fel, tot de o bandă jumate, dar diferă factorul uman. De la Bacău către București, e plin de bizoni care dau flash-uri. Orice metru parcurs pe banda de viteză (cum ziceam, singura întreagă) e un festival de flash-uri. Chiar dacă în față ai ditamai coloana, tot ți se înfige unul în spate și-ți bagă faza lungă în ochi. Cică să te dai, că el se grăbește. Te dai și îl vezi cum se-nfige în fundul celui aflat la câțiva metri în fața ta și-i arde și lui retina cu farurile. Cică să se dea și-ăla, că el se grăbește. Dacă omul nu se dă, bizonul o ia nervos pe contrasens. În ce mă privește, niciodată nu m-am opus vreunui grăbit d-ăsta. Sunt fată civilizată și respect dreptul de a se grăbi al oamenilor necivilizați.

22 noiembrie 2009 ora 18,30

Suntem aproape acasă. Cei 300 de kilometri de slalom printre flash-uri m-au epuizat. Într-un elan autoironic, îi explic soțului că “sunt frântă pentru că, la mine-n cap, neuronii sunt ca spermatozoizii. Aleargă mulți, dar numai unul reușește să facă sinapsa”. “Cu cine o face?”, mă întreabă el senin. “Bine, numai doi reușesc”, mă repliez cu agilitate.

Cât despre Mini Myfair, dacă așa arată și se mișcă cineva care tocmai a împlinit 50 de ani, atunci riscul ca femeile să devină toate gerontofile nu e deloc mare. E imens.