Cele 30 de minute dintre viață și moarte

“Povestește-mi 30 de minute din munca ta de azi, dacă se poate, chiar pe cele mai intense”.

 Așa a sunat rugămintea pe care am adresat-o mai multor prieteni, din domenii diferite.

Ședință, salată de broccoli, total cost of ownership

Primul răspuns a venit de la Marketing Managerul unei mari corporații:

“Sunt într-o ședință și lucrăm la un plan de marketing regional, pentru un medicament. În ultimele 30 de minute, am prezentat un proiect local, legat de medicamentul respectiv, am urmarit alte două prezentări de câte 5 minute și am răspuns la câteva mail-uri urgente, încluzându-l pe al tău”.

Urmează 30 de minute din munca unui (atenție, pregătiți-vă pentru o denumire foarte complicată) Key Account & Business Partnership Development Manager la o firmă de leasing:

“Am lucrat, pentru o licitație, la o comparație de TCO (total cost of ownership) pentru diferite branduri de mașini din aceeași clasă, cu motorizări similare și același nivel de echipare. Am mai facut o analiză a consumului de combustibil și, în baza numărului de kilometri cuprinși în contract, o estimare a costurilor cu combustibilul pe perioada contractuală. Acu’ ling la niște termeni contractuali pe închideri anticipate de contract, penalizări în cazul devierilor de kilometraj și termene de plată.”

M-a cam înjurat, nu? :)) Să trecem mai departe, căci, pentru un redactor-șef de revistă, lucrurile par să arate ceva mai boem:

“Am mâncat o salată de broccoli cu ardei iute, usturoi și fulgi de migdale, am căutat un coleg prin birou (nu l-am găsit :D), am editat un material pentru online, am stabilit câteva deadline-uri pentru niște materiale, am spălat niște piersici, am citit și răspuns la mailuri”.

Prăjitură cu Marsala, MBA, analiză statistică, creativitate

Un amic s-a lăsat, acum vreun an, de management în presă și și-a făcut site de vinuri. În calitate de patron, îi dă ordin directorului de vânzări să-l trimită pe băiatul de la livrări să ducă o comandă. Băiatul se duce, dar ajutat de un șofer, că nu poate singur. Singura chestie puțin mai neobișnuită e că toți ăștia sunt tot el, amicul meu:)):

“Am avut o livrare. Un client care voia trei sticle de Marsala și care stă în Pipera. E un bucatar expat (nu-mi sau seama exact ce naționalitate, vorbea engleza bine, dar cu accent) care gătește, printre altele, pentru un restaurant din Ploiești. Omul cauta disperat Marsala pentru o reteta de prajitură și a găsit site-ul meu. Nu prea înțelegea cum e cu RON-ii și era un pic circumspect. Până la urmă, când și-a dat seama că 55 de RON sticla înseamnă un pic peste 10 euro,d s-a entuziasmat și mi-a promis că o să mai tot cumpere, dacă prajitura va avea succes printre clienții lui din Ploiești.

D. face un  MBA la Stanford, dar la ora la care i-am scris, era în vacanță, ocupându-se cu un internship în Sillicon Valley. Iată cu ce cuvinte m-a înjurat și el, când l-am întrebat despre munca lui:

“Deschid STATA, un software deștept pentru analiză statistică. Am stat săptămâna trecută o jumătate de oră cu un tip din San Francisco care-l folosește și care mi-a arătat ce și cum. A fost doar un crash course, acum trebuie chiar să-l folosesc. Mi-a plăcut că seamănă foarte mult cu un limbaj de programare și la astea mă mai pricep puțin. Așa că n-o fi prea greu, îmi zic. Descopăr curând că m-am înșelat. E o idee mai greu decât am crezut. Cel mai ușor e să calculezi ecuațiile de regresie, scopul meu final. Dar cel mai complicat e să prelucrezi datele de intrare. Constat, cu această ocazie, că ce am primit de la clienții pentru care lucrez (e un proiect școlar pentru cursul Data & Decisions) sunt date destul de neatent prelucrate. Așa că încep să caut pe forumuri comenzi de prelucrare în STATA, mai sun un prieten, care are un master în matematici aplicate, mai îmi prind urechile, mai răzbesc. Avansez, dar în ritm de melc. You know, the works. Dar la urmă, peste vreo 20 de ore de lucru neîntrerupt, știu că voi adormi victorios cu capul pe tastatură.”

M., copywriter, s-a ocupat în ultimele 30 de minute de niște flyere:

“Le iau pe rând, fac slalom (“măr-tab, măr-tab”) între documente. Ceva nu se leagă, nu-mi dau seama ce, dar lucrez frenetic. Editez, tai, copy-paste, font colorat albastru pe porțiunile care par a nu fi la locul lor. După vreo 20 de minute în care textele refuză să se așeze la locul lor, nervii mă lasă, închid documentul fără “save” și dau print e-mailului. Cu el pe masă, în stânga ecranului, o iau de la capăt, punct cu punct. Merge ușor, totul e clar, termin în 5 minute. Ce se întâmplase la prima încercare? Încurcasem între ele cele două flyere și, după ce făcusem pe al doilea modificările destinate primului, produsesem un mic haos care, pe măsură ce lucram la el, se adâncea cuvânt cu cuvânt… Nu-s așa prost de obicei, dar acum m-a tâmpit căldura…”

A. e tot Marketing Manager, ca și primul respondent. Iată cum și-a trăit cele 30 de minute de poveste:

“Am muncit la o prezentare pentru acționari, am făcut pipi, am verificat mailul personal și am văzut mesaj de la Tache, l-am închis ca și cum nu era, că aveam treabă. M-am întrerupt din prezentare ca să mă duc la producție să fac niște lucru manual: aveam de ajutat niște colegi la un concurs intern de creativitate. Așa că am luat o foarfecă și am decupat și cașerat Arcul de triumf, Intercontinentalul și Ateneul. Asta a fost partea fun a celor 30 de minute. Am băgat o țigară (dezgustator obicei!) și m-am întors la birou, unde mi-am lipit fundul de scaun și nu m-am mai ridicat până când n-am terminat marea prezentare”.

Facturi, forma unei urechi, mulțumiri pentru confirmare

Antreprenor în domeniul HoReCa (mai exact, patron de cafenea), D. a făcut, în ultima jumătate de oră, aprovizionarea și puțin PR pe Facebook. A plătit câteva facturi prin Internet Banking, a pregătit propunerea de meniu pentru o petrecere și a ridicat moralul trupelor. Toate acestea în timp ce – hmm! – savura un Mojito rece.

Dar oare cum arată 30 de minute din munca unui artist plastic? Îmi explică prietena D., alta decât patroana de cafenea:

“30 de minute în ceea ce fac eu înseamna nimic sau înseamnă tot. 30 de minute pot să mă uit la ceea ce am făcut, fără să ating hârtia sau pânza. Sau mă pot concentra pe un singur detaliu – conturul unui obraz, umbra nasului sau forma unei urechi… Ori, după ce, zile întregi, m-am gândit, am studiat, am făcut schițe, în 30 de minute se poate închega o întreagă lucrare, indiferent dacă este vorba de desen sau de pictură. 30 de minute sunt foarte relative, asa cum este si timpul în sine”.

C. are o firmă de traduceri. Nu le face el, le intermediază. Are avantajul că poate lucra de oriunde vrea mușchiul lui:

“Am trimis 9 e-mailuri: 3 cu lucrările cele noi, 3 confirmări pentru lucrările primite, 1 de mulţumire pentru extensie, 1 cu problema semnalată, 1 de mulţumire pentru o confirmare. Am înregistrat cele 3 lucrări noi în tabelul meu de evidenţă. Am observat că trebuia să predau o lucrare la ora 14:00. Era 13:51. SMS către traducător. Apare pe messenger şi îmi spune că i-am confirmat o extensie până luni. Verific. Are dreptate. Îi trimit emoticonul care se şterge pe frunte şi îmi cer scuze. Filtrez coloana cu banii din tabelul cu evidenţa şi fac totalul. Obicei de vinerea. Mă uit la ceas. Am ratat 11:11. Asta e de bine, pentru că înseamnă că e mai târziu. Şi mai e şi vineri.”

Când 30 de minute înseamnă diferența dintre viață și moarte

Buuun. Obișnuim, va să zică, să credem că ceea ce facem, zilnic, la serviciu, e foarte important. Și chiar e. Că în 30 de minute, facem ce fac alții în 3 zile. Și, uneori, chiar facem. Ne stresăm, ne dăm peste cap să iasă bine, să ne iasă perfect. Și chiar ne iese. Cu toate astea, dacă n-ar ieși perfect, n-ar muri nimeni. Avem voie să fim imperfecți. Cei mai mulți dintre noi. Dar există și meserii în care n-ai voie așa ceva. Pentru că, dacă-ți greșești treaba cu un milimetru, chiar poate să moară cineva. La propriu. Și poate să moară chiar și dacă nu greșești. Despre acești profesioniști e vorba în cele ce urmează. Și despre cum cele 30 de minute de care vorbeam mai sus pot face diferența dintre viață și moarte.

În cadrul programului Împreună pentru fiecare, Rompetrol finanțează, la spitalul județean din Oradea, construcția unui heliport ce va reduce cu 30 de minute durata transportului cazurilor grave, de la Oradea la Cluj sau Timișoara, sau, din zonele limitrofe ale județului Bihor, direct la spitalul din Oradea, crescând șansele de intervenție în timp util la pacienții aflați în stare foarte critică. Va fi al doilea heliport autorizat din România (mai sunt spitale la care elicopterul aterizează în parcări), primul fiind la Spitalul Județean Târgu Mureș, încă din 2002-2003.

În jur de 1000-1200 de pacienți/anual ar câștiga, astfel, minutele care pot să însemne viață.

Proiectul aparține SMURD Bihor și a fost selectat pentru finanțare, în urma unui concurs. De realizarea lui se ocupă Hadrian Borcea, medic-șef la SMURD Bihor, care mi-a povestit, acum câteva seri, pe terasă la Cărturești, cum arată 30 de minute foarte intense dintr-o zi de lucru a unui medic SMURD:

“Totul începe atunci când dispecerul ne anunță. În 10-20 de secunde, ne urcăm în ambulanță și pornim. Deplasarea către locul incidentului este cea care ne introduce în mediul de adrenalină, pentru că se face cu viteză foarte mare, în condiții de trafic foarte dificil. Nici participanții la trafic nu ne ajută întotdeauna, ceea ce crește nivelul de adrenalină. Pe tot parcursul deplasării, dispecerul continuă să ne furnizeze informații. Începe o procesare a informațiilor, deseori trebuie să luăm legătura cu echipajele de sprijin. Cu cei de la descarcerare, cu cei de la salvamont… Poliția, de regulă, se alertează din oficiu. Ajungem la locul intervenției, unde deja modul de reacție trebuie să fie bine extrem de bine adaptat. Noi obișnuim să glumim despre noi, spunând că întâi reacționăm și de-abia după aceea gândim. Pentru că așa și e.

La fața locului, începe, practic, procesarea medicală. Observăm starea bolnavilor și luăm deciziile de tratament. Dacă este o situație mai complexă, cu victime multiple, ne ocupăm de toți pacienții concomitent, nu favorizăm pe unul sau pe celălalt. După ce am acordat prim-ajutorul de urgență, realizăm deplasarea la spital”.

Cea mai mică intervenție va depăși binișor 30 de minute. Media este undeva la o oră. Intervențiile speciale durează cam 2-3 ore. Cea mai lungă intervenție a SMURD Bihor a fost de 42 de ore și a avut loc într-o peșteră, pacientul fiind un speolog maghiar.

Pentru genul ăsta de situații, SMURD are echipe de medici antrenate să se deplaseze pe coarde și să facă față condițiilor speciale de pe munte. Altele sunt specializate pe salvare aeriană, lucrează pe elicopter.

Ce se întâmplă dacă au loc mai multe incidente în același timp?

“Am avut recent de-a face cu 3 incidente care s-au petrecut într-o oră, la distanță de 60 km între ele. Un medic a reușit să le acopere pe toate trei. A pregătit victimele pentru transport, le-a pus în ambulanță, a dat indicații echipei de prim ajutor, a calculat riscurile care puteau apărea, a văzut că nu sunt foarte mari și a fugit mai departe, la următorul incident”.

Anul trecut au fost înregistrați, la SMURD Bihor, 5.800 pacienți, dintre care 2300 în stare foarte critică. Asta înseamnă o medie de 6 vieți salvate într-o zi. Numărul maxim de vieți salvate într-o zi?

“Recordul, anul acesta, este al meu, cu 21 de pacienți. A fost un accident de microbuz la care am intervenit”.

Ce simte un medic care a salvat 21 de vieți într-o zi? “Doarme foarte bine noaptea… Sunt nopți în care pui capul pe pernă liniștit și nopți în care dormi agitat și îți revin în vise anumite imagini”.

Doctorul Borcea are 44 de ani și lucrează în serviciul de urgență de 17 ani. În Oradea e de 12 ani. E și expert NATO pe domeniul lui de activitate.

Ca medic-șef, nu prea poate pleca acasă după o tură de 24 de ore în care a fost doar salvator de vieți. Trebuie să rămână la lucru, ca să-și facă și treaba de șef. Nu și-a dorit funcția, a fost aproape obligat s-o accepte. Așteaptă momentul în care o va preda altcuiva, ca să rămână doar medic pe ambulanță și-atât. Consideră momentele de așteptare dintr-o gardă mai obositoare decât intervențiile în sine.

L-am întrebat cât câștigă (off the record, da’ uite că vă spun și vouă, sunt sigură că n-o să se supere) și mi-a spus că puțin mai mult decât salariul standard, dar doar pentru că face ore mai multe. La SMURD nu se primesc atenții din partea pacienților, bănuiesc că știați. Cu toate astea, nu și-a pus vreodată problema să plece nici în vreun spital românesc, nici în străinătate. De la SMURD Bihor au plecat în străinătate, din ’90 până azi, doar trei persoane, dintre care una de-abia venise de-o lună, deci era oarecum în trecere. Asta înseamnă că, practic, au plecat doar două.

Anul ăsta a mai câștigat finanțare pentru încă un proiect, la fel și anul trecut, și acum doi ani. Unul dintre ele e un sistem informatic de asistare decizională pentru echipajele de descarcerare. Pe tablete sunt încărcate baze de date cu toate autovehiculele produse după 1970 (și datele lor tehnice), astfel încât, până ajunge la locul intervenției, echipa de descarcerare să poată decide unde e mai eficient să taie automobilul pe care urmează să intervină. Și heliportul a fost tot ideea lui.

Îi spun că am rămas așa… “oau”… vizavi de tot ce fac el și colegii lui. Și că toți oamenii pe care-i știu vorbesc despre SMURD cu admirație și recunoștință. Îmi mulțumește și, cu reală modestie, îmi mărturisește că nu-nțelege de unde atâta uluială vizavi de munca lor. Nu i-am mai spus că mi se pare… așa, ceva mai mult decât uriaș, să salvezi în fiecare zi vieți. Nu m-ar fi înțeles:).

Am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea celor 30 de minute care pot să despartă un profesionist de întâlnirea cu moartea. Poate aveți și voi povești de spus. Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în ipostaza pacientului acestor oameni extraordinari? I s-a întâmplat cuiva drag?

Despre alte proiecte susținute de Rompetrol puteți citi aici și aici. Iar aici puteți da tradiționalul LIKE. Iar, dacă aveți idei pentru comunitate, puteți să aplicați și voi pentru vreo finanțare, la anul.