Spune NU abuzurilor! Nu îți vor muri copilașii de foame, promit!

Dacă ați ratat-o, urmăriți, vă rog, înregistrarea în care un manager de spital zbiară la angajate, le înjură ca pe șantier, le jignește în ultimul hal, după care trece chiar la violență, aruncând cu pahare după ele. Pregătiți-vă pentru ceva ce, în principiu, nu ar avea cum să se întâmple în 2016, nici măcar într-o țară ca România.

Bun. Ce vi se pare mai șocant? Faptul că un șef de instituțue își permite astfel de abuzuri sau acela că există oameni care acceptă nu doar să fie umiliți și agresați emoțional și fizic, ci și să comită ilegalități la ordinul șefului dictator? Faptul că există oameni care se lasă abuzați în asemenea hal, nu-i așa?

Întrebarea care ne chinuie pe toți e “Cum s-a ajuns aici?”.

Păi, eu cred că s-a ajuns foarte simplu. La început, în preistoria democrației noastre timide, a fost șefulețul care a împins lucrurile doar un pic dincolo de limitele profesionale. Să zicem că și-a trimis subalternul după țigări. Iar subalternul s-a dus, fără să comenteze. Șefulețului i-a plăcut asta, l-a făcut să se simtă important, așa că l-a mai trimis o dată, și apoi încă o dată. Data următoare i-a cerut ca, după ce ia țigări, să-i facă și piața, iar data următoare l-a trimis să-i ducă și cumpărăturile acasă, oprindu-se un pic în drum, ca să-i ia și copilul de la grădiniță. Apoi, vorbind foarte urât și foarte de sus, eventual, jignindu-l și aruncând cu niște dosare, i-a cerut, în sfârșit, să semneze și niște acte false.

Nimic din toate cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat dacă subalternul nu ar fi acceptat primul abuz, dacă ar fi refuzat politicos, dar ferm, să meargă prima dată după țigări.

De ce nu a refuzat politicos?

Păi, ca să nu-și piardă serviciul, că avea copilași de crescut și rate la bancă, nu-și permitea să rămână pe drumuri. Acesta este argumentul la care apelează cei mai mulți români, atunci când justifică faptul că sunt cârpele celor aflați în poziție de autoritate. Frica. Frica de consecințe. Nimeni dintre cei abuzați nu pare să se fi  întrebat vreodată ceva elementar: “Oare, dacă îți refuzi politicos șeful care-ți cere să-i cumperi țigări, te dă afară instantaneu? Ajungi să zgârmi în tomberon, de a doua zi, ca să faci rost de mâncare pentru copilași?”. Dacă s-ar fi întrebat, ar fi aflat că răspunsul e, evident, “NU!”. Nimeni nu poate da pe nimeni afară pentru așa ceva. A refuza un prim abuz nu înseamnă decât să le împiedici pe următoarele. Un șef căruia i se taie macaroana de la prima tentativă nu va trece la următoarele. Domnul director de la Malaxa a devenit acel monstru pe care îl auzim în înregistrări doar pentru că i s-a permis să ajungă acolo. Cine i-a permis? Chiar cei cu care șterge acum pe jos. De ce? Din frica irațională și absurdă a unor consecințe dezastruoase.

Nu, dragi români care vă lăsați abuzați, nu vă vor muri copilașii de foame dacă o să vă opuneți tendințelor abuzive ale șefului, împiedicându-l să ajungă un descreierat care aruncă cu pahare după voi sau vă cere să furați pentru el. Maximum ce poate să vi se întâmple e să aveți o viață ceva mai incomodă. Să vă șicaneze, să vă persecute, d-astea… Poate o să fiți nevoiți, într-o zi, să vă dați demisia și să vă căutați alt job, dar nu moare niciun copilaș din cauză că mămica sau tăticu își schimbă serviciul, vă dați seama, nu? Foarte probabil însă, dacă vă veți opune abuzurilor încă de la primele tentative, ele vor înceta. Niciun șef din lumea asta nu poate deveni un dictator dement, dacă subalternii lui nu îi permit asta.

“Vai, dar o să fiu singur dacă mă opun, ceilalți au și ei copii acasă și se tem să reacționeze”. Aud asta foarte des, o auzim cu toții. În momentul în care vor conștientiza și ceilalți că nu moare niciun copilaș de foame pentru că unui om aflat în poziție de putere i s-a comunicat că a depășit limitele profesionale, nu se vor mai teme.

Mulți români au, în momentul ăsta, șefi ca cel de la Malaxa. Din discuțiile cu mulți medici, de exemplu, aflăm mereu că domeniul sănătății, în România, e unul bazat pe bullying și abuz. Și că nu se mai poate face nimic, pentru că “așa e sistemul”. Ba da, se poate face ceva, chiar dacă lucrurile au ajuns departe. Ceva foarte simplu: Începând de azi, de acum, oameni buni care sunteți în situația asta, începeți să spuneți “NU!”. Nu vi se poate întâmpla nimic atât de grav încât să nu merite să vă asumați o poziție incomodă. De murit nu veți muri nici voi, nici copilașii voștri. Nici nu o să ajungeți pe stradă, în cartoane. Maximum, cum ziceam, o să aveți o perioadă mai grea, asta în cazul în care atitudinea de preșuleț pe care o aveți azi vi se pare că înseamnă ceva bun.

Uitați-vă în jurul vostru la cei care au curaj și au luat atitudine. Vi se pare că a murit vreunul?

Recent, o actriță care făcea un master a denunțat public abuzul unui profesor de la UNATC, care o dăduse afară din clasă pentru că, la ea la serviciu, la un teatru din Brașov, îndrăznise să protesteze la adresa unui prieten al abuzatorului. Credeți că a reușit, între timp, profesorul acela să o dea afară din teatrul românesc? Că stă acum într-un parc, cerșind, cu copilașii de gât? Nu. Ba chiar, la câteva luni după denunțul cu pricina, a luat premiul UNITER. Ia te uită, a luat premiul UNITER, da??? Nu a reușit dom’ profesor nici măcar să influențeze juriul unor premii, darămite să o distrugă pe tânăra actriță.

Alt exemplu: V-am povestit, recent, despre doctorul în silvicultură Mihail Hanzu, care, cât a fost angajat al unui ocol silvic, s-a opus singur unui întreg lanț al crimei organizate din domeniul exploatării forestiere. La vremea aceea, Mihail Hanzu a fost amenințat cu moartea de două ori pe zi. Nu l-a omorât nimeni, totuși, iar între timp s-a mutat la București, i-a ajutat jurnaliștii de la Rise Project să dezvăluie toată povestea și își vede de viață și de cercetările lui de om de știință.

Pe doamnele contabile de la Malaxa, în care aruncă șefu’ cu pahare, nici măcar nu le-a amenințat nimeni cu moartea și totuși stau acolo, de ani de zile, falsificând acte și hrănind delirul grandoman al celui care le abuzează. De frică că… ce? Că nu își vor mai găsi alt job?

“Le-a fost mai ușor să accepte decât să se opună, au ales calea călduță și comodă”, o să ziceți mulți. Pe bune? O fi călduț să arunce un dement cu pahare în tine, în timp ce te face “p**** proastă” de 200 de ori pe zi și te dă în aia a lui, decât să respingi abuzul, să îl denunți și, eventual, să îți cauți alt job???

Dar să merg mai departe cu poveștile despre oameni care nu au murit de foame pentru că au spus NU abuzurilor. Îmi povestea o amică corporatistă că șeful ei de departament ajunsese, la un moment dat, să își terorizeze echipa. A durat mult teroarea, pentru că echipa și-a găsit greu curajul să riposteze. De frică, dap. Într-o zi însă, a decis să facă front comun împotriva abuzurilor șefului, ceea ce i-a și comunicat oficial. Ce să vezi, din acel moment, omul și-a schimbat radical atitudinea.

O altă poveste pe care am aflat-o recent vine tot dintr-o corporație. Un șef de divizie, de data asta, care se comporta dictatorial, a fost reclamat, într-un târziu, conducerii superioare. A urmat o anchetă internă, în urma căreia, omul, deși era foarte bine pregătit profesional, a fost demis, cu scuzele de rigoare ale board-ului față de angajați. Nu a murit nimeni de foame, nu locuiește nimeni în canal acum, toată lumea își plătește în continuare ratele.

Nu în ultimul rând, vă garantez personal că nu se moare din așa ceva. Am experimentat eu însămi, de mai multe ori, poziția angajatului care spune NU abuzurilor șefilor. Le-am spus mereu ce am avut de spus, atunci când au depășit limitele, chiar dacă știam că asta n-o să le gâdile urechile în mod plăcut, și, iată-mă, sunt întreagă. Da, am experimentat și situația de a fi singura care se opunea abuzului, în timp ce ceilalți colegi nu doar că nu mă susțineau, dar îmi spuneau de față cu șeful că exagerez. Nu m-a dat nimeni afară a doua zi. Am plecat din acel job mult mai târziu, pentru că am vrut eu.

Dacă mai aveți și voi astfel de exemple, vă rog mult să le postați la comentarii, se pare că avem mare nevoie de ele, ca să ieșim, ca popor, din bucla asta irațională a fricii oarbe de autoritate. O să le adun într-o postare separată, poate își vor găsi, astfel, și alții curajul.

Să nu uităm nici de copilașii în numele cărora părinții acceptă abuzuri peste abuzuri. Părinții care se fac preșuleț la serviciu, se fac preșuleț și la școlică, încurajând abuzurile profesorilor asupra propriilor odrasle, cumpărându-le bunăvoința cu cadouri și cerându-le să facă oameni din cei mici și să-i învețe respectul, pe baza autorității discreționare și a non-dialogului.

I-aș întreba pe acești părinți, privindu-i în ochi: Dragilor, asta e lumea pe care vreți să le-o lăsați copiilor voștri? Așa vreți să trăiască și ei, cum trăiți voi?

Dacă cumva nu vă doriți asta pentru ei, dacă cumva visați să trăiască întregi și demni, atunci începeți de azi să schimbați lumea pe care tot voi ați creat-o. Începeți de azi să-i spuneți NU șefului vostru, atunci când încalcă limitele fișei postului. Spuneți-i NU administratorului de la bloc, dacă încalcă limitele jobului lui. Spuneți-i NU medicului vostru, dacă vă încalcă vreun drept (la a doua opinie, la tratament gratuit, la a vă vedea analizele sau mai știu eu la ce). Spuneți-i NU funcționarului de stat, dacă comite un abuz. Spuneți-i NU polițistului, dacă aveți motive să o faceți. Și așa mai departe.

Spuneți NU abuzurilor. Nu veți muri din asta, vă promit și vă garantez. Dimpotrivă, vă va fi mai bine, chiar dacă nu pe moment.

Și nu vreau să spun că e ușor. Nu e. Dar nici insuportabil de greu. E mai greu, de fapt, să înduri abuzuri în fiecare zi decât să le spui NU.

Dacă, de mâine, frica irațională de autoritate va dispărea din România, se va schimba TOT. În bine.

Later edit: E valabil și pentru jurnaliștii care mint pe bani la televizor sau în ziare. Am tot auzit scuza că nu au încotro, că, dacă n-ar face asta, ar muri de foame. Nu este așa, nu moare nimeni de foame a doua zi după ce refuză să mai mintă la televizor. Există opțiunea schimbării domeniului, există soluții. Ticăloșia nu este o fatalitate, este o alegere. Da, sigur, nu e ușor să îți lași salariul bun pe care îl primești ca să minți, pentru unul mai prost în PR, de exemplu. Dar e o alegere. Nu există “Nu am ce să fac, unde în altă parte să mă duc?”. Întotdeauna ai ce să faci. Cine stă să mănânce căcat pe bani, în loc să o ia de la capăt pe un alt drum, chiar dacă e greu, alege să fie ticălos.

Foto Mellimage | Dreamstime.com