Nu vă mai satură Dumnezeu de frumos? Citiți Exitus!

Am citit cartea lui Adrian Georgescu înainte de a pleca la tipar. V-o recomand. Dacă scriitura de bijutier a autorului ar fi o substanță, v-ați expune serios riscului de a muri de supradoză de frumos, în timpul lecturii. Din fericire nu e, așa că vă puteți droga liniștiți cu imaginile superbe care izvorăsc necontenit din tastatura georgesciană, fără să vi se întâmple nimic. O să vă cutremurați de frumusețea scriiturii chiar și când veți citi o scenă de joacă între un copil viu și un copil mort. Chiar și când veți citi despre execuții sinistre și războaie odioase. Chiar și când veți citi… orice rând din Exitus. De plictisit nu vă veți plictisi deloc, promit, pentru că, pe cât de frumoasă e scriitura, pe atât de densă și de alertă e povestea. Nici cu personajele nu se zgârcește Georgescu, pune de toate pe platouaș. Chiar și pitici și femei cu barbă. 🙂

Vă redau mai jos, prin bunăvoința autorului, unul dintre fragmentele mele preferate și vă aștept înapoi, după ce o să dați gata toată cartea, ca să îmi spuneți dacă v-a plăcut sau nu. După aia vă spun și ce mi-a lipsit mie mult și o face să fie doar o carte foarte bună, în loc de o carte perfectă. 😉

Iată fragmentul:

“Căminul militar de bătrâni Santa Eleonora se afla mult după ieșirea din oraș, pe autostrada statală. Pe măsură ce te îndepărtai de ultimele trotuare și rigole, după ce se terminau drumurile asfaltate ducând spre depozite și magazine în forme paralelipipedice sau către podurile ce traversau pe deasupra autostrada spre a se întoarce în ea, un alt braț de pământ bătătorit se desfăcea spre stânga. Părea că nu duce nicăieri și că se va opri nu departe, însă, după ce cotea domol pe lângă o lizieră, se răzgândea și începea să urce domol dealul. Două curbe strânse înmuiau urcușul abrupt, care se termina în fața unui vechi conac, o clădire mare și veche, cu etaj. Aici, răsucirile drumului ofereau privitorilor timpul necesar pentru a-l vedea pe cel care urca, rareori însă cineva urca aici; de obicei, era adus de o mașină albă, după cum aproape întotdeauna pleca într-una neagră.

De-a lungul vremii, fuseseră și plecări glorioase. Cei mai vechi își mai aminteau, cu binecuvântarea pastilelor de memorie, de marea evadare către Egipt a maiorului Jukovsky, cel care dispăruse în noapte cu un geamantan de carton și-o sabie de mucava, direct prin rariște, să recucerească Port Said, pe care îl culeseseră a doua zi, teafăr și nevătămat, dormind cu capul pe geamantanul rupt și gol printre lustragiii metiși din gară. El le povestise nopți la rând, în timp ce sanitarii se chinuiau să-i găsească venele pe brațele subțiri ca teniile, despre pigmeii care atacau când el se răsucea cu sabia scoasă, răcnind ordine către femeile de serviciu până când l-au dat jos cu cozile de mătură și l-au adus înapoi.

Unii locatari erau chiar mai bătrâni decât clădirea din care curgea mătreața timpului, militari de ranguri superioare sau rudele de gradul întâi care le supraviețuiseră. Jos, în marele salon de la parter, într-un creuzet se topeau toate, puterea monosilabică a vocilor, tremorul membrelor, meduzele colorate din orbite, medaliile și epoleții retrase în cutiile de cusut, alături de papiote și de fotografii îngălbenite. Tulpinile uscate ale gâturilor, încărcate cu duluri și polipi și pistrui, ieșeau dintre ghivecele de stofă putredă și năclăită de stropi de tuse; se ridicau dârdâind din ravenele halatelor de baie, purtând danturi zdrențuite și șuierătoare la întâlnirea cu aerul.

În vechile camere mari de la etaj fuseseră înălțați pereți despărțitori; unele camere nou apărute erau atât de mici, încât nu era loc înăuntru decât pentru deschiderea ușii. Noaptea, stăteau la fel de îngrămădiți ca ziua, comunicând prin tuse și gemete, în așteptarea venirii celui mai bun inamic. Moartea nu părea să-i pândească însă din mațele vechi, din inimile măcinate de preinfarcturi ori din arterele îngroșate; își masa trupele pe colinele din jur, printre mușuroaie și copacii din ce în ce mai rari, din care câțiva mai cădeau zilnic sub mușcătura drujbelor. Puteau trece luni în care se auzea doar șuierul vântului ascuțind coasa și, de obicei noaptea, urechile ciulite ale celor treji prindeau zgomotul unor pași bocănind pe coridor și vocile șoptite ale infirmierelor și scârțâitul tărgii pe roți. Atunci, cei treizeci și trei rămași în capul oaselor, la fel de înghețați ca mortul, dar înotând în propriile umori, puteau să se simtă, străbătând liniștea pulverulentă ce se lăsa, când clipele și fărâmele de var cădeau laolaltă din tavan printre degetele de ghips ale îngerilor, nemuritori de-a lungul unei alte zile.

În dimineața următoare, un fotoliu rămânea neocupat la masă, iar ei se pregăteau pentru înmormântare ca spre glorificarea celui dus, discutând despre cine ce urma să rânduiască întru pomenirea lui, cine avea să rostească discursul, cine să așeze drapelul peste sicriu și poate că asta și era, cea dintâi aniversare în moarte, prima din șirul teoretic infinit al celor care urmau să vină, dar și cea de pe urmă, căci peste un an alți morți sau aproape morți aveau să umple ziua cu plecările lor.

Administratorul căminului încercase să împartă camerele după necesitățile medicale, nu după grade, dar a doua zi îi regăsea întorși pe vechile poziții, ostili, cu capetele ca niște ghiulele moi înălțate de după tăbliile paturilor, cu încăpățânarea surdă a copiilor cărora li s-a refuzat o jucărie. Armata de umbre mărșăluia în ritmul dictat de artroze și sciatică, avansând din cameră în cameră cu fiecare dispărut și, cu cât acela fusese mai înalt în grad, cu atât mai mulți câștigau un metru pătrat suplimentar de singurătate. Punctul cel mai înalt al ierarhiei, rămas necompartimentat lângă cotitura scării mari, era salonul văduvei Irigoyen, cea care-i fusese alături o viață defunctului șef al armatei. Cea mai mare bucurie adusă de moarte era însă ghicirea celui ce avea să umple locul din coadă rămas liber, camera cea mai mică, aflată între cazanul cu aburi și debaraua cu mături, în funcție de programarea făcută la Ministerul de Război. De fiecare dată se organiza o tombolă cu premii, în funcție de numele înscrise pe lista de așteptare.”