“Curajoșii sunt cei care fac lucrurile de care le este frică”

Foto Marius Ioniță, Good Mood Dance Studio

Ceea ce urmează e o poveste despre curaj. Povestea unei femei care, la 41 de ani, a ieșit din presă și s-a făcut instructor de yoga pentru copii, iar acum are propriul ei studio: Lilik Yoga Studio. O cheamă Lili Ionescu, umblă cu un vraf de cârlionți frumoși pe un cap la fel de frumos și mi s-a părut dintotdeauna răspunsul la întrebarea “Cum ar fi arătat Meg Ryan dacă era româncă, apucată și cu gura mare?”. Am cunoscut-o în redacția revistei Tabu, acum mulți ani. Eu eram redactor, ea era beauty-editor. Înainte de asta, fusese producător la PRO Fashion și scrisese în Madame Figaro și Playboy. A făcut presă până acum 6 ani când, brusc, a luat-o de la început, pe un drum destinat mai degrabă fetelor de 20 de ani. Am întrebat-o cum s-a întâmplat exact. Și de ce a fost așa și nu altfel. Și diverse altele. Cel mai tare m-a uimit să aflu că un rol important în schimbarea care i-a adus o nouă fericire profesională a fost… o depresie.

Foto Armand Ionescu pentru revista Avantaje

Ce făceai la 20 de ani, Lili? Ce planuri de viitor aveai atunci? 

Aveam 20 de ani în anul de grație 1990 și credeam că totul o să fie și la noi “ca afară”. Cel mai mult visam să mă duc în Italia, într-o vacanță, dar m-am văzut nevoită să amân vacanța un pic, ca să salvez țara de comunism, explicându-le bunicilor și vecinilor că Iliescu e o opțiune proastă. O mai salvasem o dată și în decembrie 1989. Fusesem pe străzi, fusesem la discursul ultim al lui Ceaușescu. Am simțit ceva extraordinar când l-am văzut că pleacă. Apoi, în zilele următoare, am fugit de gloanțe, la propriu, m-am ascuns în curți, am sărit garduri ca iepurii, niciodată nu mi-am imaginat că pot sări atât de ușor un gard de 2,5 m. Am mers târâș și am plâns de fiecare dată când aflam că muriseră soldați, pentru că aveam colegi în armată. Inclusiv prima mea iubire era în armată.

Piața Universității am trăit-o zi de zi, de la început și până la sfârșit. Mergeam acolo, după serviciu, cu colegii mei de atunci, cu foști colegi, cu prieteni și cu mama. Energia aia senzațională nu am mai regăsit-o niciodată, nicăieri. Erau mii de oameni cu inima deschisă, cu idei și dorințe, cu bucurie și încredere, cu speranță și entuziasm. Noi chiar credeam că o să schimbăm lumea. Doar că nu s-a întâmplat așa.

Pentru mine, Piața s-a sfârșit atunci când le-am spus mamei și prietenilor cu care eram că trebuie să plecăm ACUM. Nu părea să se întâmple nimic, era o seară obișnuită, însă simțeam ceva plutind în aer. M-au crezut și am plecat. În urma noastră, a început măcelul. De câte ori trec pe Batiștei, prin spatele hotelului Intercontinental, îmi amintesc cum fugeam cu mama de mână. Din păcate, când au venit minerii, mama a încercat să salveze o bătrânică pe care o băteau, iar furia lor s-a abătut asupra ei. O bâtă pe spate și un bocanc în fund au lăsat urme de neșters în sufletele noastre, iar cele de pe corp i-au rămas până când a murit, în 2004.

Cam asta făceam la 20 de ani. Iar, undeva, în fundal, în spatele tuturor acestor trăiri efervescente, am avut mereu dorința de a lucra în televiziune, la reviste glossy pentru femei, de a fi scriitoare.

Ceea ce ai și făcut, ca să vezi… Cum ai ajuns producător TV? Povestește-mi puțin despre perioada emisiunii PRO Fashion și despre munca în televiziune.

A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Întâmplător, cu câțiva ani înainte de PRO TV, împărțisem un taxi cu Cristian Crisbășan. Locuiam în blocuri vecine, am share-uit taxiul și ne-am împrietenit, el fiind cel care m-a introdus ulterior în lumea televiziunii, a modei și a revistelor glossy. A avut pur și simplu curajul să formeze echipa PRO Fashion, din profesioniști în TV, dar și din d-ăștia ca mine, care habar n-aveau cu ce se mănâncă. În PRO, m-am simțit ca într-o familie. Eram mulți oameni tineri și entuziaști și ne bucuram de fiecare zi, de fiecare filmare, ședință sau prezentare de modă. Munceam și ne distram în același timp.

Am început de jos, la PRO Fashion. Făceam orice mi se dădea de făcut. La început, am făcut documentare, apoi am tradus și scris tot felul de texte, apoi, ușor-ușor, am ajuns reporter. Când era vorba de vreo deplasare pentru vreo filmare, eram prima cu mâna pe sus. Am avut norocul să lucrez cu cei mai buni, și în meserie, și ca oameni. M-au învățat tot ce știau ei. Până la închiderea emisiunii, devenisem producător pe segmentul beauty-fashion și sunt convinsă că, și acum, emisiunile noastre ar arăta bine pe TV, mult mai bine decât multe emisiuni actuale.

De la TV, ai trecut la reviste glossy. Tabu a avut, timp de 9 ani, semnătura ta în zona de beauty. Cum au fost anii de revistă, față de cei din TV? 

Înainte de Tabu, în paralel cu PRO Fashion, colaborasem ca stilist de modă la Madame Figaro și Playboy. Eram mândră și fericită că lucrez pentru două nume mari, internaționale. Dar, după 5 ani de muncă, de dimineața până noaptea, în PRO, la reviste și la Janine Fashion Design (da, colaboram și acolo), sănătatea mi-o cam luase în jos și am fost nevoită să-mi promit că o să normalizez ritmul.

Adriana Tudorache, prietena mea și fost producător al PRO Fashion a fost cea care, după ce emisiunea a ieșit din grilă, m-a chemat la Tabu. Am zis “Da” imediat și am stat acolo de la unul din primele numere până după numărul 100 al revistei. O altă perioadă frumoasă, mai ales cea petrecută sub pălăria trustului Cațavencu.

Aveai 41 de ani, când ai ieșit din presă și te-ai apucat de ceva complet imprevizibil. Ai devenit instructor de yoga pentru copii. Cum? De ce sport? De ce yoga? De ce? 

Pe la 39 de ani, mă apucasem de sport, după ce am făcut un control și am aflat că nivelele mele de serotonină și dopamină arătau că sunt, practic, în depresie.

Fusesem într-o depresie apocaliptică, e adevărat, dar credeam că, gata, o depășisem. Psihiatra chiar îmi plăcuse, ea m-a scos de guler din starea în care eram. M-a pus mai întâi să-i povestesc ce mi se întâmplase în ultimii ani. Păi, ia să vedem: întâi, se îmbolnăvise mama și murise în 3 luni. Bang. A făcut o bilă neagră pe hârtia ei. Apoi, m-am măritat, la o lună jumate după ce a murit ea, că așa mă rugase să fac, să nu țin cont de nimeni și de nimic. Bang, altă bilă neagră. Cică să te măriți se trece la stres. Am rămas gravidă, cumva în același timp cu cununia. Altă bilă neagră. Ne-am mutat în casă nouă. Eu credeam că astea ar trebui să fie albe, dar nu, erau negre toate. Am și născut, că a venit sorocul. Tot la negre e trecută nașterea, e un factor de stres, oricum ai da-o. Apoi a murit tata, când Maia avea 7 luni, la o zi după ziua mea de naștere. Se adunaseră vreo 6 bile negre. Femeia s-a uitat la mine peste ochelari și mi-a zis: “Doamnă, vă felicit, sunteți tare! Puteați să fiți pacienta mea în spital, după toate astea!”.

M-am adunat de pe jos, fără tratament, susținută de bebelușul Maia și de tatăl ei. Nu a fost ușor. Nimeni nu trebuie să ia în râs oamenii care suferă de depresie, nu este un moft sau o alintătură, este greu, greu de tot, infernal de greu.

Revenind la serotonină, care era tot mică, deși mie mi se părea că ieșisem din depresie, Kangoo Jumps mi s-a părut cea mai ieftină și mai rapidă modalitate de a mi-o crește. Primisem o foaie A4 pe care erau trecute frumos mai multe medicamente pe care ar fi trebuit să le iau. Am calculat și a rezultat că, de banii ăia, îmi făceam vreo șapte abonamente la sală. Ceea ce am și făcut. M-am simțit extraordinar în toată perioada aia de descoperire a sportului ca mod de viață. Kangoo Jumps și instructorii pe care i-am avut mi-au deschis, va să zică, pofta de sport.

Foto Roald Aron pentru Tabu

Drumul de Kangoo la yoga pentru copii? De ce yoga pentru copii?

 Păi, mă prinsesem că am lipici la copii. La petrecerile Maiei, toți prietenii ei trăgeau la mine.

Mai concret?

De yoga mă apucasem timid, acasă, făceam diferite secvențe de pe YouTube. Așa că, într-o dimineață (eram încă la Tabu) am deschis o fereastră de Google și am scris “curs instructor yoga pentru copii”. Am săpat internetul în lung și-n lat până am găsit cursul Joga Moka, singurul la momentul respectiv în România, susținut de o instructoare din Budapesta. M-am înscris, dar nu s-a ținut pentru că eram singura înscrisă. Apoi m-am mai înscris o dată, dar nu am mai ajuns pentru că, din motive de ger și zăpezi imense, trenul cu care trebuia să ajung și-a întârziat plecarea până la 2 noaptea, când deja aveam febră și am decis să mă întorc acasă. Abia a treia oară a fost cu noroc.

Acest curs a fost doar începutul. De atunci, am mai făcut un curs tot de yoga kids, recunoscut de Yoga Alliance, m-am specializat în aerobic-fitness, Pilates și anul acesta, m-am certificat Yoga Alliance, ca instructor de yoga pentru adulți. Plus, alte workshop-uri. Învăț și învăț, și, cu cât învăț mai mult, cu atât îmi dau seama cât de puțin știu.

La 5 ani de când ai devenit antrenoare, ai propriul tău studio de yoga, pentru copii și adulți. Nu ți se pare supertare?

 Băi, ba da! Mi se pare foarte tare! În fiecare dimineață, când deschid ochii, mi se pare foarte tare. Când mă mai trezesc noaptea că mi-e sete sau mai știu eu ce, pac, îmi vine în minte și râd ca proasta.

Foto Cristian Radu

Care e povestea studioului tău și cât curaj ți-a trebuit pentru ea? 

Am visat la acest studio de când m-am apucat de yoga. Dar mi-am spus că nu pot să-l am. Că n-am bani, că n-am calități de antreprenor, că cine naiba vine la mine la studio. Îl purtam cu mine în suflet every single day. And night. În decembrie anul trecut, am dat chiar și o căutare pe net să văd dacă mi-aș permite să susțin financiar o sală undeva, în București. Am găsit ceva drăguț, dar nu am mers mai departe.

Independent de asta, în drumul meu spre casă, treceam zilnic pe lângă o clădire mare, nouă, un centru comercial din Corbeanca. Știam că sunt spații de închiriat, dar mă rezumam la a-mi spune că ce tare ar fi să am un studio aici, uite acolo, pe colț. Imediat, făceam dreapta spre casă și gata, Nu mai reveneam asupra acestui gând până la următorul drum. Prietena mea, Bianca, care este vecina mea acum (salonul ei este perete în perete cu studio-ul), a fost cea care a insistat să vin să văd, să vorbesc, să fac, să dreg. Într-o zi, am zis că n-am nimic de pierdut. Și m-am dus. Și asta a fost.

Și te descurci ca antreprenor?

Se pare că da. 😆

Cum arată, în detaliu, o zi din viața ta acum?

 Mă trezesc la 6, o pregătesc pe Maia să plece la școală, cu tatăl ei, am jumătatea mea de oră în care-mi fac câteva minute de yoga sau Pilates, apoi îmi beau cafeaua și iau micul dejun. Plec la studio, la clase, stau cu fetele la cafea după, apoi scriu texte pentru revista Shape, citesc sau îmi structurez clasele și plec să o iau pe Maia de la școală. În drum spre casă, ne mai oprim să mâncăm o înghețată sau să facem cumpărături, și profităm de lungimea drumului pentru a ne povesti diverse. Ajunse acasă, pregătim masa, mâncăm, apoi fiecare are timpul său. Ne mai luptăm cu temele, mai mult eu, și seara, pe la 17, plec în viață. Am clase în fiecare seară, plus sâmbăta dimineață la World Class Otopeni, am clase de yoga pentru copii și kids gym, apoi vin la studio, unde am clase de yoga și Pilates pentru adulți.

 Ce ai câștigat și ce ai pierdut?

Ce am câștigat? Încredere în mine, mi-am dat seama că pot să fac mai mult decât mi-am imaginat vreodată. Am câștigat prieteni, sunt mai calmă și mai bună, mai atentă la nevoile mele și ale celor din jur. Am învățat să accept că nu pot controla totul, aici mai lucrez. Vorbesc mai puțin 🙂

Noooo, asta nu cred!!!!

Nu mult mai puțin, dar lucrez și aici. 😆 Am redescoperit-o pe Lilica cea mică, cea care se urca în copaci, sărea garduri, inventa povești fantastice, privea gândăceii, firele de iarbă și norii, ore întregi. Ăsta este un mare câștig.

Am văzut un material pe Digi TV, despre clasele tale cu copii și totul arată ca o joacă fascinantă și ca o poveste. Fără Lilica cea mică e clar că asta n-ar fi posibil. Ai și pierdut ceva câștigând toate astea?

Ce-mi lipsește cel mai mult sunt serile petrecute cu Maia, ajung târziu acasă și nu mai avem timp, de multe ori, să mai facem tot ce ne dorim. Serile în doi, el și eu, nu-s la fel de multe și de lungi ca înainte. Nu am mai ajuns la toate concertele la care m-aș fi dus, la piese de teatru sau la beri cu prietenii. Dar, na, nu le poți avea pe toate. Ah, și prieteni. În parcusul descris mai sus, am pierdut ceva prieteni.

La ce nu ai renunța?

 Nu aș renunța la iubire. Îmi place starea pe care mi-o dă iubirea. Și iubirea nu înseamnă doar soț și copil. Înseamnă ce simt când mă gândesc la fetele mele care vin la studio, ce simt în mijlocul copiilor ori al animăluțelor casei, ce simt în natură… Uneori, în drum spre casă, o iau pe câte-un câmp doar ca să mă bucur de frumusețea trecerii anotimpurilor. Mama mereu îmi spunea că iubesc să iubesc.

Ce ai schimba și de ce ți-ar plăcea să scapi?

Aș schimba, dacă aș putea, felul în care se văd oamenii pe ei înșiși. Aș face cumva să se privească în adâncul lor și să se iubească așa cum sunt. Punctual, aș schimba sistemul de învățământ, sistemul sanitar, politicienii, aș schimba modul în care-și cresc oamenii copiii… Multe. Mi-ar plăcea să scap de traficul infernal de zi cu zi, de politicienii vieții, de micile răhățele cotidiene care ne fac viața amară, ne consumă și ne epuizează.

Ce e diferit în lucrul cu copiii față de lucrul cu adulții?

Copiii sunt sinceri, direcți, nu te poți ascunde de ei. Au un radar interior și detectează orice falsitate, orice stare negativă sau pozitivă. Mai ales cei mai mici, cu ei nu e loc de-ntors. De aceea, cred, nici nu sunt mulți instructori de copii. Nu e ușor, sunt întrebată destul de des dacă nu ies epuizată de la clase. Culmea e că ies plină de energie. Mă încarcă extraordinar, sunt plini de iubire și de înțelepciune, de energie pură și frumoasă. Și sunt atât de sinceri încât mi-au spus chestii pentru care alți adulți s-ar fi supărat rău. “Lili, te-ai cam îngrășat, ai cam făcut burtică”, “Mvaaai, ce frumos te-ai machiat (de Halloween) cu cearcăne!”.

Cu adulții e mai ușor. Ca instructor oferi indicații pentru practică și ei execută, în funcție, evident, de forma fizică, dar execută ce spui tu. Cu copiii, nu e chiar așa. Lor nu le dau prea multe indicații, ci execut împreună cu ei tot. Toate posturile, toate jocurile, sar, mă strâmb, mă prostesc, inventăm posturi nemaivăzute, dansăm, ne jucăm. Este foarte solicitantă fizic o clasă de copii, părinții care au fost la clasele mele de family yoga pot confirma. Nici ei nu s-au așteptat la atâta mișcare.

Copiii sesizează energia cu care vii la sală. O simt. Dacă ești low, clasa este lipsită de energie, nu se amuză, nu se distrează, există riscul să se plictisească. Și să o și spună! :)) Dacă sunt agitată sau nervoasă, imediat mă simt și preiau energia mea, iar clasa devine haotică. Dacă însă sunt calmă și pusă pe joacă, totul este minunat. Mi se întâmplă să vin cu stări rele la sală sau la studio, este normal, sunt om ca toți oamenii. Dar înainte de a începe, îmi iau câteva minute și încerc să mă conectez la the real me, la lumină și iubire. Dacă reușesc, totul este minunat. Nu am multe clase nereușite, ceea ce înseamnă că reușesc de cele mai multe ori. 😉

Foto Marius Ioniță, Good Mood Dance Studio

Preferi copiii sau oamenii mari în sală?

Îmi place să lucrez și cu adulții, nu aș putea renunța nici la clasele de copii, nici la cele de adulți. Și adulții rezonează foarte mult cu instructorul. Energia pe care o dai determină energia pe care o primești, iar eu mă duc la studio să le ofer bucurie și energie bună, vreau să fie fericiți, să vină cu inima deschisă, să socializeze, să simtă că aparțin unei comunități. La studio, am amenajat un colț pentru relaxare, Relaxing Corner îi mai spunem. Acolo stăm, fie înainte, fie după clasă, povestim, râdem, împărtășim, ne simțim bine împreună. Mereu avem sau dacă nu avem, inventăm motive de sărbătorire. Am pahare de șampanie la studio, bomboane, fructe, cafea, ceai, fetele aduc șampanie rece și, după clasă, sărbătorim ce-o fi de sărbătorit. Iubesc să îi fac fericiți, pe copii la clase, și pe fete la studio. Asta este satisfacția mea cea mai mare. Să știu că au înțeles beneficiile yoga și Pilates pentru sănătatea fizică, sufletească și mentală, că au integrat în viața lor practica și că, timp de o oră, le aduc bucurie.

De ce ne-am duce copiii la yoga?

Pentru nenumăratele beneficii pe care le are asupra sănătății și echilibrului lor. Pentru că, odată intrată în viața lor, vor reveni la ea de fiecare dată când vor simți nevoia. Am copii care o folosesc la școală sau acasă, oriunde și oricând sunt într-o situație pe care nu o pot gestiona. Un părinte mi-a spus că fetița lui i-a spus că o doare burtica și se duce la ea în cameră să facă puțină yoga ca să îi treacă. O mămică m-a sunat să mă întrebe unde mai țin clase pentru că fetița ei i-a spus că are nevoie să meargă la yoga, la Lili. Îi văd cum gestionează conflictele dintre ei, închid ochii și respiră de câteva ori, și gata, se calmează.

Foto Marius Ioniță, Good Mood Dance Studio

Trei sfaturi pe care ni le-ai da, după toată experiența acumulată în “câmpul muncii cu frumusețea”?

Nu știu ce să spun aici, am fost întotdeauna un beauty editor atipic. Nu mă machiam, aproape deloc, am folosit prima dată fond de ten pe la 38 de ani, de demachiat seara, ce să mai spun, uit destul de des. Fac 47 de ani în august.

Trei sfaturi? Primele care-mi vin în minte sunt: iubește-te așa cum ești, bea apă, mănâncă sănătos și în cantități reduse, dormi, bucură-te de viață, îngrijește-te de interior și exterior.

Eu sunt fericită cu chipul meu, așa cum este, cu corpul meu, așa cum este, ceea ce vă doresc și vouă. Mă pup în oglindă dimineața, când trec prin fața unei vitrine, în oglinda de la mașină. Da, știu poate suna ciudat și narcisiac, dar mă iubesc așa cum sunt. În ochii mei sunt și frumoasă, și deșteaptă, și minunată. Asta e, trebuie să trăiesc cu asta. 😆

Ce nu-ți place totuși la Lili Ionescu? 

Nu-mi place că, încă, mă enervez din cauza oamenilor, care este evident că atât pot, nu pot mai mult. Nu-mi place că pun la suflet chestii pe care ar trebui să le las să treacă. Nu-mi place că, încă, am nevoie de validări din afara mea.

Cele mai importante trei persoane din viața ta și de ce?

Sunt patru:

Mama. Pentru că este mama. Nu a avut o viață prea grozavă, dar de la ea am învățat să mă iubesc așa cum sunt. Întotdeauna mi-a spus că sunt frumoasă, deșteaptă și că pot face orice îmi pun în minte. M-a învățat să mă bucur de viață și să fiu o zi rege, în loc de o viață cerșetor. Nu stăteam prea bine cu banii, dar, când lua salariul, cumpăra tot felul de bunătăți, care pe vremea aia erau lux. Când o întrebam ce-o să facem fără bani în perioada următoare, îmi spunea că o să mâncăm cartofi fierți, dacă va fi nevoie, dar azi mâncăm scoici și bem vin alb. Ea m-a încurajat să nu urmez un drum care nu mă face fericită. “Nu-ți place la job-ul ăsta, nu mai sta. Nu-ți rezultă relația x, la revedere”.

Maia. Iubirea mea. Copilul care m-a ales să-i fiu mamă și care m-a scos la iveală așa cum sunt eu cu adevărat. Ea este motivul pentru care viața mea s-a schimbat la 180 de grade. Înainte să apară ea, am avut o perioadă în care nu prea mă mai regăseam, nu mai știam cine sunt. Deși am avut de mică conștiența de sine, o perioadă am cam rătăcit. Când a apărut ea, m-a adunat la loc și m-a pus în fața mea așa cum sunt.

Octav, soțul meu. Așa cum este el – și mă enervează rău de foarte multe ori! – este piatra mea de hotar. Sunt greu de suportat, iar el mă suportă cu milioanele mele de idei, care mai de care mai crețe, cum zicea mama, cu vorbitul meu necontenit, cu toată personalitatea mea flamboaiantă, de Drama Queen (tot mama zicea asta).

Eu. Nu în ultimul rând, eu. În perioada despre care vorbeam mai sus, am pus înaintea mea alte persoane, nevoile altora. Și m-am uitat pe mine. Când era mică, Maia îmi scria bilețele și mi le punea de birou, îmi scria în agende. Și acum îmi mai scrie prin caietele mele cu notițe, cu posturi și desene. Mesajele sună cam așa: “Nu uita cine ești!”, “Fii așa cum ești!”, “Fii tu!”, “Fii tu cum ești tu!”. Așa că, ascult ce-mi spune corpul, ascult ce-mi spune inima.

Ce e curajul?

Mereu am spus despre mine că sunt fricoasă și i-am admirat pe alții făcând lucruri. Nu mi-am pus această întrebare până acum. Nu știu ce este curajul. Poate că este credința în Univers, Dumnezeu sau cum numește fiecare energia care mișcă lumea. Cum noi suntem Universul, prin logica simplă, rezultă că poate este simpla încredere în noi. Cred că cei curajoși sunt cei care fac lucrurile de care le este frică. Nu rămân blocați în frică, pentru că frica întunecă judecata și cuibărește întunericul în trup și suflet. Aleg lumina și iubirea. Și fac lucrurile de care le este frică aruncându-se în necunoscut, de cele mai multe ori, cu credința că cineva are grijă de ei. Iar acel cineva, de fapt, sunt ei înșiși.

Ce planuri de viitor ai acum? Ha!

Eheheeee! Dacă nici eu n-am planuri, atunci nu are nimeni. Deși nu le văd ca pe niște planuri, ci ca pe dorințe pe care le vizualizez. Mă pun în situația respectivă și o trăiesc cu totul. Acum mă vizualizez terminând cartea cu poveștile pentru copii pe care le-am inventat pentru Maia, când era mică. I-am spus soțului meu că nu mă mai opresc din a “dream big”. Și când spun big, apăi este BIG. Am în plan multe chestii yoga related: un alt set de carduri cu posturi de yoga pentru copii, materiale video, multe, multe, multe. Le simt în sufletul meu, fac parte din mine, dacă e să se întâmple, se întâmplă. Dacă nu, nu.

*** 

Acest material a fost realizat la invitația Piraeus Bank, care, sub genericul CURAJ ROMÂNIA, își propune ca, pe platforma cu același nume (www.curajromania.ro) și pe pagina de Facebook asociată (https://www.facebook.com/curajromania/) să scoată la iveală povești curajoase ale românilor care merită să devină inspirație pentru alți români. Întreaga platformă va avea rolul unei „enciclopedii a curajului”, va reuni povești din zilele noastre, dar și povești istorice și va include și o hartă interactivă a României, pe care acestea vor fi plasate, în funcție de zonele georgrafice în care s-au întâmplat.

O cercetare desfășurată în acest context, pe tema “Ce înseamnă curajul pentru români” a arătat că românii asociază curajul cu onestitatea, capacitatea de a spune ce gândești (6 din 10 respondenți) și de a reuși să-ți aperi drepturile cu orice preț (5 din 10 respondenți). 6 din 10 români consideră curajul o valoare personală și se simt motivați de familie, obiective și valorile personale. Atunci când se simt descurajați 4 din 10 români apelează la familie. „Să fii iubit cu adevărat de cineva îți dă putere, în timp ce să iubești cu adevărat pe cineva îți dă curaj” (Lao Tzu), pare a fi citatul cu care cei mai mulți se identifică atunci când se gândesc la curaj, iar „Buturuga mică răstoarnă carul mare” este un proverb cu care mai puțin de 10% dintre respondenți rezonează. Momentele dificile par a fi cele care determină 5 din 10 români să conștientizeze importanța curajului și consideră că, dacă ar ieși din zona de confort, ar reuși să fie mai curajoși. Curajul este asociat cu libertatea de a face ceea ce simți și a lua inițiativă la momentul potrivit, în cazul a 4 din 10 participanți la studiu. Cei mai mulți dintre respondenți nu au un model de curaj dintre personalitățile marcante ale României.