Nic, îmblânzitorul de copii și de pisici

Așa l-a numit o prietenă, Diana. Pentru că la el se duceau toți copiii și toate pisicile care nu se duceau la nimeni. Primul lucru pe care îl spun despre Nic toți cei care l-au cunoscut e că era un om bun. Aș putea să număr pe degetele de la o mână oamenii pe care nu a reușit să-i înțeleagă și care i-au putut sparge platoșa de bunătate, rănindu-l. Era greu de rănit, pentru că se punea tot timpul “în papucii celuilalt”, reușea să-l înțeleagă și alegea mereu să nu se supere. Ceea ce unii dintre noi învățăm în ani de terapie sau în zeci de ani de viață, Nic știa să facă natural.

Mai reușea ceva ce puțini reușim. Să iubească necondiționat. L-am văzut rămânând mereu acolo și acceptând orice de la oameni care, deși îl iubeau, nu știau să o facă altfel decât contorsionat și chinuit. Unii dintre ei l-au părăsit în cele mai importante momente ale vieții lui. Chiar și în acela al morții. “Nu au putut” să-i fie alături, deși el putuse orice pentru ei. Nu i-a iubit mai puțin pentru asta. Pentru că asta înseamnă să iubești necondiționat și așa era Nic.

Mie mi-a fost jumătate perfectă, din prima zi. Nu cred în predestinări, nici el nu credea, dar, dacă am fi crezut, ne-am fi considerat destin unul celuilalt. Așa, ne-am considerat doar doi oameni norocoși, care au mers de mână 10 ani și și-au fost unul altuia tot. Nu suficient de norocoși cât să și îmbătrânim împreună. Nu suficient de norocoși încât el să nu plece, deși voia mult să mai stea, iar eu să nu rămân pe-aici, înjumătățită, cu amintirea schingiuielilor la care boala l-a supus, înainte să mi-l ia de tot. Nu suficient de norocoși pur și simplu.

Îi plăceau culorile. Mai ales verdele, pentru că avea și ochii așa. Dacă nu aș fi fost prin preajmă când își cumpăra haine, ar fi avut numai tricouri și pulovere verzi. Mi-a lăsat un dulap de haine în care încă nu reușesc să umblu.

Îi plăceau Asimov și Terry Pratchett. Le citise cărțile de mai multe ori și, în ultimul an, când n-a mai putut citi, le-a reluat pe toate sub formă de audiobookuri.

Citea cărți de geopolitică, The Economist și National Geographic. Se uita la posturi de istorie sau de știință, asculta muzică de toate felurile, dar în esență rămăsese un “rocker”. Pe vremea doctoratului din America, își terorizase colegii cu Sweet child of mine. La puțin după moartea lui, când s-a născut un omuleț pe care l-ar fi iubit, dar pe care nu-l va cunoaște niciodată, dintr-un playlist de telefon a țâșnit chiar piesa asta. Nu, nu a fost un semn. Cum aș putea să cred asta, după ce am fost nevastă-sa, 10 ani? A fost, evident, o coincidență, dar e ok, uneori putem plânge și doar dintr-atât…

Avea o slăbiciune copilărească pentru Star Wars, pe care îl văzuse de zeci de ori și nu se plictisea niciodată să îl vadă din nou. M-a forțat și pe mine să mă uit la toată seria și s-ar fi distrat și azi la miștourile mele nesfârșite, pe tema “Cum e posibil să ne entuziasmăm, în 2018, de unii care se bat cu neonul?”. Ori s-ar fi prefăcut că se indignează în fața clasicei jigniri, “Prințesa Leia era iubita lui Luke Skywalker, nu?”.

Îi plăceau fructele de mare. În singura noastră vacanță în Grecia, a mâncat, la prânz și seara, în fiecare zi, caracatiță la grătar. Ar fi mâncat și dimineața, dar nu erau deschise restaurantele. Acasă la noi, îmi făcea creveți cu usturoi și mult pătrunjel, pe care îi mâncam cu pâine bună, lângă un pahar de vin alb, rece, aburit. Și altele. Iar eu îi făceam lui feta la cuptor, cu ardei și roșii. Și altele. De când a murit, nu am mai gătit.

Îi mai plăcea untul de arahide mâncat pe o felie de pâine bună, peste un strat de unt sărat, neapărat lângă un pahar de suc de portocale, proaspăt stors. Pizza quatro formaggi sau cea cu ruccola, parmezan și prosciuto, neapărat fără sos de roșii. Exact invers decât mie, care aș pune sos de roșii și pe tort. Cozonacul cu lapte. Ciocolata. Croissantele cu unt. Pastele cu pesto. Pastele cu ruccola și somon. Aglio olio e peperoncino. Compotul de lychee. Wasabbi. Sushi.

Mergeam la Zen Sushi, ne luam un platou pentru doi, pe care îl împărțeam perfect frățește, într-un ritual la care se distrau prietenii: “Ce mâncăm acum? Hai pe-asta cu avocado. După aia o mâncăm pe-aia picantă, ce zici? Vezi că asta cu ton e a mea, tu ți-ai mâncat-o, ți-a rămas somonul”. Uneori, făceam sushi împreună, acasă. El îl făcea, de fapt, eu doar îl ajutam. Tăiam bețe din castraveți, avocado, ton sau somon și îl întrebam dacă sunt suficient de subțiri.

Salata boeuf era starul pe lista lui de preferințe. Musai cu mazăre în ea, musai mâncată cu măsline, pâine proaspătă și mult piper. Într-un an, de ziua lui, i-am făcut un tort din salată boeuf adevărată. În decembrie 2012, cu doar o lună înainte să aflăm nenorocitul de diagnostic care ne-a făcut viața praf, i-am făcut petrecere-surpriză, iar tortul a fost tort adevărat, doar că arăta ca o salată boeuf.

Pepenii îi mânca cu sâmburi, pentru că nu mai avea apendice. Acum, îi mănânc eu cu sâmburi. Deși am apendice.

Îi plăcea să revadă filme (și văzuse cam toate filmele pe care “trebuie să le vadă orice om într-o viață”), dar și să recitească cărți. Exact invers decât mie, care nu prea revăd și nu prea recitesc, fiindcă mi se pare că timpul puțin pe care-l avem nu ne permite asta. Eram destul de diferiți și asta ne-a unit. Asta și faptul că, în chestiunile importante, gândeam la fel. Credeam în aceleași lucruri.

Era fan Southpark și The Family Guy. Râdeam mult, împreună, la The Big Bang Theory, ori ne uitam fascinați la Westworld, The Young Pope, Black Mirror și multe altele. La Game of Thrones ne uitam și cu prietenii, făcusem și din asta un fel de ritual. Când vreunul dintre noi se încâlcea în firele poveștii, ne descurca Nic imediat. Citise cărțile încă din America și avea și o memorie fabuloasă a detaliilor. Venea mereu și cu tot felul de teorii la care noi nu ne gândisem. Nu a mai apucat să vadă ultimul sezon. Ne gândim la asta toți oamenii care l-am iubit, ori de câte ori vine vorba de serial, fără ca măcar să ne spunem la ce ne gândim. Cum ne gândim și că n-a mai prins cea mai lungă eclipsă a secolului. Sau că ne-ar fi explicat din nou Perseidele. Tot timpul avem ceva la care să ne gândim, fără ca măcar să ne spunem că ne gândim.

Îi plăceau oamenii și îi accepta ușor. Se împrietenea repede, nu era mofturos sau dificil, nu avea frici sociale și nici neîncrederi.

Era fan vacanțe. Se ocupa de ele, de la luat bilete și căutat cazări la locuri de mâncat și liste cu chestii de văzut, plus orice mai presupune o organizare perfectă. Ultima noastră vacanță a fost și cea mai lungă. Două săptămâni cu rucsacii în spate, bătând Malaga, Granada, Cordoba și Sevilla cu autocarul și la picior. Mergeam pe jos câte 25 de kilometri pe zi și eram fericiți. În timpul ăsta, boala îl adusese în ultima stație a vieții lui, doar că noi nu știam. Peste doar patru luni, a început, brusc, ultimul nostru an.

Am văzut multe locuri împreună. Mi-au rămas amintiri și un frigider plin de magneți. Pe ușă stau cei din locurile în care ne-am plimbat noi doi, pe lateral, cei primiți de pe la prieteni.

Îi plăcea să se miște, alerga mereu, de colo-colo, cu pasul lui tonic și săltat și cu căștile în urechi. Oricând apărea un drum de făcut, ceva de cumpărat sau de rezolvat, era primul care se oferea. Mi-a lăsat mie obiceiul ăsta al lui. M-a vindecat, pe viață, de lene. Așa cum m-a vindecat și de lipsa de răbdare.

Îi plăcea istoria și citise multă. Primăvara și toamna, în zilele în care traversam de plăcere Bucureștiul, pe jos, îmi plăcea să îi dau câte-o temă și apoi să-l ascult. Îmi povestea ore întregi despre cel de-al doilea război mondial, despre marea schismă a bisericii creștine, despre suniți și șiiți ori despre mai știu eu ce. Îi povesteam și eu psihologie sau ce mai citisem, ori improvizam vreo comicărie. Odată, ne plimbam prin Londra, după o ploaie, și i-am “dedicat o emisiune radio omagială” în care am fost și moderator, și invitat, și playlist.

Era superpasionat de știință, normal. Mereu gata să se întrebe lucruri, să verifice teorii, să citească și să scrie despre ce mai apărea nou, dar, mai ales, despre iubitele lui, astrele. Copiii erau îndrăgostiți de lecțiile lui, iar adulților le plăcea să-i pună mereu întrebări. Mi-a rămas în minte una amuzantă: “Dacă arunci un cartof spre soare, la ce distanță începe să se prăjească?”. Și astăzi i se pun, uneori, întrebări. Doar că nu mai e acolo, să răspundă.

Îi plăceau pisicile. Mai ales Mihaela, care a început să îmi permită și mie s-o venerez doar după ce n-a mai fost el. Obișnuiam să mimez invidia, dar, de fapt, mi s-a părut mereu firească alegerea ei. Dintre noi doi, dacă aș fi fost pisică, l-aș fi preferat tot pe el. Pentru că era mai bun.

Îi plăceau hărțile și să găsească drumul. Încerca mereu să-mi arate pe unde urmează s-o luăm, iar eu nu aveam niciodată răbdare să-i ascult explicațiile. Preferam să mă las mereu dusă de mână, unde știa el că e bine pentru noi.

Îi plăcea să pună lucrurile în ordine. Mi-a lăsat, frumos îndosariate, toate actele noastre și ale firmei, tot ce mi-a trebuit ca să pot funcționa, după ce n-a mai fost.

Îi plăcea și avea răbdare să împacheteze lucruri. Putea să plieze frumos un elefant, să-l bage într-un sertar mic și să mai lase loc și pentru o girafă sau altceva. Era, și din punctul ăsta de vedere, opusul meu.

Când era răcit, adora să stea cocoțat în vârful patului și să mă lase să am grijă de el. Îi aduceam pâine prăjită cu unt și telemea, plus un ceai în care storsesem o lămâie întreagă și topisem trei linguroaie de miere. Era încântat ca un copil și nu renunța la acest ritual nici la răcelile mai mici.

Nu-i plăceau, în schimb, rasismul, homofobia sau misoginismul. Nici când fumau vecinii pe scară și ne intra fumul în casă. Nici când mă apuca pe mine elanul civic și voiam să opresc pe stradă stăpâni de câine care nu adunaseră rahatul odorului: “Pe bune că vrei să stăm să la discuții de-astea acum? Hai să mergem, chiar nu nu am niciun chef.”. Și mergeam.

Nu-i plăcea să-l duc la cumpărături de haine, fără să-l anunț în prealabil că o s-o frecăm trei ore prin magazine. Voia să aibă timp să se “pregătească sufletește”.

Nu-i plăceau sosurile roșii. Nici jeanșii skinny, nici anumite croieli de tricouri. Nu îi plăcea deloc Lars von Trier sau să doarmă după-amiaza. Mereu mă rugam de el să doarmă cu mine și accepta, uneori, să vină “doar ca să mă adoarmă”.

Nu îi plăceau apa fierbinte, plăcinta cu dovleac și cardiganele. Dar cel mai tare și cel mai tare nu-i plăcea să mă vadă pe mine plângând.

În 10 ani, l-am văzut de multe ori împăcând oameni. Se pricepea să modereze conflicte, pentru că pornea mereu de la premisa că ambele părți sunt bine intenționate și nimeni n-a vrut să rănească pe nimeni. Știa, la rândul lui, să își ceară scuze, dar și să le accepte. Știa să se întâlnească cu celălalt la jumătatea drumului. Aflase, de mult, că dreptatea e mai puțin importantă decât dragostea, un principiu asupra căruia am căzut amândoi de acord din prima clipă.

L-am văzut și nervos, dar nu de multe ori. Nu l-am văzut însă pierzându-și controlul, spunând chestii grele sau reacționând impulsiv. Și tristețea i-am cunoscut-o, dar nu am întâlnit-o des. Știa să-și fenteze amarul, ocupându-și pur și simplu mintea și viața cu altceva. Am învățat și eu asta, cât s-a putut, și îmi folosește mult, azi, când trăiesc fără el.

Fricilor mele le vorbea, uneori, cam cum aș ști eu acum să le vorbesc, după 5 ani de studiat psihologie. Doar că nu am de ce să fac asta, pentru că nu mai am frici. A trebuit să îl pierd ca să mă vindec de frica că îl voi pierde și, odată cu ea, de toate celelalte.

Era de un optimism care, uneori, depășea cu mult granițele realismului. Nici măcar în ultimul an, când știa foarte bine ce va urma, nu s-a prăbușit. A trăit despărțirea noastră teribilă și lentă, cu binecunoscuta-i răbdare, cu calm și cu o demnitate uluitoare. Cea mai mare grijă, până în ultima clipă conștientă, i-am fost eu.

Nu era “neînțeles” sau dificil, nu avea dileme absurde și nu se lăsa măcinat de nimicuri. Nu era vanitos, dar nici nu avea nesiguranțe. Era în echilibru cu sine. Știa ce vrea, ce poate, cine e, de unde vine și unde se duce. Și mai ales lângă cine alege să stea. Dacă sunt câțiva oameni pe care i-a scos totuși din viața lui, înseamnă că au fost “prea mult” chiar și pentru bunătatea lui nesfârșită.

Așa era Nic.

Scriu la acest text de vreo șase luni. Am vrut să vorbesc în el doar despre cum era Nic, atunci când boala nu îl trăsese încă sub tăvălugul ei. Cu siguranță, mi-au scăpat o grămadă de lucruri, pentru că încă mi-e foarte greu să mi-l amintesc altfel decât sub acel tăvălug. Încă.

O să mai editez pe măsură ce mai recuperez din amintiri.

Așa am fost noi: