Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

“În sala de operație, ai nevoie de o formă fizică bună, pe care o capeți prin diferite activități fizice, de la yoga până la jogging”

Cum rezistă un chirurg și 12 ore, în sala de operație? Ce ar trebui să știe un tânăr medic care alege această specializare? Stau altfel lucrurile pentru tinerele doctorițe? Dacă ești specialist în intervenții reparatorii și estetice, trebuie să ai aptitudini artistice? Cât contează, pentru paciente, reconstrucția mamară după mastectomie? De ce sunt stigmatizate intervențiile estetice? Îmbătrânesc femeile mai devreme? Cum se făceau intervențiile estetice acum 20 de ani și cum se fac acum? Cât riscăm să devenim Donatella Versace sau ce face diferența între coșmar și ștergerea câtorva ani de pe față, în limite naturale? De mult voiam să pun toate aceste întrebări, dar și altele, unui chirurg plastician. Întâmplarea a fost să o cunosc pe doctorița Ina Petrescu, să mă atragă cu blândețea și calmul ei, așa că am decis să lansez către ea întrebările. Am aflat lucruri la care nu mă așteptam. Cum ar fi că, în munca ei, rezistența fizică e mai importantă decât aptitudinile artistice.

 De ce chirurg? Ce altă specializare v-a mai atras?

M-a atras pur și simplu sala de operații, m-am visat mereu acolo, iar, în timpul facultății, mergeam la spitalul Marie Curie, la secția de chirurgie pediatrică: acolo am cunoscut-o pe doamna doctor Nina Bratu, primul meu model și mentor, o femeie chirurg de excepție. Tot acolo am și intrat prima oară în sala de operații. Percepeam locul ca pe un spațiu cu totul aparte, în care se întâmplau lucruri deosebite. La Marie Curie am avut ocazia să cunosc foarte bine mai multe discipline medicale, iar, din comparația între ele, a ieșit clar învingătoare chirurgia.

 Ce înseamnă să fii chirurg-femeie în România?

 Pot vorbi doar despre experiența mea. M-am putut dezvolta foarte bine, mi-am putut atinge obiectivele profesionale, am crescut. E adevărat, cu efort. Nu regret că am rămas în țară, să lucrez într-un spital mare, cum este Spitalul Universitar, unde pot face reconstrucții mamare după cancer cum nu se fac în multe locuri din România și unde, adesea, pentru cazurile complexe, fac echipă mixtă cu alți colegi: chirurgi generaliști, oncologi, ortopezi sau specialiști în chirurgie maxilofacială. E un privilegiu, însă s-a construit în ani. Nu m-am simțit discriminată de colegii bărbați, dimpotrivă, cu ei am cele mai bune parteneriate și relații profesionale. Poate că a contat și abordarea mea în relația cu ei. În orice profesie e nevoie și de puțin noroc, însă, la baza oricărei reușite, stau perseverența, anduranța în momentele grele și păstrarea unei atitudini încrezătoare. România e un loc unde se poate practica medicina. Poate nu în spitalele din orașele mici, unde nu prea ai cu ce, însă, dacă ești hotărît să reușești, o poți face și în România. E un pariu pe care l-am pus cu niște ani în urmă și simt că l-am câștigat. Pentru mine, a face performanță în domeniul chirurgiei plastice e important, însă la fel de important e să fac medicină pentru oamenii mei, din țara mea. Așa simt eu…

Cum v-ați format, cum au fost începuturile?

 Începutul a fost foarte greu. Nu are nimeni nici un interes să te învețe, ai voie, cel mult, să faci lucruri de bază, în gardă. Rezidenții de azi nu știu și nu pot concepe ce am trăit noi la începutul anilor 2000. Acei ani au fost niște ani pierduți. Dezvoltarea manualității unui chirurg se face cât mai timpuriu, iar noi, la sfârșitul rezidențiatului, nu știam să tratam decât traumatisme. Pe mine, personal, asta m-a impulsionat să îmi doresc să cunosc și să fac mai mult. Am început să plec în diverse locuri din lume, ca să învăț de la cei mai buni intervenții complexe, precum reconstrucția sânului sau body liftingul după pierderile masive în greutate. Și, chiar dacă primii 10 ani au fost foarte grei, nu am abandonat niciodată ideea că trebuie să reușesc. Nu ești pe picioarele tale într-un domeniu până nu treci de primele 10.000 de ore de practică, iar mesajul meu pentru oricine se încumetă la o disciplină chirurgicală este că e nevoie de multă răbdare și de capacitatea de a traversa oceane de frustrare.

E mai ușor acum, la începuturile meseriei, decât a fost pentru dumneavoastră? S-a schimbat ceva în privința asta?

Astăzi lucrurile sunt mult schimbate în bine. Te poți forma ca un chirurg plastician complet, nu rămâi doar un medic care pune implanturi sau face buze.

 V-am auzit spunând într-o conferință că chirurgii tineri cu care lucrați știu să facă tot ce faceți și dumneavoastră în sala de operație. Mi-a plăcut asta, pentru că, așa cum ați și povestit deja, mulți medici din generațiile vechi nu sunt dispuși să împărtășească prea multă meserie. Începe să se schimbe și la noi ceva în relația dintre mentori și cei tineri?

Pentru că anii mei de început au fost marcați de multă frustrare și de lipsa perspectivei, umilințele din partea conducătorului clinicii fiind la ordinea zilei, am simțit în mod natural dorința de a-i ajuta pe medicii tineri să învețe curajul și toate cele necesare unui chirurg, nu doar tehnici în sine. Pentru mine, o bucurie egală cu reușita unei operații complexe este lucrul alături de oameni tineri și inteligenți, dornici să învețe meseria de chirurg plastician.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care intră astăzi în Facultatea de Medicină, cu dorința de a deveni un medic de succes? Dar unei tinere?

Să se gândească foarte bine când ia această decizie, pentru că va urma un drum lung în care rezultatele nu vor veni imediat, iar profesia de medic nu e doar o profesie, e chiar un mod de a trăi viața, nu doar prin timpul mare alocat și al implicării totale, ci și prin prisma faptului că îți pui amprenta pe viața unor oameni, le poți schimba destinul. Pentru o femeie e puțin mai complicat, atunci când își dorește și copii, însă, cu o bună gestionare a timpului și cu ajutor de acasă  (o mamă, o bunică), se poate descurca.

Vă amintiți prima operație la care ați fost mâna întâi?

 Acoperirea unui defect traumatic printr-o plastie cu grefă de piele. Mi s-a părut că fac o chestie importantă, la acel moment, însă operația în care mi-am dat cu adevărat examenul de microchirurg a fost revascularizarea unor degete, în cadrul unui traumatism complex de mână. Îmi amintesc că a durat 11 ore și a reușit, iar acel pacient vine anual la control, chiar și după 10 ani. Sigur că tensiunea de la începutul intervențiilor era mare. Sunt normale emoțiile, dar, după ce te organizezi și începi efectiv operația, sunt înlocuite de o stare bună de concentrare. Ești atent să efectuezi corect și atraumatic manevrele chirurgicale, pentru a duce la bun sfârșit intervenția.

 Chirurgia plastică, reparatorie nu e chirurgie și atât. Ea presupune reconstrucția unor părți ale corpului uman, care au suferit distrugeri. Poate să o facă orice chirurg sau presupune și aptitudini artistice?

Reconstrucția diferitelor părți din organism, ca de exemplu a sânului, după mastectomie, presupune în general foarte mult meșteșug. Aptitudinile artistice, cum ar fi cele pentru desen sau pictură, nu sunt cele esențiale. Eu am pictat în timpul școlii și al liceului din pură plăcere. Aptitudinile pe care trebuie să le aibă un chirurg sunt altele: coordonarea foarte bună între ochi, mână și creier, răbdarea uriașă, concentrarea, rezistența fizică, abilitatea de a rezolva situații dificile în timpul operației, tenacitatea, capacitatea de a recunoaște și accepta eșecul și, mai cu seamă, compasiunea pentru pacient.

 La ce vă gândiți când spuneți “rezistență fizică”? Cam câte ore trebuie să fii capabil să reziști într-o sală de operație?

 Într-o operație în care stai fie în picioare, fie pe scaun sau în alte poziții incomode, ai nevoie de o formă fizică bună, pe care o capeți prin diferite activități fizice, de la yoga până la jogging. Dacă ești în formă, sigur vei putea rezista într-o operație de 12 ore. În ce mă privește, am optimizat mult timpii și, spre exemplu, reușesc să fac în 5 ore, împreună cu echipa, o intervenție de mare amploare, cum este total body liftingul. Dar există și cazuri complexe de chirurgie reconstructivă, care pot dura 8-10 ore.

Care e cea mai lungă și mai grea operație pe care v-o amintiți?

A fost de 12 ore: un transfer liber microchirurgial.

 Există intervenții plastice reparatorii, așa cum există intervenții pur estetice. Vorbesc, de exemplu, de cele care vizează întinerirea. Ne raportăm destul de ambivalent la ele, ca să zic așa. Pe de o parte, poate că nu am zice nu ștergerii câtorva ani de pe față, pe de alta, imagini ale atâtor vedete care s-au mutilat ne bântuie coșmarurile. Dacă te duci să te împrospătezi un pic și ajungi ca Donatella Versace? Ce s-a întâmplat în cazul ei, cum s-a ajuns unde s-a ajuns?

Dar Marilyn Monroe ar mai fi fost la fel de celebră fără operația de rinoplastie? Sau Brad Pitt cu urechi decolate (clăpăuge)? Sigur că și la operațiile estetice pot apărea complicații (cum ar fi infecții, hematoma, cicatrici vicioase), pentru că, deși au viză estetică, sunt totuși intervenții chirurgicale. Iar intervențiile successive în aceeași zonă gerereaza cicatrici peste alte cicatrici, cu rezultate dezastruoase. Exemplul Donatellei Versace este un caz-școală despre ce să nu faci, explicabil oarecum, pentru că intervențiile nu sunt de data recentă. Au fost făcute în anii ’90, când poate nu exista experiență suficientă în combinarea diferitelor tehnici, mai ales la nivelul feței. Spre exemplu utilizarea siliconului lichid la față nu e cea mai bună idee. Poate migra în timp și să genereze un aspect monstrous. Din păcate, și în România s-a folosit mult timp așa zisă tehnică în picătură, strict interzisă astăzi.

Cum se făceau intervențiile estetice acum 20 de ani și cum se fac acum? Ce tehnici noi au apărut și cum au schimbat ele rezultatele?

 Până la începul anilor 2000, se făceau intervenții chirurgicale clasice: rinoplastia, liftingul feței, blefaroplastia, ridicarea, micșorarea sau augmentarea sânilor, abdominoplastia, lipoaspirația. Ele sunt în continuare operații de bază în chirurgia estetică, însă, după 2000, au apărut metodele minim invazive, cu eficacitate mare: botox, acid hialuronic, mezoterapia, lasere și, mai nou, liftingul nechirurgical cu fire. Îmi place să spun că suntem o generație norocoasă să avem aceste superputeri. Suntem ocupate, dar ne dorim să avem un look fresh, rapid, fără dureri și fără perioadă lungă de recuperare și e normal să ne dorim toate astea. Tendința în medicină este spre minim invaziv în toate domeniile (operații laparoscopice, stent-uri pentru arterele coronare, nucleoplastia pentru hernia de disc și așa mai departe). Progresul tehnologic este uriaș.

 Persoanele care își fac intervenții estetice sunt judecate destul de aspru. De ce?

Tocmai datorită modelelor “așa nu”, a eșecurilor prin exagerarea trăsăturilor feței (buze și pomeți incredibil de mari) sau a părților corpului (sâni uriași, fese extrem de bombate, siluete îngustate prin scoaterea unor coaste), rezultatul final fiind vulgarul absolut. Arta chirurgiei estetice constă în obținerea unor rezultate naturale. Mesajul meu pentru femeile care își doresc o împrospătare a feței sau o corecție la nivelul corpului este simplu: nu vă temeți de o intervenție estetică, fie că vorbim de un simplu botox care face minuni, fie că e vorba de un face lift sau un total body lifting. Se pot face în așa fel încât să fiți remarcate admirativ, fără a se putea preciza de unde vine schimbarea subtilă.

Se spune că femeile îmbătrânesc mai devreme. E doar o percepție rezultată din faptul că femeia promovată de media e mereu foarte tânără, în timp ce bărbatul de lângă ea poate avea chiar și 20 de ani în plus, sau chiar e adevărat? Suntem obișnuiți să vedem filme cu el de 60, care se îndrăgostește de o ea de 24. Nu și invers. De aici vine sau e o realitate biologică?

Femeile intră brusc la menopauză și dispar hormonii sexuali, ceea ce face ca procesul de îmbătrânire să fie mult mai accentuat. Dacă pui alături un el și o ea de 60, bărbatul va arăta mai tânăr, pentru că andropauza este un proces foarte lent. Situația se egalizează pe la 80 de ani.

 Ce face diferența între natural și nenatural, de fapt, atunci când vorbim de o intervenție estetică?

Diferența apare atunci când folosești împlanturi foarte mari (peste 500 cm3), sau faci o mărire de buze de la 2 ml în sus. În fapt, vine din lipsa de măsură și din nerespectarea proporțiilor. Există în natură secțiunea de aur sau numărul Φ care are valoarea 1,61 și care se găsește, spre exemplu, în proporția buzelor. Dacă faci două buze egale în dimensiune și nu respecți trăsăturile inițiale, rezultatul va fi dezagreabil și nenatural.

 Se dau pozele de mai jos, cu Nicole Kidman și Julia Roberts. Ne puteți spune cam ce intervenții și-a făcut fiecare? De ce Nicole arată destul de artificial, în timp ce Julia a rămas foarte naturală?

În mod evident, Nicole Kidman a făcut tratamente injectabile cu botox și mult acid hialuronic în pomeți, dar are și augmentare a buzelor, precum și sânii măriți cu implant. Însă, în ciuda acestor intervenții, procesul de îmbătrânire este firesc și vizibil… Julia Roberts a avut, în tinerețe, o rinocorecție extrem de reușită și o discretă umplere a buzelor. Aspectul radiant al feței din prezent se datorează în bună măsură combinației subtile între acid hyaluronic și botox. Ea neagă face-lift-ul.

 

Își fac și bărbații lucruri? Crește interesul lor pentru asta, vin tare din urmă sau vin mai încetuț, așa? Ce aleg să își facă?

Și bărbații au devenit preocupați de look-ul lor, își doresc să aibă păr, să nu aibă cearcăne sau riduri adânci pe frunte, să scape de grăsimea de pe burtă. Cea mai frecventă operație adresată lor este cea de rezolvare a ginecomastiei (sâni mari). Din ce în ce mai mai mulți bărbați sunt afectați de această problemă, datorată obiceiurilor alimentare din ultimii 30 de ani.

Spuneați într-un interviu că reconstrucția mamară e operația care vă e cel mai aproape de suflet. De ce?

Pentru că, în urma cancerului de sân, femeia nu își pierde doar o parte o corpului. Rămâne cu un gol și o cicatrice care dor tare sufletește. Redobândirea feminității, prin reconstrucția de sân, duce la schimbări profund benefice în viața acestor paciente: nu numai că redevin feminine și cochete, dar își pot reface și viața de cuplu sau ajung să simtă din nou dorința de a avansa profesional. Mă bucur enorm să pot da o mână de ajutor la asta.

În ce fel sprijină statul român pacientele care necesită reconstrucție în urma mastectomiei?

Din 2014, există un program național al Casei de Asigurări prin care se asigură decontarea implanturilor mamare. Deși am avut perioade în care nu a existat finanțare, în momentul actual există fonduri. Programul are destule lacune, în sensul că nu finanțează și simetrizarea sânului contralateral sănătos sau reconstrucția în cazul unei mastectomii profilactice ori după tumori benigne foarte mari. În cadrul Spitalului Universitar, am reușit să rezolvăm situația simetrizării printr-o coplată modică.

 Cum se raportează româncele la asta? Își doresc această reconstrucție sau mai degrabă nu sunt dispuse să se supună încă unei intervenții, după ce au trecut deja prin trauma diagnosticului de cancer și a tratamentelor chinuitoare?

Nici în Statele Unite, femeile cu mastectomie nu fac toate reconstrucție. Este o opțiune personală și are în substrat mai mulți factori. În general, femeile tinere, educate, active profesional și cu o stimă de sine ridicată și-o doresc. Am însă și multe paciente de vârsta a III-a care o solicită. Din fericire, am început să facem și reconstrucții simultane cu mastectomia, iar asta schimbă mult percepția pacientelor asupra bolii.

 Cum arată cea mai aglomerată zi din săptămâna dumneavoastră? Dar cea mai liberă?

Un workshop pentru medici poate dura 13 ore. O zi extremă poate să conțină 2 intervenții de reconstrucție mamară la spital, 2 intervenții estetice, după amiaza, la clinică, iar seara controalele postoperatorii. Programul se încheie aproape de ora 22. Uneori trebuie să mă întorc la spital, ca să intru de urgență în vreo operație.

Adică plecați de acasă dimineața devreme și vă întoarceți la 22, iar asta se întâmplă în fiecare zi? Pare foarte greu de dus un astfel de ritm de viață.

 Nu, sigur, nu e așa în fiecare zi. Însă, chiar și când mai apar gărzi în week-end sau cursuri pentru medici, fac tot posibilul să am o după amiază liberă în timpul săptămânii. Sau să merg seara la sala de sport. Fac sport din timpul facultății doar pentru a mă menține în formă: cardio, yoga, zumba, body pump. Și jogging în weekend. Îmi prioritizez mereu activitățile, iar sportul nu lipsește. În schimb, nu știu să gătesc, nu îmi place absolut deloc (mi se pare o pierdere de timp) și nici alte activități casnice în afara cumpărăturilor nu fac.

 Cea mai frumoasă amintire legată de meserie?

Sunt mai multe. Una e cu o pacientă cu paralizie severă a nervilor de la nivelul ambelor picioare. La controlul de 2 luni după operație a intrat în cabinet dreaptă, elegantă și cu un mers perfect. O pacientă cu reconstrucție de sân, imediat ce s-a încheiat operația, ne-a arătat semnul victoriei, șoptind fericită: “Am doi!”. O alta, tot cu reconstrucție, la controlul de 6 luni, a venit îmbrăcată în culori foarte proaspete și radiind de bucuria de a trăi. I se schimbase viața, avea o relație nouă și fusese promovată la job. Nu ultimii pe listă sunt pacienții operați de melanoma, despre care aflu peste ani că sunt bine. Dar cea mai grea?

Garda din 30 octombrie 2015, când am primit 25 de răniți în incendiul de la Colectiv.

 Cu ce se ocupă Ina Petrescu când nu poartă halatul alb? Ce face în vacanțe?

Îmi place foarte mult să călătoresc cât mai departe, dar și să stau să citesc acasă, în gradină.

Ce citiți?

Îmi plac foarte mult scriitorii ruși, în special medicul Cehov. Iar acum citesc ultima carte a lui Evgheni Vodolazkin, Brisbane.

De ce nu ați plecat din țară, să profesați în altă parte?

Pentru că unii dintre noi suntem fericiți acolo unde ne-am jucat pe stradă, în copilărie. Ca să fii fericit afară trebuie ca în țara ta să fie teribil de greu de trăit. Cel puțin așa simt eu.

 Dacă nu ați fi fost medic, ce meserie ați fi avut?

Ceva în domeniul turismului.

 O vorbă după care vă ghidați?

Motto-ul meu este Să ai zborul înalt!.

12 comentarii

  1. Super articolul, mai vreau! 🙂 Felicitări doamnei doctor pentru că știe să fie și mentor, și profesor pentru alții.

  2. Off topic dar nu de tot: unde a dispărut butonul de like pt comentarii??? Dar mai ales ăla de dislike, favoritul meu?
    Eu le vrem înapoi, please.

    • @Agnes: Eu nu vrem dislike!
      Mai degraba ma incearca (tare demult) un asentiment pentru EDIT.

      In rest, super articol (LIKE), intregeste conceptul de medicina, o meserie frumoasa tocmai pentru ca e grea.

    • Eh, am vrut să sune semidemocratic, așa.
      Vezi, acu era numa bun butonul ăla. Simona?

    • De LIKE zici, sper! Poate dezvoltam tema butonului EDIT pe holuri, la moderare, daca insistam!

    • Nu avem nevoie de Edit, numa de dislike. Hai, și like.
      Simona, ai legătura.

  3. Multumim, Simona si doamna Ina Petrescu! 🙂

  4. LIKE LIKE… LIKE. Cate un LIKE pentru fiecare ora de stat in operatie!

  5. Sincer, mi-e asa dor de un “Loc pentru trollat”. Ar fi numarul 10?

  6. Meseria de doctor imi pare total neapreciata. Felicitari doamnei doctor pentru atitudine, munca, inspiratie. Pentru ca a ramas in tara si continua sa faca treaba buna aici.

  7. Super fain articolul, mulțumesc! 😳

  8. Zilele astea meseria de doctor isi da inca o data doctoratul. Comisia e foarte stufoasa: presedinte, guvern, partide, autoritati centrale si locale, laterale si colaterale, care mai de care depasite de invazia pandemica si circa 19 milioane (in crestere) de posibili pacienti. Sanatatea membrilor comisiei sta in mana doctorilor candidati la doctorat, ceea ce rotunjeste perfect cercul examenului. Comisia trebuie ia loc in banci alaturi de doctoranzii pentru ca toti sa ia examenul care a devenit acum comun. O tara de doctori, asta ar trebuie sa fim.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green