Ce ne mai facem și cu războiul
Nu prea am întâlnit oameni nestresați în aceste zile. Unii m-au și întrebat cum naiba facem să ne descurcăm și cu asta. Am listat câteva lucruri care cred că ne-ar ajuta pe toți:
* Să ne dăm voie să fim îngrijorați, speriați, furioși sau sfâșiați de tragedia unui întreg popor vecin, la care asistăm neputincioși. E foarte normal să simțim tot felul de emoții în legătură cu ce se întâmplă. Să le dăm permisiunea să existe și să stăm cu ele.
* Să limităm consumul de știri la două-trei sesiuni de informare pe zi, pentru că supraexpunerea poate ridica stresul la un nivel care să ne afecteze funcționarea. Să nu consumăm știri înainte de culcare și să nu stăm toată ziua cu televizorul pornit în fundal, în timp ce lucrăm.
* Să nu expunem copiii la efectele breaking-news-urilor repetate și la imagini care să îi sperie. E bine să le explicăm ce se întâmplă, adaptând explicațiile vârstei și nivelului lor de înțelegere și să îi asigurăm că sunt în siguranță și că vom avea grijă de ei. Să îi încurajăm să exprime, la rândul lor, ce simt și să le răspundem la orice întrebare fără să îi mințim, dar și fără să îi speriem. Să le păstrăm programul obișnuit și rutinele care le dau stabilitate și siguranță.
* Să ne implicăm în acțiuni de suport al refugiaților, dacă simțim să facem asta, sau să NU ne implicăm, dacă nu simțim s-o facem. Să mergem sau să NU mergem la un protest anti-război. Să donăm sau să NU donăm. E ok să facem doar cât și ce putem noi, în acest moment al vieții noastre.
* Să ne uităm mai mult la noi decât la ceilalți. Să ne întrebăm pe noi ce nevoi am avea, ce ne-ar face să ne simțim mai bine, în loc să ne supărăm pe alții pentru că fac prea mult, prea puțin sau prea diferit.
* Să avem grijă de noi. Să ne odihnim, să mâncăm, să ne hidratăm. Să continuăm să facem lucrurile care știm că ne fac bine: munca și proiectele noastre, sport, o baie caldă, o oră de lectură, un joc cu copiii. Avem voie să mergem la teatru sau să ne cumpărăm ceva frumos. E ok și ca uneori să ne simțim atât de sleiți încât să ne punem pe hold o rutină, așa cum e ok să mai reducem motoarele la serviciu sau chiar să le oprim uneori. Blândețea față de noi înșine și o atitudine balansată sunt cheia.
* Să avem grijă de noi și dacă ne-am angajat intens în activități de voluntariat. Îi putem ajuta mai mult pe ceilalți atunci când suntem și noi bine.
* Să nu ne autopedepsim, deprivându-ne de tot felul de lucruri. Nu suntem vinovați de începerea războiului, nici pentru că avem părul vopsit, un adăpost și apă caldă (mă rog, de-asta nu prea avem), în timp ce mor oameni. Nu, nu s-ar opri războiul, dacă nu le-am mai avea nici noi.
* Să acceptăm că sunt lucruri pe care nu le putem schimba, că nu putem opri noi ceea ce se întâmplă, oricât de mult ne-am dori asta. Să acceptăm și să trăim cu asta.
* Să ne conectăm cu oamenii din jurul nostru. Să ne vedem cu prietenii, să vorbim cu ei, să împărtășim. Putem vorbi despre ce ne preocupă, ne întristează și ne îngrijorează, dar putem și să jucăm jocuri sau să râdem. Nu înseamnă că, dacă râdem, nu ne pasă. Încap în noi, în același timp, și plânsul pentru viețile luate sau ruinate sub ochii noștri, și îngrijorarea, și râsul. Și încap și într-o întâlnire cu prietenii.
* Să ne amintim că, dintre toate scenariile pe care ni le facem (foarte rele, rele, bune și medii), se întâmplă, mai mereu, cele medii. Și la începutul pandemiei ne-am imaginat cele mai groaznice dezvoltări. Doi ani mai târziu știm că nu a fost deloc ușor, dar nici nu am ajuns în cel mai rău scenariu. Ne-am descurcat cu lipsa de control și de predictibiltate, cu teama, cu pierderile, cu necunoscutul. Foarte probabil că ne vom descurca și acum. Cel mai plauzibil scenariu e unul în care acest război va dura mult mai mult decât sperăm, ne va afecta psihic și economic, dar nu se va extinde.
* Să ne amintim că imaginile catastrofice care ne vin, uneori, în minte, sunt DOAR în mintea noastră. Sunt doar gândurile noastre, NU e realitatea. Realitatea e că suntem în siguranță aici, în România, și avem mari șanse să rămânem așa.
* Să ne amintim că, pe măsură ce mai trece timpul, ne vom obișnui și cu acest nou stres. La a 400-a amenințare cu arme nucleare pe care o s-o auzim, o să ne speriem mult mai puțin decât la primele. Ne-am antrenat destul de mult reziliența în pandemie și asta e un plus în această nouă criză.
* Să încercăm să ne autoreglăm emoțional atunci când totul devine copleșitor. Putem face un exercițiu de respirație: inspirăm timp de 4 secunde, ținem aerul 4 secunde, expirăm 6 secunde. Sau un exercițiu de relaxare: ne întindem în pat, perfect relaxați și cu ochii închiși, apoi începem să încordăm și să destindem, pe rând, fiecare grupă de mușchi. Începem cu mușchii frunții și terminăm cu mușchii degetelor de la picioare. Mai putem și să numărăm de la 500 spre 1, din 7 în 7. Sau să descriem, în gând ori cu voce tare, camera sau locul în care ne aflăm.
* Să apelăm la ajutor de specialitate, dacă simțim că ceea ce se întâmplă ne afectează mult prea tare.
“Și dacă o să se întâmple cel mai rău scenariu?”, vă aud cum mă întrebați. Dacă o să se întâmple, o să se întâmple… O să vedem ce facem atunci când o să se întâmple, dacă o să se întâmple. Oricum, nu va surveni brusc, de pe o secundă pe alta.
“Și dacă o să murim?”, ar fi următoarea întrebare, nu? Dacă o să murim, o să murim. Nu am alt răspuns. Dar ar fi bine ca, până murim, să nu trăim așteptând să ni se întâmple asta. Nu de alta, dar, cel mai plauzibil e că o să așteptăm degeaba.
Așa pare, într-adevăr, că oamenii sunt stresați, dar ăsta e nomalul. Când nu a fost așa, în istorie? E greu să găsim o cale prin care să ne bucurăm de cele mai frumoase avuții la scară largă pe care le-a avut poporul român de când se știe. Nu neg, au fost oameni care au dus-o bine în orice felie istorică pe care am analiza-o, dar atât de mulți ca acum nu au fost niciodată. În continuare sunt unii care o duc rău, nu neg asta, mult mai muți decât în țările la care aspirăm și cu care ne comparăm.
Fără un război intern pe care-l ducem mocnit de ceva vreme nu am putea empatiza atât de mult cu ce se petrece la vecini, la niște oameni atât de aproape și asemănători cu noi. Din păcate cele mai multe războaie interne sunt imaginare și proiectate, fără legătură cu prezentul și prea departe de un trecut îndepărtat din care e foarte probabil să fi scăpat bine, cu foarte multă experiență.
Dacă-mi pierd bărbatul? Nu pe front, ci pe Tinder.
Dacă-mi pierd casa? Nu în război, ci nu mai pot plăti creditele.
Dacă nu am unde-mi trata copilul? Oricum spitalele la noi arată de multe ori ca după război.
Dacă nu mai am unde lucra? Nu pentru că fabrica a fost bombardată, ci pentru că tinerii sunt atât de energici și doriți pe piața muncii în comparație cu mine.
Dacă nu mai pot ieși la o plimbare prin parc? Nu pentru că se trage și bombardează, dar poate o nouă pandemie vine?
Dacă nu-mi mai ajunge comanda de pe Wish? Aici chiar poate fi din cauza războiului și a unor embargouri neașteptate.