A fost, odată, un palton

Nu mi-au plăcut niciodată hainele groase, de toamnă târzie, rece, și de iarnă. Mai ales cele de iarnă. Paltoane, geci, pufoaice, fulare, mănuși, pulovere groase, toate mi-au mâncat sufletul încă de când m-au promovat ai mei de la scutece de bebeluș la țoale de om și până-n zilele noastre. Urăsc să mă mișc ca un urs împăiat, din cauza multiplelor straturi, să mă doară capul din cauza căciulii, să nu văd pe unde merg din cauza glugii, să nu pot să umblu în telefon din cauza mănușilor, să îmi ia un sfert de oră să pun toate pufoaicele de pe mine și alt sfert de oră să le scot. În clasele primare, mă înfofoleau părinții și nu puteam comenta. Dintr-a V-a încolo, a început rezistența. Ei îmi lăsau la îndemână un pulover mai gros, eu mă făceam că nu l-am văzut și luam ceva mai subțire, chit că ajungeam cam vânătă la școală. Fiecare ieșire pe ușă presupunea o negociere lungă, pe tema căciulii. O acceptam, în cele din urmă, că nu prea aveam încotro, dar, după ce treceam de colțul blocului și nu mai puteam fi verificată de la fereastră, o scoteam și o băgam în buzunar. La întoarcere, procedam invers. Mă mai verificau, să vadă dacă am părul rece, dar, și dacă mă prindeau, nu folosea la nimic. Mai târziu, când am ajuns la liceu, mă lăsau în pace, nu mai insistau bieții oameni, că nu aveau cu cine.

Astăzi, au ajuns să îmi placă unele chestii de pus pe cap, doar pentru că sunt drăguțe. Cel mai mult îmi plac o căciulă gri, țesută pe alocuri cu ceva fir argintiu, și o căciulă roz-mov din cașmir, primită de la o prietenă. Plus o beretă gri, care are și niște pietricele drăguțe, gri-închis, cusute pe dânsa. În poza de mai jos, mi-am pus bereta și m-am mobilizat să îmi înfășor în jurul gâtului o eșarfă turcoaz din cașmir. În mâini mi-am pus niște mănuși roșii, fără degete. Mobilizare mare, să știți! :))) Nu a fost ușor, am pufăit și am oftat ca o martiră, până am ieșit pe ușă.

Agreez unele mănuși, nu pentru că îmi țin de cald, ci pentru că sunt faine. Toate cele care îmi plac au în comun… absența degetelor. Cele mai multe sunt lungi până la cot, dar am și unele foarte scurte, din piele grena, tot fără degete. Nu țin deloc de cald, dar sunt foarte cool, așa că le mai port.

Eșarfele și fularele îmi ocupă un sertar întreg. Cel mai adesea, uit să le port, ca să evit disconfortul și să nu mai am grijă și de ele. De cele mai multe ori, umblu fix ca în poza de mai jos, neaccesorizată, ca o zuză.

Gecile îmi plac doar dacă sunt colorate. Am una turcoaz, termică. E subțirică, deci mă pot mișca mai ușor în ea și, pentru că are o culoare turbată, mă motivează uneori să o port cu alte accesorii colorate. Dacă se poate cu fular galben și geantă mov, ca să am toate culorile pe mine, e perfect. :)) Când aveam și părul roșu, reușeam uneori să arăt un curcubeu ambulant. :)))

În ce privește paltoanele, subiectul acestui articol, în toată viața șifonierului meu, au ajuns să îmi placă doar două. Unul de toamnă, pe care încă îl am, și unul de iarnă, pe care l-am iubit atât de tare, încât visez să îl regăsesc vreodată în viața asta sau în vreuna din viețile viitoare.

Cel de toamnă e de un verde superb. L-am iubit și când aveam părul roșu, îl iubesc și acum, când sunt blondă. Nu trece niciodată neobservat. De câte ori pun un story cu el, primesc măcar un mesaj în care sunt întrebată de unde îl am. :))

L-am plimbat entuziasmată prin soarele de toamnă, a stat câteodată și pe sub umbrele. A stat și la cafele, afară, în aer liber, a stat și în diverse cuiere, dar nu a părăsit vreodată Bucureștiul. E un paltonaș neplimbat, care încă visează să descopere lumea. Cum cred că ne așteaptă încă mulți ani împreună, îi promit că voi încerca să i-o arăt. :))

Paltonul meu preferat ever a fost însă unul de iarnă. Negru, cu o croială militărească, cu cordon cu cataramă, cu manșete și guler din tricot, cu un pliu în partea de jos la spate, care se desfăcea la mers. Singura poză pe care o am cu el nu îl avantajează deloc și nici nu îl arată întreg. Eram în Viena, era un frig de crăpau pietrele, așa se explică de ce am făcut efortul să îmi pun o beretă neagră pe cap și un fular în jurul gâtului. Dacă îmi amintesc bine, cred că purtam și niște cizme maro. În mâini nu aveam nimic, de aia le și îndesam disperată în buzunare. :))

Am îmbrăcat paltonul ăsta ani și ani, până efectiv a început să se roadă vizibil pe la mâneci. O singură rochie cred că am mai purtat în halul ăsta, până s-a ponosit de tot și s-a rupt.

A fost plimbat prin Austria, Italia, Anglia și, evident, România. L-am abandonat cu greu și cu inima frântă. Atât de grea a fost despărțirea încât nici nu mai știu dacă pur și simplu l-am aruncat sau l-am dat cuiva care și l-a dorit, deși se tocise. Dăruiesc des haine, dar pe cele degradate le arunc sau, mai nou, le duc la reciclat. Nu mi-am revenit nici până acum după despărțire, deși au trecut vreo 10 ani. L-am căutat în toate colțurile de univers. Nu l-am găsit. Încă mai sper că, vreodată, cineva o să mai facă fix acest model și o să mi-l dea înapoi. Până atunci, nu mă opresc din a scotoci prin magazine sau chiar pe net, oriunde văd cuvântul “paltoane“. Vă anunț când o să-l găsesc. If ever…

Voi? Ce relație aveți cu hainele de iarnă? Ați iubit vreodată un palton?

Acest text este parte dintr-un parteneriat cu EMAG.