Oare copiii sunt buni doar când sunt sănătoși?

Am mai primit o scrisoare prin care ni se cere ajutorul:

“Am o pagină goală în față și aș vrea să arunc cuvinte aleatorii, care să spună ce am în suflet… Dar cum umplu o pagină goală cu ceea ce simt, dacă sufletul meu este complet gol!?…  Lupt de aproape 11 ani pentru copiii mei… Mă lupt cu sistemul, cu oamenii, cu doctorii, cu viața… Și nu vreau să renunț la ei, așa cum mă sfătuiesc, culmea, chiar cei ce ar trebui să încurajeze!!! Și nu mă pot împiedica să nu mă întreb: “Oare copiii, oamenii în general, sunt buni doar când sunt sănătoși?!… Și, dacă sunt altfel, ce ar trebui să facem cu ei??”
Aș putea zice că a început coșmarul și au luat sfârșit visele… Știți câți kilometri mai pot după ce nu mai pot??? Câteva sute de mii. Dacă e sa calculez în ani, de patru ani nu mai pot!!! Mă simt în IAD. La propriu. În fiecare zi, merg în tălpile goale prin foc. Sunt în iad și nu văd nicio portiță de ieșire. Nu vreau nimic pentru mine, ci vreau o viață pentru copiii mei!!! Au nevoie de terapii, de o școală, de prezența altor copii… Nu vreau izolare pentru ei, nu viața asta doresc să le-o ofer!! Au nevoile lor speciale, dar, totuși, sunt copii!!!!! Se bucura atunci când sunt plimbați, atunci când văd o jucărie nouă, atunci când sunt duși în locuri noi, se bucură de o bomboană, suferă atunci când sunt bolnavi, sunt triști atunci când sunt ținuți în casă, se plictisesc… Simt și ei ca și noi!!!

Sunt o femeie puternică, iar cei care mă cunosc știu că plâng o dată la câțiva ani, că niciodată nu mă plâng de oboseală, deși, uneori, nu îmi doresc decât o oră de liniște, o femeie ce știe să se bucure de clipă, de fiecare lucru mărunt, o femeie ce, chiar și atunci când sufletul îi este sfâșiat, are pentru ceilalți un zâmbet și o vorbă bună, pentru că știe că nimeni nu este vinovat de problemele ei și atunci nu trebuie să îi incarce, dar vă jur că azi nu mai știu ce să fac… Am obosit să mai sper că, într-o zi, va fi bine și pentru copiii mei, am obosit să mă mint că merg înainte, când, de fapt, eu mă învârt în cerc… Am obosit să explic un “ceva” evident, am obosit să cer mereu ce ar trebui ca statul să ofere fără să mă facă să simt că cerșesc… Oare cer prea mult??

Au fost un an la o școală de stat… Trei ore pe zi… Acolo, o învățătoare la șapte copii, din care șase cu autism (doi, cu forme severe!!!). Un singur adult, la șapte copii!! I-am retras la sfârșitul anului 2011, pentru că, între timp, găsisem o fundație ce avea un miniclub, unde condițiile erau de vis… Incredibile pentru țara în care trăim și locuim (din păcate)…  Dimineața, la ora 6.30, venea microbuzul și lua copiii și îi aducea acasă la ora 19.00. Acolo, aveau asigurate trei mese principale și două gustări, dormitor. Făceau două ore de kinetoterapie, o oră de ABA, logopedie, etc. Costul era cu mult peste puterile noastre, dar am reușit, cu ajutorul prietenilor, să facem rost de trei sponsorizări… Banii acopereau doar șase luni, însă d-na Cakmak, președintele fundației, a spus că, pe mai departe, vor încerca, la nivel de fundație, să obțină sponsorizare pentru piticii mei…

Visul a durat șapte luni, pentru că, înainte de luna august, cei din fundație m-au anunțat că nu mai au putere financiară să meargă mai departe și vor închide miniclubul… Eu sunt în concediu de odihnă, dar, pe data de 3 septembrie, încep serviciul… Nu am pe nimeni, părinții mi-au murit acum patru ani, frați ori surori nu am, cu soțul sunt în divorț… Am câțiva prieteni, limitați financiar ca și mine… Ce voi face cu copiii??? Cei de la Protecția Copilului mi-au spus să rămân acasă, că statul mă va plăti… 500 RON de copil!!! Ce să fac cu banii ăștia??

Îmi privesc copiii și sufletul se sfărâmă în mii de bucăți… Sunt doar niște copii!!!… Niște copii marginalizați de stat, marginalizați de societate… Nu vreau să îi ascund, pentru că ei nu au nevoie de mila noastră… Ei au nevoie de sprijinul nostru,  permițându-le să trăiască alături de alți copii!!! Școala este universul lor, acolo se simt iubiți și priviți cu drag, nu ca “ciudați” ori, mai rău, ca “focare contagioase”… De ce nu suntem oare lăsați să ducem o viață cât de cât normală??? Copiii să aibă o școală, parinții un serviciu?? Cum pot rămâne pe suma aceea acasă, când numai ratele la bancă sunt de peste 1.000 RON?? Nu vreau milă nici pentru mine și nici pentru copiii mei!!! Avem nevoie de o școală care să ne ofere sprijinul de a merge mai departe!!! Cerem o viață normală… Atât!!!
Miniclubul “Prietenii lui Nane” are nevoie, ca să poată ieși din impas, de 5.000 de euro… Atât valorează fericirea a 12 copii și liniștea părinților lor…“

Anca Popescu
0721.861.986

P.S. Președinta Fundației Nane este Florica Cakmak (se pronunță “ceacmac”) și telefonul ei este 0728.347.438. Poate cineva vrea mai multe detalii despre miniclub…

Bun. Dacă aveți vreo idee de finanțare pentru clubul la care erau fericiți cei doi băieței de mai sus, vă rog, spuneți-o, eventual chiar direct doamnei care conduce fundația. Dacă nu, dați mesajul mai departe, poate ajunge la cineva care are o soluție. 5.000 de euro chiar nu e ceva de nedepășit. Mulțam. 🙂

LATER EDIT: Am primit, de la Anca Popescu, următorul mesaj, azi:

“Aici sunt conturile pitacilor, deschise la BCR:

RO97RNCB0092000572400007 – EUR
RO65RNCB0092000572400001 – RON
RO27RNCB0092000572400006 – USD
și acesta este contul Fundatiei Nane, deschis la Bancpost:
RO50BPOS72007055448RON02″

Deci… dacă doriți să donați, acum o puteți face…