Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Oameni care ne-au făcut bine

O să vorbim puțin despre bine, mai exact despre acela pe care îl fac oamenii altor oameni. Despre cât de mult înseamnă să te ajute cineva, în momente în care ai nevoie, iar uneori ajutorul să vină de unde te aștepți mai puțin.

În ultima vreme, am cunoscut mulți oameni care cu asta se ocupă, cu a face bine. Îi salvează pe alții din capcanele sistemului medical românesc, organizează tabere pentru copii bolnavi sau dotează spitalele de oncologie. Unii dintre ei mi-au făcut și mie mult bine, dar nu despre ei vreau să vorbesc astăzi, fiindcă aș înghesui ceva prea mare într-un spațiu prea mic.

Astăzi n-o să ne măsurăm poveștile cu cele ale profesioniștilor binelui, ci cu ale celor din liga noastră, a amatorilor. Și o să încep eu, prin a vă spune 2 povești.

*

Prima e despre cineva care mi-a făcut mie bine, acum mulți ani. Eram tinerică și tocmai urma să părăsesc casa alor mei și să mă mut singură. Aveam însă nevoie de frigider, mașină de spălat și aragaz, dar și de cineva care să mă ajute să le car în apartament. Voiam să le iau pe toate dintr-un loc și să nu aștept până mi le-ar fi livrat firma cu pricina sau ceva de genul ăsta. Ei, și aveam un coleg, Răzvan, care conducea un mașinoi mare, cu care făcea livrări. M-a auzit vorbind despre electrocasnicele vieții și s-a oferit să mă ajute el. A mers cu mine, le-am cumpărat, le-a încărcat în mașinoiul lui și, împreună cu un prieten (al lui, da?), mi le-a dus în casă. Am vrut să-l plătesc, dar m-a refuzat vehement, iar, mai târziu, când l-am chemat, împreună cu alți colegi, la petrecerea de inaugurare, mi-a mai adus și cadou de casă nouă. 🙂

Răzvan e un uriaș blând și vesel, care a crescut într-o casă de copii. Nu avea nicio obligație față de mine și nici vreun interes, atunci când și-a petrecut o sâmbătă cărând frigidere și mașini de spălat, pe scări. Nu am mai vorbit cu el de peste zece ani, de când drumurile profesionale ni s-au despărțit, dar îl păstrez în continuare în panoplia mea de oameni buni.

*

A doua poveste mi-a fost spusă, acum vreo 2 zile, de o prietenă. Era ajunul Crăciunului, ora 2 noaptea. Ea și soțul ei înfășurau sarmale, când li s-a spart o țeavă în baie. Pe cine să chemi în astfel de momente? Au căutat disperați pe internet și au sunat pe cineva la întâmplare. Erau la o petrecere instalatorii cu pricina, dar au acceptat să vină. Și au venit. Cu o mașină scumpă. Erau tineri, îmbrăcați modern, veseli, foarte de treabă și, în mod evident, nu veniseră pentru bani. Au mai făcut un drum și până în celălalt capăt al orașului, ca să ia o sculă de care aveau musai nevoie. Au rezolvat, au cerut o sumă infimă pentru o intervenție în miez de noapte și în ajun de Crăciun și au dispărut cu aceeași mașină scumpă, cu care veniseră.

*

Pentru aceia dintre voi care îmi veți spune povești asemănătoare, despre oameni buni, care v-au sărit de nicăieri în ajutor, am și un premiu: un kit de gătit, cu rețete, ingrediente și câteva instrumente de bucătărie, toate în valoare de 500 de RON. Puteți folosi kit-ul ca să faceți, la rândul vostru, un bine cuiva. Poate aveți niște prieteni care sunt certați și vreți să-i aduceți la aceeași masă, ca să-i împăcați. Sau cine știe cui vreți să-i faceți un bine…

Ca să intrați în tragerea la sorți în urma căreia va fi oferit premiul, mai trebuie să dați și un share pe Facebook acestei postări și să postați link-ul la comentarii, alături de povestea despre un om care v-a făcut bine.

Campania Binele inspiră bine, din care face parte această postare, vine să completeze o campanie mare, intitulată METRO – Starurile Comunității, care va premia cu 200.000 lei un antreprenor care a făcut deja bine comunității din care face parte.

Până în 5 iunie se mai pot depune proiecte, deci, dacă aveți cu ce și vreți să vă “bateți” și pentru cei 200.000 de lei, găsiți toate detaliile aici.

300x250

Regulamentul concursului Binele inspiră bine poate fi găsit aici. Câștigătorul va fi anunțat peste 7 zile.

Gata, haideți cu poveștile, de-abia aștept să le citesc și să le adun pe cele mai mișto într-o postare separată. 😉

72 comentarii

  1. Eu chiar am o poveste din asta, cu cineva care mi-a facut un bine complet pe neasteptate. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut vreodata sa-i cer ajutorul, si l-a oferit ea si mi-a spus si ca nu asteapta nimic la schimb. Ma gandesc, poate particip si eu, daca as castiga, cred ca ei i-as face o bucurie 🙂

  2. @Laura: păi, hai, spune povestea, ce mai stai? 😉

  3. Uite cum sparg eu gheata, fara Sa vreau : In urma cu sapte luni mama mea s- a dus la Dumnezeu. EU cu familia , sot si copil adica in UK, Tata cu mama singuri in Romania, frati , surori sau alte rude apropriate nu prea erau prin preajma. In toata durerea si nebunia organizarii unei inmormantari, pana Sa ajung eu acasa in aceeasi noapte, alturi de tatal meu a fost un vecin. Vanzator la ziare si de alta etnie, ca Sa vedeti ca se poate !! Cat si cum a ajutat, Va scutesc de detalii, Va marturisesc insa ca in timp ce el tocmea oameni ptr transport, ne sustinea pe mine si pe Tata cand ne Mai pierdeam , ceva rude binevoitoare Isi insuseau niste banuti din casa, stransi de batranii meu parinti !! Nu v am scris aceste randuri din dorinta de s castiga vreun premiu , desi nu ar strica…vi le am scris pentru ca Este cel Mai proaspat Om in mintea mea care m a ajutat cand aveam nevoie…au fost multi in drumul meu , Dar pe el Il leg de o amintire dureroasa, si de aceea vi l-am prezentat !!

  4. mmmmm am avut norocul in viata mea sa intalnesc oamenii minunati care m-au ajutat in momentele cheie ale vietii mele. Insa, acum vreau sa o mentionez pe minunata Oma. Lucram la un centru social pentru copii, eram educatoare. Oma venise din Olanda sa viziteze acest centru social si sa ajute financiar. Am iesit la plimbare cu un grup de copilasi. Din vorba in vorba, am ajuns la situatia mea financiara (extrem de precara la momentul respectiv). Fusesem admisa la o Universitate insa, nu aveam bani pentru primele taxe. Pt mine enorme, pe atunci si de neimaginat. Si m-a intrebat ce o sa fac daca nu obtin banii. Eu i-am spus, intr-o doara, ca astept o minune. Eram ironica, bineinteles. Si apoi am schimbat vorba. Insa, ne-am apropiat de un parc, unde era un bancomat. S-a dus la el, a scos bani si mi-a adus. A spus ca, pentru ea, este o suma infima, insa pt mine reprezinta viitorul. Asa a fost. Nu mi-a venit sa cred, Un om pe care de-abia il cunoscusem imi oferise un ajutor de nepretuit. Au trecut zece ani de atunci, insa nu am uitat-o niciodata. Daca nu era ea…..who knows?

  5. https://www.facebook.com/ina.elena/posts/10154114905845542

    Laura cea de mai sus, care se sfieste sa povesteasca despre binefacatoarea ei (nu-s eu dar cunosc si admir persoana), e la randul ei o binefacatoare tare blanda si modesta.

    1. Cand imi dadea juniorul cu picioarele de zabrelele patutului de bebelus, s-a intamplat ca n-aveam de unde sa iau pat nou pentru el. Mi-a dat frumusete de pat al fetitei ei, desi si ei ii trebuiau atunci ceva bani sa ii reamenajeze camera.

    2. Si-a pus in joc mandrete de onoare si cuvant de pionier si m-a recomandat pentru un al doilea job, de traduceri. Mai mult de-atat, ma ajuta cu corectura mereu. Gratuit.

    3. Odata demult eram obosita, nedormita, cu prunc mic si vaicaricios la san si cu cearcane pana-n brau. O colega a venit si a dat ture la bloc cat timp am apucat sa fac o baie lunga, care a fost mai pretioasa decat daca m-as fi scaldat in aur. Am apucat si sa mananc ceva si sa ma pieptan chiar :))

    4. Cand am dat admiterea la facultate taxa de examen a fost mai scumpa decat credeam eu. Asa ca ramasesem doar cu banii de bilet si rupta de foame. M-am uitat lung la vitrinele de la cantina, am inghitit in sec si am dat sa plec. M-a oprit un tip care cu lungi rugaminti si garantii moralicesti m-a convins sa iau pranzul cu el. Doar ca el n-a mancat, cica nu-i era foame. La plecare, mi-a spus ca el primeste o masa gratuit pe zi (aia pe care o infulecasem eu) pentru ca e de la Casa de Copii. Si ca daca vreau, pot si eu sa ofer vreodata una cuiva. Au trecut mult ani de-atunci si ma achit cat pot de des de datorie 🙂

  6. costicamusulmanu

    intrucit nu indeplinesc conditiile participarii la concurs (nu am feisbuc) nu cred ca pot fi acuzat de parti prix-uri;
    asa ca am sa va povestesc cum am facut eu bine in 2 randuri unor necunoscuti:
    1. vara trecuta mergeam pe a1 de la pitesti la bucuresti si pe la km 82 pe contrasens am vazut o dubita rosie condusa de un rrom ramasa in pana; era 9-10 dimineata; in aceeasi zi, pe la 18,00 ma intorceam la pitesti iar dubita era tot acolo; cei doi, sot si sotie se aparau de soarele ce dezvolta peste 30 de grade stind in remorca la umbra; la vreun km dupa ce am trecut am realizat ca oamenii aia sunt de dimineata in acel loc; asa ca am pus marsarier pe banda de urgenta si m-am intors la ei; tot ce aveam la mine a fost o sticla cu apa rece (abia cumparata) si niste fructe; sarmanii au multumit de parca ii scapasem de la moarte; nota: nu se oprise NIMENI (nici macar patrula) sa-i intrebe de sanatate timp de 12 ore?! pentru ca erau tigani?
    2. in 2012, cred, a fost la vaslui un meci cu o echipa din cipru; pe la 2 dimineata, intre birlad si tecuci, pe cimp in stinga mea am vazut o mogildeata care se tira; nu oprea nimeni desi trecea o masina la 10 minute; mai departe, in intuneric, la vreo 400-500 de metri de sosea era o masina cu rotile in sus; cu chilotii tremurind (la propriu) am oprit totusi si cind m-am dat jos am auzit strigate HELP; erau 3 ciprioti care se intorceau de la meci si avusesera accident cu taxi-ul in care erau; soferul era mult mai departe, temindu-se de reactia astora; kafka e mic copil fata de ce s-a intimplat ulterior; ambulanta a facut de la tecuci (25-30km) fix 55 minute, militia nu are bani pe telefonul mobil, tot militia nu se hotara carei comune apartine locul cu pricina;
    am fost nevoit sa ramin pina cind i-au luat in ambulanta pe toti 3 ciprioti, mai ales ca unul, cel mai grav ranit urla:MY HAND, MY HAND! iar doamna de pe ambulanta catre sofer:TINE-I CAPUL, TINE-I CAPUL!

    scuze pentru lauda de sine, insa eu ma simt mai bine cind pot oferi decit atunci cind primesc; asa m-au educat bunicii: binele ti se intoarce daca nu-l cauti

  7. Nu ma intereseaza premiul pt mine (eu si-asa locuiesc peste granite), dar daca ar fi sa castig, l-as oferi din toata inima parintilor Georgianei (prietena mea cea mai buna).
    Prietenia cu prietenena mea a inceput in studentie si s-a intensificat si mai mult mai tarziu cand destinul a facut sa lucram in aceeasi firma (in departamente diferite).
    La putin timp dupa ce am inceput sa muncesc am suferit o arsura f grava si am fost imobilizata la pat o perioada…pe atunci locuiam impreuna cu o matusa cu care nu ma intelegeam bine si nu prea ma vizita, in schimb prietena mea venea zilnic la mine din cealalta parte a orasului cu mancare pregatita de parintii ei…zilnic pana m-am pus pe picioare (chiar parintii ei mi-au facut rost de niste carje cu care am reinceput sa merg).
    Dupa moartea bunicii mele (care m-a crescut) caminul familiei prietenei mele a devenit si caminul meu…uram sa merg la mine acasa unde eram privita cu ura de neinteles de catre matusa mea si pofta carnala de unchiul meu care nu-mi inspira decat teama.
    Acasa la familia Georgianei (prietena mea) domnea mereu linistea si la propriu si la figurat (ambii parinti sunt hipoacuzici, iar de vorbit vorbesc un pic mai neobisnuit), iar inimile lor mari ma inconjurau cu o dragoste parinteasca pe care nu cred ca am mai simtit-o vreodata. Nu voi uita niciodata feliile de paine unse cu unt si gem alaturi de un ceai fierbinte cu care ne intampina tatal Georgianei cand ne trezeam (in familia mea nu s-a intamplat niciodata asta)… acestea-s pt mine ca madlenele pt Marcel Proust.
    Oamenii acestia mi-au facut atat de mult bine fara sa astepte nimic de la mine, pur si simplu ma iubeau ca pe copilul lor, ma simt atat de norocoasa ca i-am cunoscut. Cred ca de la ei am reinvatat (dupa pierderea bunicii mele) ca lumea este buna…

  8. Si mai am o poveste legata de cineva care mi-a multumit pt un bine pe care nu stiam ca l-am facut. E vorba de o prietena din copilarie, cu care am avut contacte sporadice, nu am avut o relatie speciala de prietenie. Anul trecut m-am trezit cu un mesaj pe facebook in care imi multumea ca i-am schimbat destinul in bine… am ramas masca.
    In urma cu mai multi ani, pe cand ea era profesoara debutanta, am intrebat-o daca are cunostinta de cineva interesat de profesia de secretar-translator la noi la firma. A doua zi mi-a zis ca vrea sa aplice ea pt acel post, pe care l-a si ocupat.
    Am vorbit de nenumarate ori de atunci, dar nu mi-a lasat cu impresia ca mi-ar fi recunoscatoare pt asta. Asta pana anut trecut cand mi-a povestit despre faptul ca o data cu acel loc de munca, i-au intrat in viata tot felul de oameni care au jucat un rol pozitiv in evolutia destinului ei. Nu pot decat sa ma bucur.

  9. necunoscutii care mi-au facut cel mai mare bine in viata au fost citiva mineri care se aflau in bucuresti in 13-15 iunie 1990.
    m-au batut pina mi-am pierdut cunostinta si m-am trezit in simtiri abia peste doua zile la coltea. pe linga multe rani aveam un vizaj care refuzam sa cred ca e al meu. am fugit la propriu din spital cu haine de imprumut pina intr-un oras ardelenesc, orasul meu de bastina. mi-am facut bagajele, tata mi-a dat toti banii din casa, si fara macar sa stiu cind am tren m-am dus in gara si am luat primul tren spre germania, unde etnic german fiind aveam de mult admiterea ca emigrant.

    pina la acel moment ideea mea era sa ramin in romania sa incerc impreuna cu altii sa facem ceva, sa facem tara ok. ei bine, era o prostie imensa idealismul meu, prostie pe care acum o subscriu virstei, aveam 19 ani. au trecut de atunci 24 de ani si desi sute de mii de oameni s-au straduit nu au reusit sa faca din romania o tara unde chiar sa se merite sa-ti petreci singura viata pe care o ai.

    in germania am fost admis la patru luni de la sosire la universitate si mi-am facut o viata foarte misto. traiesc indestulat si intr-un loc civilizat, sint foarte multumit.

    nu e nici cea mai mica ironie in ce va spun – le multumesc din suflet SINCER minerilor care mi-au scos prostiile din cap si m-au determinat sa iau cea mai buna decizie din viata mea.

  10. Eu datorez viata mea unor astfel de persoane care mi-au facut bine, a inceput cel care mi-a donat primul computer, deoarece stateam imobilizat la pat si nu aveam nici o ocupatie s-a gandit ca mi-ar prinde bine… la cateva saptamani dupa ce am invatat sa ma joc pe el (doar asta am stiut sa fac pe computer vre-o 3 ani ) am scapat de depresie si nici tentative de sinucidere nu am mai avut.

    Apoi cand computerul mi s-a stricat o persoana deosebita din Canada mi-a cumparat un laptop (desi nu ne cunosteam personal) si iar am fost salvat…

    Dar ce-al mai mare bine de care am beneficiat a fost acum 2 ani cand casa mea foarte veche s-a daramat partial si persoane total necunoscute care au citit pe net de cazul meu m-au ajutat sa o repar si sa pot trece cu bine peste iarna care venea.

    … Nu pot sa vorbesc despre fapte bune si sa nu amintesc si de cele 2-3 persoane care imi trimit intotdeauna cartile pe care le citesc ele sa le citesc si eu, carti pe care eu nu mi-as permite sa le cumpar niciodata…

    Tot ceea ce sant, datorez persoanelor care m-au ajutat complet dezinteresat de-a lungul vietii mele sa pot duce si eu o viata cat se poate de normala !

  11. https://www.facebook.com/laura.frunza.7/posts/886441544715127
    Am trecut recent si inca mai trec prin niste dificultati financiare. Exasperata de multimea de “optimisti” din jurul meu care imi tot spunea ca o sa fie bine, dar nu-mi oferea nicio solutie concreta la a iesi din necaz, am rabufnit intr-un articol pesimist pe blog (va rog, nu-l cautati, am primit deja o suma de comentarii rautacioase si m-am plictisit sa le sterg). A doua zi dupa articol, au venit la mine oameni (colegi de serviciu) carora nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte sa le cer ajutorul. S-au oferit sa ma imprumute sau sa-mi dea bani (da, mai sunt si oameni care dau, efectiv, bani, fara sa astepte nimic in schimb) ca sa ma ajute sa ies din incurcatura. M-au salvat, fara sa stie. As vrea sa va pot da mai multe detalii, despre oameni care m-au ajutat si cu altele, dar nu pot, nu vreau sa-i scot la careu sa-i felicite nimeni, sunt oameni care fac bine fara sa astepte nimic la schimb si cu atat mai putin nu cred ca le-ar placea sa fie nominalizati public. Daca voi castiga, le voi pregati ceva bun sa le spun simplu “multumesc”.
    P.S. Multumesc, Ina, pentru cuvintele frumoase.

  12. superfrumoase povești, la unele mi-au dat lacrimile

  13. În atenția celor care concurează și nu au citit foarte atent. Repet: Ca să intrați în tragerea la sorți în urma căreia va fi oferit premiul, mai trebuie să dați și un share pe Facebook acestei postări. și să postați link-ul, dovada share-ului, aici, la comentarii.

  14. In urma cu mult timp am avut un accident si am suferit cateva operatii la piciorul drept , cu tije si elemente de sustinere a osului (@tibia si peroneu). Au venit colegele de la locul de munca ,eram un fel de sefa pentru ele, imi bagau bani prin buzunare ,in noptiera ,in sosete sa nu cumva sa duc lipsa , sa am pentru infirmiere ,mai ales, pentru ca am fost imobilizata 45 de zile in pat . Cine imi ducea plosca la toaleta ? Ooofff, greu ….
    Am inceput sa merg , dar vecina mea a avut probleme mereu : i-a murit cumnata, dupa un an fratele , in scurt timp tatal , iar mama dupa alti doi ani. Am fost alaturi de ea mereu , mai alex la morga , unde am dat dovada de un curaj nebun. I-am fost ca o sora, iar ea la un moment dat , la inmormantarea mamei ei si-a dat jos inelele de aur de pe maini ,mi-a pupat mainile si mi-a zis ca ini e datoare o viata intreaga din acea zi inainte.
    Normal ca m-a emotionat , dar nu am luat nimic . I-am spus doar de amintirea perioadei mele de spitalizare, cand oameni simpli m-au ajutat pe mine si cum poti recunoaste prietenia chiar si fara cuvinte. Daca poti ajuta , ajuta unul care are nevoie e in spital, nu are un ban pentru o infirmiera, nu are ce manca .

    Anii au trecut iar eu sm ajuns in pragul divortului. Am plecat cu doi copii intr-o casa goala ,nici macar o perna pentru ei si un asternut nu aveam….Atunci. a aparut EA . Si mi-a zis :Fata, ti-am pupat mainile si sunt mai mare decat tine cu 15 ani. Dar m-ai invatat un mare lucru , sa poti ajuta neconditionat. Asa fac si acum, chiar daca unii ma blameaza .

  15. In urma cu vreo 6 ani am ramas cu un copil de 3 luni in brate pe strada. Tatal copilului, un semi-cunoscut milionar mioritic mi`a tras o sfanta de bataie intr`o dimineata si apoi ne`a dat afara din casa. Nu inainte de a`mi lua toate cardurile din portofel (ale lu` mandea, nu ale lui!) si toti banii din portofel.
    Dupa o perioada in care “am locuit” in masina chiar in fata imobilului, s-a milogit si ne-a lasat inapoi in casa. O perioada. Care casa era, de data asta, golita de el insusi. Am facut foamea la propriu. Sunam toti prietenii si ma milogeam sa ma ajute macar cu pampers si lapte praf pentru copil. Nici macar imbarbatari n`am primit.
    Cu o exceptie: fosta sotie a tatalui copilului meu! Si pe ea o parasise, fara pumni, ce`i drept. Femeia nu avea slujba la ora aceea. A aflat de cele intamplate si m`am pomenit cu ea la usa. Mi`a adus niste branza, o paine, o caserola cu un piept de pui si 2 iaurturi! Plus cateva pampersuri pentru copil ! Slabisem deja cateva zeci de kg si s-a speriat de cum aratam. Femeia aceea, chiar daca nu avea job, chiar daca avea si ea un copil de crescut, si`a rupt de la gura si mi`a adus de mancare!
    Cine n`a murit de foame nu stie ce inseamna gestul ei!
    Multumesc din suflet, Andreea! Gratie ei am facut “ordine si disciplina” stricta printre prieteni. Altfel le`as fi gasit si acum scuze….
    PS> Pampers si lapte praf am primit, vreme de cateva luni, de la tatal copilului prin avocat, pe baza de proces-verbal, doar dupa ce am urlat ca ii fac plangere la politie!

  16. Trebuie sa il mentionez aici pe Eugen, care este cel mai bun om pe care l-am intalnit vreodata. M-a ajutat de atatea ori ca nici nu mai tin minte, fara sa ceara sau sa primeasca ceva inapoi. O sa mentionez doar noaptea cand am primit telefonul ca tatal meu a murit. Era 3 dimineata si cand am auzit telefonul am stiut ca s-a intamplat ceva groaznic. L-am sunat pe Eugen in urmatoarele 5 minute sa il intreb daca ma poate duce acasa (eram in acel moment la vreo 500 km departare si nu aveam masina) si a venit in 20 minute. M-a dus in siguranta, nu a acceptat bani de benzina si s-a intors in aceeasi zi pentru ca trebuia sa ajunga la servici. Practic a condus cel putin 12 ore in acea zi si nu a acceptat nici o recompensa. Are in schimb recunostinta mea vesnica.

  17. Eu vreau doar să povestesc ce am văzut în urmă cu o săptămână. Nu mi s-a întâmplat mie, ci unor copii amărâţi. Eu mă gândesc şi acuma şi nu mă pot decide dacă sunt intrigată, furioasă, impresionată sau fericită. Cred că toate la un loc.

    Prima zi de muncă după un concediu tare lung, din care am venit mai obosită decât eram. Depresie post-concediu, clar. Băiatul vrea să aibă linişte acasă, mă scoate la cumpărături şi la masă. Luăm nisip pentru pisici, o ruletă şi încă nişte nimicuri şi ne oprim să ne răsfăţăm la fast-food, în locul ăla cu multe fast-fooduri de la Auchan. Ne aşezăm într-un colţ, cât mai departe de locul de joacă pentru copii. Şi ca să mâncăm cu mâna fără să ne vadă nimeni. Lângă noi, la fel de izolaţi, se aşază trei pui de om, de vreo şase ani fiecare. Mici, murdari şi tare flămânzi, împart o porţie de cartofi prăjiţi (pe care i-am văzut cu ochii mei când au plătit-o), pe care o dovedesc cât am spus eu “da-mi maioneza”. Vorbesc între ei despre cât de bună a fost haleala. Ăla mic, cel mai pricăjit şi mai negru dintre ei, îi roagă să mai rămână doar puţin, că să “stea mâncarea”. Altul se duce să arunce tava, se uită în jur şi zău că l-am auzit cum înghiţea în sec. Băiatul îi dă o sticlă de suc, el spune “săru-mâna dvs. şi la doamna”. Se duce cu sticla la ăilalţi doi, vine paznicul şi începe să urle. Un burtos roşu la faţă începe să ţipe “pleacă, mă, de aici”. Băiatul intervine, îi spune că şi-au plătit mâncarea, paznicul o ţine pe a lui cu “ţigani borâţi” şi că n-au voie să stea acolo dacă “nu mai consumă nimic”. Copiii dau să plece, un bărbat le aduce le aduce o tavă cu mâncare, să ajungă pentru toţi 3. Se aşază cu ei la masă. Lumea se adună ca la circ, altcineva le dă un pachet de biscuiţi (sau napolitane), alţii se ceartă cu paznicul. Copilul ăla slăbănog îl întreabă pe paznic dacă vrea cartofi şi el, burtosul pleacă bombănind.

  18. Da, sunt oameni buni pe lumea aceasta,dar nu ii facem cunoscuti…Si eu am o poveste.Cand copilul meu avea trei ani si jumatate,mi-am gasit de lucru,iar programul nu imi permitea sa-l duc si sa-l iau de la gradinita.Bunica la care am apelat,a ales sa se mute la tara,spunand ca “trebuie sa-si traiasca si ei viata”.Niste batranei din bloc,fara niciun grad de rudenie,s-au oferit sa o faca.Timp de 3 luni au avut grija de copilul meu,pana cand am gasit un loc la o gradinita cu program prelungit.La sfarsitul perioadei le-am multumit si i-am rugat sa imi spuna cat trebuie sa le platesc pentru serviciile lor.Nici n-au vrut sa auda…ba m-au afurisit ca am putut gandi ca o fac pentru bani…Sunt 15 ani de atunci…dar eu inca mai impart cu ei tot ce aduc de la tara.Pentru mine a fost o mana intinsa atunci cand chiar aveam nevoie de ajutor!!!

  19. Mamă, m-ați rupt! Dar mai ziceți! 🙂

  20. Nu vreau să particip la concurs, dar cred că merită să împărtășesc și eu o mică povestire despre o doamnă deosebită. Mi-au plăcut mult comentariile celorlalți cititori și chiar mă fac să fiu convinsă că oamenii sunt capabili de mai mult bine decât am putea crede.

    Mă întorceam de la o conferință dintr-un orășel din Slovenia aflat la cam 145 km de Ljubljana. Trenul meu pleca la 19:10 și aveam destul timp să prind legătura și să ajung la Ljubljana la o oră rezonabilă și să pot dormi puțin (aveam avion la 6 dimineața). Dar trenul a întarziat și am pierdut legătura; era seara târziu, într-o țară a cărei limbă eu nu o știu și unde nu părea să vorbească nimeni engleză. Norocul meu că am reușit să dau peste cea mai draguță doamnă din lume (după mama, desigur) care mergea și ea la Ljubljana să o viziteze pe fiica ei. Cu ajutorul ei m-am descurcat noaptea târziu prin gări obscure de munte, am schimbat trei trenuri și am reușit să nu-mi pierd cumpătul, pentru că-ți prinde bine să ai un om alături care te încurajează și te ține de povești în asemenea momente. Mi-a vorbit despre meseria ei, despre anii de școală de la Graz, despre familia ei, mai ales despre fiica ei de care era foarte mândră, pentru că aceasta, în scaun cu rotile fiind încă din copilărie, reușise să își facă o cariera frumoasă de jurnalist, despre fiul ei de la Viena. Când i-am spus că sunt interpret mi-a zis că în tinerețe fusese visul ei să devina interpret, dar că viața a avut alte planuri. Și uite așa am ajuns cu inima mai ușoara după miezul nopții la Ljubljana unde doamna mea a rugat-o pe fiica ei (care astepta cu mașina la gară) să mă ducă și pe mine până la hotel. Când ne-am despărțit, i-am zis că nu am destule cuvinte să-i mulțumesc pentru cât m-a ajutat. Am apucat să dorm doar trei ore în noaptea aia, dar nici că mi-a mai păsat.

    Ar trebui să existe un fel de International Day of Kind Strangers sau ceva de genul ăsta.

    O cheamă Dora, a propos, pe doamna mea. Sper să aibă parte numai de bine în viață!

  21. Buna seara!Fara nicio intentie de a ma lauda, insa eu vreau sa va povestesc pur si simplu de mine, multi cunoscuti zicand “esti prea buna pentru vremurile de-acum”, insa nu as zice nici chiar asa. Locuiesc intr-o zona cu statie de metrou care vine dinspre Gara de Nord, astfel ca mai mereu vin oameni cu bagaje. Pentru ca o gura de iesire a metroului nu are scara rulanta de multe ori ma ofer sa ajut oamenii la urcarea scarilor a bagajelor, unii accepta, altii mai suspiciosi nu. cu putin timp in urma era o bunicuta cu 2 sacose care se vedeau a fi grele dupa cum mergea cu ele si m-am oferit sa o ajut, in acelasi timp cu inca o tanara. Nu va exagerez dar chiar erau grele acele bagaje astfel ca sus cand am ajuns i-am spus ca o mai duc o portiune, acelasi lucru zicandu-l si tanara de langa mine si tot asa am dus-o pana la usa fiului ei, moment in care ne-a imbratisat pe amandoua, era f emotionata si mirata totodata ca 2 tinere au ajutat-o pe o portiune de 2 statii. Acel Multumesc si imbratisarea calda m-au umplut de emotie si mai mai sa-mi dea lacrimile. Si inca o scurta faza, apropos de dvs. cu caratul electrocasnicelor, auzisem de una din doamnele de la curatenie (pe care le respect la fel ca si restul colegilor), ca fiul ei de clasa a doua scrie pe un scaun, moment in care m-am decis sa-i duc un fost birou cu masina prietenului meu, undeva pe langa Bucuresti, bucuria a fost nemarginita stiind ca am putut sa ajut si am reusit sa o fac! As vrea sa fac tot timpul care un bine semenilor mei, atat ca reusesc.

  22. Chiar azi mi s-a intamplat ceva dragut.Am stat 2 ore la coada pentru o programare si venisem fara trimitere pentru ca data trecuta am fost tratata oribil pentru ca nu am platit si nu am dat nimic.Cand am intrat,ma luase ameteala pentru ca mersesem prin caldura vreo 4 ore si mancasem cu 6 ore inainte sa intru la acest medic.Mi se dusese mancarea si ma simteam cam ametita,cred ca se vedea pe fata mea.Doamna doctor mi-a vorbit foarte frumos,m-a intrebat de ce nu am trimitere si daca lucrez.I-am zis ca sunt studenta,mi-a dat niste analize de facut si la final nu mi-a luat cei 40 lei pentru consultatie,ci mi-a zis doar ca data viitoare sa vin cu trimitere.Am iesit de acolo nauca: ce se intamplase?Tocmai fusesera refuzati banii mei?E prima oara cand sunt tratata exagerat de frumos si nu am platit o avere anterior.Amuzant e ca inainte sa intru chiar imi numarasem banii sa-mi ajunga de drum.Ma temeam sa nu se fi schimbat tarifele.
    Nu pot sa ma plang.Mi se intampla lucruri bune destul de des.Sunt o mica Cenusareasa si apar destul de des printi care sa ma ajute.Nu stiu daca fata mea inspira mila sau am eu noroc,dar ma simt bine.

  23. Încă o poveste despre oameni de bine, care mi-e mie tare, tare dragă. E adevărata poveste a domnului Trandafir. Poate aţi citit pe Facebook despre omul străzii care citea în Parcul Circului. Nu cerşea, citea. L-a remarcat Anamaria, i-a dus cărţi şi mâncare şi a postat pe Facebook povestea. Se întâmpla în urmă cu aproape un an, în iulie 2013, când povestea domnului Trandafir a fost virală, oamenii i-au dus mâncare, cărţi etc. De atunci, viaţa omului care citea în parc s-a schimbat. Lacrimioara, o româncă plecată în Spania, i-a oferit casa ei. Acolo stă acum bătrânul, între timp are acte, există şi în evidenţa statului. Anamaria şi alţi oameni de bine îl vizitează des, îi duc mâncare şi ce îi mai trebuie şi stau la poveşti. Toţi oamenii ăştia de bine se adună, virtual, aici: https://www.facebook.com/events/219032791580510/

  24. https://www.facebook.com/oana.turay/posts/10202590812304293?notif_t=like

    Mi-au facut atatia oameni bine si pe toti i-am pastrat in suflet. Unul dintre ei ar fi un fost iubit. Atunci cand m-a ajutat, nu era decat un fel de a doua intalnire, deci era mai mult un prieten decat iubit. Era o iarna geroasa in Bucuresti, tin minte nametii si gheata de la Piata Sudului de parca ar fi fost ieri :))) Tanti la care stateam in gazda, cu sora mea, s-a trezit ca nu-i tinem destula companie si nu o distram destul, asa ca s-a hotarat sa ne dea afara la sfarsit de ianuarie 2008. Eram terminate, aveam fix doua saptamani sa ne gasim un loc unde sa stam si sa avem timp sa ne si caram bagajele, printre care masina de spalat, aspirator, televizor, haine, etc. Plus ca nu aveam nici bani de garantii si in Bucuresti…. e jale, atata spun 😀 In final am gasit ceva (la al doilea om ce ne-a facut un maaare bine) si omul asta, desi ne vedeam a doua oara in viata, a adus un prieten cu o remorca, unde am pus masina de spalat si ne-a inghesuit cea mai mare parte din bagaje in micul lui Matiz, de abia a avut loc sa vada pe unde conduce, pe drumurile pline de zapada si gheata, de la Piata Sudului pana in Piata Victoriei. Si le-au mai si carat sus pe toate, pana la etajul patru, pe scari circulare (sau rotunde??) de marmura, unde abia reuseai sa incapi cu doua plase normal de cumparaturi. Iar in zilele urmatoare au venit sa ne gletuiasca (si zugraveasca) baia si bucataria. Nu au vrut bani, nu au vrut sa manance, nu au vrut sa bea. Au vrut sa vada ca suntem instalate si ca suntem bine. Si acum ne amintim cu drag de ei.

  25. Pe mine m-au ajutat multi oameni in anii de facultate, stateam in camin si nu prea aveam bani si nici mancare. Am avut noroc de oameni care ma mai primeau in vizita peste noapte unde se lasa mereu cu cate o cina calda si un mic dejun bun, nu ca in camin, cand mancam toate cele 5 fete din camera din borcane. Insa, povestea cea mai de suflet e legata de sora fostului meu prieten, cu care nu mai eram impreuna, ea medic rezident, pe atunci, la care ma mai duceam pentru o baie in cada sau vreun ceai cald. Ea m-a ajutat enorm atunci cand intr-o seara intr-un accident stupid mi-am varsat o oala cu apa clocotita pe pulpa piciorului, ceea ce a dus la o arsura de gradul 3. Ea m-a dus in miezul noptii la urgenta, m-a gazduit timp de aproape 2 saptamani la ea in apartament (desi sigur nu ma mai suporta), ea si prietenii ei medici ma duceau cu masina in fiecare dimineata la urgente sa imi schimbe pansamentul, iubitul ei de atunci, chirurg, mi-a curatat si drenat piciorul atunci cand se infectase, toata lumea din jurul ei m-a ajutat sa imi revin si sa nu intru in septicemie. Tot ea mi-a organizat ziua de 20 de ani, in acele zile in care eu nu puteam sa merg, nici sa traiesc. Ei ii multumesc ca m-a salvat si nu o condamn ca acum nu mai vorbeste cu mine:))). De fiecare data cand imi vad piciorul drept plin de cicatrici, imi aduc aminte de Roxana.

  26. Nu stiu cum sa pun link la share-ul din profil :)))) Pun link de la timeline 😛

    https://www.facebook.com/oana.turay

  27. Cand cineva strain intervine in destinul tau si a celor dragi,stii ca Dumnezeu l a trimis. Era in anul 1992…ma intorceam la firma cu rezultatul analizelor mamei mele , cancer, si cu o punga de morfina ce trebuia sa i ajunga maxim trei luni, cam cat imi spusese doctorul ca va mai trai. Devastata de durere , in imposibilitate materiala de a cauta macar in spitale mai performante ca cele din Piatra Neamt am intrat pe usa biroului. Fostul meu sef de atunci m a vazut , m a intrebat ce s a intamplat de sunt atat de ravasita .. dupa ce s a dumirit a intrebat …ai facut tot ce se putea face, ai intrebat peste tot unde ai putea obtine o sansa la viata?acum lasi lacrimile , pui mana pe telefon si suni…suni pana afli …am sunat la Fundeni unde o primeau cam peste 3 luni la tratament…mi a luat telefonul din mana si a vorbit el…a doua zi eram la Spitalul Fundeni, cu masina si sofer ce a carat o in brate pe mama la tratament, si bani pentru cazare de la el. Mi a daruit pentru mama 7 ani din viata. A fost cel mai frumos gest dar si cadou ce l am primit de la o persoana. Dumnezeu sa ti ocroteasca viata si familia Gabi.

  28. Povestea mea e legata de doua persoane total necunoscute, pe care din ziua respectiva nu le-am mai intalnit insa care ne-au oferit o mana de ajutor atunci cand am avut nevoie, fara a astepta absolut nimic in schimb. Le urez tot binele din lume, sa se intoarca inzecit!
    Terminasem anul II de facultate in Bucuresti. Undeva prin luna august am venit impreuna cu o prietena sa cautam un apartament de inchiriat in care sa stam in anul III. Ne-am gandit noi ca ar fi mai interesant sa venim cu masina personala – pentru prima data in Bucuresti. Ne-am incumetat noi doua fete cucuiete cu masina prin Bucuresti – noi dintr-un orasel de provincie. Habar nu aveam – absolut deloc, nici macar cea mai vaga idee – despre treaba cu locurile de parcare platite la primarie (cred ca era printre primii ani in care a fost chestia asta implementata). Am mers sa vizionam un apartament, am gasit o parcare, am vazut undeva mai in dreapta locului unde am parcat un P mare pe fond albastru (semn ca era o parcare) – dar nu am vazut scrisul mai mic sub acel P mare cum ca este loc platit ADP. Pe locul respectiv de parcare (era singurul disponibil pe o raza destul de mare) exista un dispozitiv de blocare parcare – ceva relativ mic si jos, masina a trecut foarte usor peste, noi am crezut ca este pur si simplu o teava, nici prin cap nu ne-a trecut ca ar fi un dispozitiv de blocare ca sa nu parcheze lumea pe acel loc. Noi, in inocenta/prostia noastra chiar am crezut ca am parcat legal – asta nu ne absolva, bineinteles, de vina.
    Am fost la vizionare, toate bune si frumoase..pana cand ne-am intors la masina. Masina noastra era blocata de o alta (cea care trebuia sa fie in locul in care am parcat). Am asteptat cateva minute, bineinteles fara sa intelegem de ce ne bloca acea masina, dupa care a venit soferul – bineinteles ca ne-a facut cu ou si cu otet si a zis ca el nu isi muta masina, apoi a venit si nevasta soferului cu copilul si a inceput sa urle la noi, apoi a mai venit un vecin de-al lor si a inceput sa urle si el – bineinteles ca in jur se stransese deja lumea ca la circ. Au trecut asa cred ca vreo 15-20 de minute, timp in care lumea urla efectiv la noi. Dupa indelungi tratative si scuze si explicatii cum ca nu suntem din Bucuresti, cum ca avem nr. de alt judet, cum ca nu am parcat intentionat pe locul lor, au decis sa mute masina. Dar momentul stanjenitor nu avea sa se termine. Cand am vrut sa scoatem masina din parcare – sa dam cu spatele – carcasa de sub masina s-a agatat de acel dispozitiv de blocare parcare – se simtea foarte nasol, se simtea ca si cum se va rupe ceva. Evident ca deja toata lumea ne arata cu degetul, familia si vecinii soferului continuau sa urle la noi – ca asa ne trebuie etc etc -, noi ne panicaseram, nu stiam ce sa facem si incotro sa o apucam.. si a durat chestia asta vreo 10-15 minute cred (posibil mai mult sau mai putin dar pierdusem notiunea timpului). Si apoi a aparut salvarea noastra – a oprit o masina care trecea pur si simplu prin parcare si care a vazut tot tam-tam-ul. Un domn la costum si cu nevasta sa au venit sa ne intrebe ce s-a intamplat – ne-au ascultat, ne-au inteles si nu ne-au acuzat de nimic. Ba mai mult decat atat, ne-au ajutat. Domnul s-a dus acasa (statea acolo), si-a adus sculele si a intrat sub masina – s-a trantit la pamant, in praf, in costum, pentru 2 ametite pe care nu le cunostea – putea sa treaca pur si simplu indiferent mai departe si sa nu piarda jumatate de ora cu noi. Sotia sa a incercat sa ne calmeze cu vorbe bune, ca se mai intampla, ca se va rezolva imediat.. iar el a reusit sa ne scoata de acolo, a stat si a demontat o parte din carcasa de sub masina ca sa ne putem elibera de dispozitivul ala si sa putem iesi din parcare.
    Poate nu pare cine stie ce insa pentru noi a insemnat enorm – eram atat de panicate, nu stiam ce sa facem, cum sa facem sa iesim si sa plecam mai repede de acolo, toata lumea se uita si urla la noi. M-a impresionat mult faptul ca un om care venea de la munca, imbracat in costum, care probabil era obosit si abia astepta sa ajunga acasa, si-a rupt din timpul lui si s-a bagat sub masina si s-a murdarit de praf si de ulei ca sa ajute doua persoane pe care nu le cunostea.
    Si toate astea ma fac sa ma gandesc la un alt lucru – de ce sa fii indiferent sau rau, cand poti sa fii bun? Cand te simti atat de implinit stiind ca faci un bine.. Pana si chestiile minore cum ar fi sa tii usa de la lift pentru cineva care vine incarcat de bagaje pot sa insemne atat de mult.. Vad in fiecare zi, si pe strada, in trafic, cand te duci intr-o institutie publica, cum lumea e din ce in ce mai indiferenta, mai iritata, mai artagoasa, mai fericita sa faca un rau decat sa faca un bine..
    P.S. – scuze pentru postul foarte lung, aparent am avut chef de scris 😀

  29. Nu pot să nu vorbesc și despre mama. Mama mea are o grămadă de prieteni, dar cea mai veche prietenă a ei e Aurica (not her real name); sunt prietene de peste 40 de ani, de când stăteau ele în gazdă împreună prin București. Aurica noastră (că mă știe de când eram embrion) este un om inteligent care a făcut câteva alegeri neinspirate în viață. Una dintre ele este un credit ipotecar din care i-au mai rămas vreo câțiva ani buni de plată. Când trăia bărbatul ei, o mai ajuta el cu bani, că doar stătea în casa ei, dar i-a făcut figura și a murit pe neașteptate, lăsând-o singură și disperată cu o pensie de doar 500 de lei pe lună. Țin minte cum striga peste mormânt: „Vai, Dorele, la câte ți-am suportat, asta mai îmi lipsea să-mi faci!” (nu, nu-l chema Dorel)

    Lăsând lamentarile deoparte, însă, femeii (orgolioase de felul ei) îi ajunsese cuțitul la os și avea nevoie urgent de un loc de muncă. V-am spus oare ca mama are o grămadă de prieteni? A, și vorbește foaaaaarte mult! Cu oricine, peste tot. Ei și cu tata o boscorodim tot timpul și o zorim, că ea ar sta la povești o veșnicie. Și mama mea tot povestind și întrebând în stânga și-n dreapta, face cunoștință cu o tanti, Mariana (să zicem) care este un fel de agenție de forță de muncă pentru Germania, ea singură. A trimis zeci de femei la muncă acolo. Și a reușit de i-a găsit și Auricăi ceva de lucru, decent și curat. Mariana e acum prietenă cu mama. (se putea altfel?)

    Între doua job-uri, Aurica s-a întors în mica noastră urbe și-a vizitat împreună cu mama mormântul răposatului bărbat și i-a spus cu duioșie „Uite, Dorele, cum m-ai făcut tu pe mine să vizitez Europa!”

    Mare doamnă mama mea! Sper să ajung să fiu și eu la fel de bună ca ea într-o zi.

  30. Simona, oprește-mă! Tema asta e plină de potențial, îmi tot amintesc povești.

    De data asta e vorba despre prietenul meu. El era în vizită la mine și eu l-am lăsat singur, că aveam o conferință dincolo. Se făcea că venea el cu taxi-ul din oraș într-o seară și a găsit portmoneul unei doamne (cu ceva bănuți și acte în el) și a văzut că adresa de pe buletin era prin apropiere. Neștiind românește, a rugat-o pe colega mea de apartament să-l ajute. S-au dus la adresa din buletin și le-a răspuns soțul proprietarei portmoneului care a chemat-o și pe doamna apoi. Oamenii s-au emoționat atât de tare că le-a fost înapoiat bunul, încât au vrut să-i dea bani prietenului meu, dar el a refuzat categoric. Când au văzut că n-au cui să dea bani, i-au dat o Biblie, care care omul meu a primit-o. Pe drumul înspre casă, colega mea de apartament (suflet delicat) i-a mulțumit prietenului meu că a împărtășit un moment atât de special cu ea.

    Prietenul meu mai păstrează și acum acasă la el mica Biblie pe care a primit-o drept răsplată. Am uitat să zic că e ateu și nebotezat și face cele mai irevențioase glume cu privire la religie și Biserică. :mrgreen: Câinele care latră…

  31. *pe care a primit-o, am vrut să zic. Cred ca ar trebui să mă opresc, că e târziu și-s obosită.

  32. *ireverențioase. OK, noapte bună!

  33. Cu siguranță au fost multi cei care mi-au facut bine – dar ma rezum la o situație care îmi vine in minte: drum de la Viena la Bratislava – seara, destul de tarziu. După ce ratam toate intrările in oraș, spre “Centrum” 🙂 o luam in aceeași directie, in ideea ca ne ajuta logica 😀
    Greșit, ne-am pomenit ca rătăcim prin Bratislava si deja pierdusem orice reper. Urmărim cu mașina o dubiță in speranța (???!!!) ca ne va duce spre centru. Soc si groaza, duba se parchează lângă un bloc. Șoferul, care si-a dat seama ca e urmărit, coboară si in limbajul semnelor ii explicam ca noi vrem in centru :). S-a urcat in duba si ne-a facut semn sa il urmam, si ne- a condus in centrul orasului. Am vrut sa il răsplătim, dar nu a vrut sa oprească! Ne-a zâmbit si a fluturat mana!

  34. Sunt extraordinar de fericita ca am schimbat viata unui om..nu singura, ci impreuna cu el, si de fapt el a fost motorul acestei povesti..
    Stam in Canada, iar acum multi ani am fost in Peru, in 2006 mai exact, la Machu Picchu..ne-am oprit in Cuzco, de acolo se ia trenul catre cetate..in Cuzco ne-am imprietenit cu un baiat, de iti dadea flyer-ere si de te invita la restaurantul pentru care lucra..azi asa, maine tot asa, am inceput sa stam de vorba cu el, despre viata lui, eu vorbind spaniola..
    Ne-a povestit ca ar vrea sa se faca ghid turistic, dar ca nu are bani..fara sa ceara absolut nimic de la noi, doar cu o parere de rau in glas, ochi si suflet..
    Sotzul meu are un fler pentru oameni, ii simte pe cei buni, si de comun acord ne-am hotarat sa il ajutam pe Alex, sa ii dam bani sa faca scoala de ghizi..a fost un total ‘leap of faith’..
    Au urmat 2 ani in care i-am trimis bani luna de luna, fara sa stim exact unde se duc ei, fara nici o posibilitate sa avem confirmarea ca se duc unde trebuie..
    Dupa 2 ani ne-am dus iarasi in excursie in Peru, si ne-am oprit in Lima, sa ne intalnim cu el..nu ne-a venit sa credem, Alex vorbea o engleza aproape perfecta, diferenta era uriasa fata de baiatul de acum 2 ani..mult mai cizelat, o schimbare grozava in bine..
    Alex a mai continuat inca un an cu ajutorul nostru, a terminat in 2010, este ghid, ne-a promis ca ne da toti banii inapoi, nu stiu daca si cand se va intampla, dar daca o va face, ii vom face inapoi cadou 🙂
    Nu suntem bogati, dar pur si simplu am simitit ca omul acesta merita..
    Iar tarziu dupa ce a terminat scoala, ne-a spus ca si-a ajutat cel mai bun prieten sa faca aceeasi scoala, din banii pe care i-am trimis noi 🙂
    Ne bucuram extrem de mult ca efortul nostru a meritat, si ca am ajutat un om care a stiut sa isi vada drumul in viata, a avut nevoie doar de o mana intinsa..
    Iara eu ma simt onorata ca stau langa un astfel de om, care nu si-a pierdut increderea in bunatatea si rectitudinea oamenilor..

  35. Binele inspira bine……..
    http://dudu-micsicapos.blogspot.de/2014/05/stii-noi-avem-multi-prieteni.html

    Si nu ar ajunge timpul sa imi aduc aminte de cate un bine, mai mic sau mai mare, la nevoie…

  36. costicamusulmanu

    sunt citeva povestiri…., dar sa mai avem lacrimi si de ris; io cind is prost, tin sa ma si laud;
    prin 2009, mergeam cu dubita de la poznan (PL) catre viena sa-mi intilnesc jumatatea mai buna care venea de la paris intr-un autocar (fusese acolo ca interpret pentru un grup amator de dansuri populare si era disperata la propriu de ce se intimplase in decursul calatoriei; pot doar sa spun ca gazdele franceze-cu care tine legatura si acum- i-au spus ca le pare rau ca au optat sa-i invite pe romani in detrimentul polonezilor; horrible stories); si ca sa ies in kilometri cu masina firmei am optat pentru drumul direct, prin cehia, printr-o vama de interes local, pe care gps-ul meu sigur ca n-o vedea; asa ca ma trezesc pe niste coclauri, in cehia, fara sa stiu pe unde s-o mai iau; dupa vreo 15 minute de holbat la harta si scarpinat in cap, apare un tinar ceh, imbracat jerpelit-de munca-, cu ochelari de vedere tip lennon, calarind un tractor produs intre cele 2 RM si se opreste linga mine intrebator; si aici incepe circul: io, dupa modelul tudiairport, schimonoseam de mama focului numele micii localitati de frontierea unde voiam sa ajung; ma lasa omu’ ca la fo 2-3 minute asa, dupa care, candid, ma intreaba:DO YOU SPEAK ENGLISH? daca mi-ar fi aparut in fata ochilor Sfinta Treime, cred ca nu faceam o figura mai idioata; a lasat tractorul acolo, s-a urcat cu mine in masina si am mers-prin padure- pina la o raspintie pe care o ratasem deja de vreo trei ori; mi-a explicat ca n-as fi gasit in veci vama pentru ca nu sunt indicatoare si ca nu e pentru el o problema sa se intoarca pe jos (n-a vrut sa ma intorc cu el) cei 2-3 km pina la tractor; era student la electrotehnica parca si in vacanta de vara isi ajuta parintii la muncile agricole; la miile mele de scuze si multumiri a spus doar atit: SAVE IT, GLAD I WAS HELPFULL; inca inghit in sec la gindul ca am avut asa reactie de meltean… 😳

  37. Exact cand a inceput criza am plecat pe timpul verii in Spania, cu sora mea si doua prietene. Ne propusesem sa muncim pe timpul verii, sa mai facem un ban, nestiind care e treaba inafara tarii. Una dintre ele avea iubitul spaniol, deci aveam cumva o mica siguranta ca suntem in regula.

    Eu si sora mea ne-am imprumutat sa ne luam bilet de avion si sa ne platim cazarea pentru o luna. De mancare, ne mai ajuta baiatul respectiv.

    Trecusera 3 saptamani si toata lumea ne-a inchis usa in nas. Eu si sora mea eram panicate pentru ca in cateva zile ramaneam fara bani, parintii nu mai aveau de unde sa ne trimita si nu stiam cand si cu ce sa ne intoarcem.

    Celelalte prietene nu aveau un stres prea mare, decat ca nu stiau ce sa le ia suveniruri fratilor. Nu tineau neaparat sa munceasca pe timpul verii, era ok ca se duceau toata ziua la plaja, iar noi umblam din terasa in terasa cu CV-uri in spaniola, crezand ca vom avea noroc sa gasim ceva de munca si sa strangem niste euro.

    Dar n-a fost asa. Ne-a ajuns disperarea, banii se duceau, fetele nu ne intelegeam si noi aveam la indemana doar internet de la gazda sa ne spunem of-ul catre cei din tara… “nu avem bani sa ne intoarcem acasa. nu vreau decat sa fiu in romania, in orice colt din tara. atat”

    Si intr-o zi ne-am dus la biserica, la comunitatea romaneasca din orasul respectiv. O doamna s-a uitat la noi, ne-a intrebat doua – trei lucruri despre noi, despre ce am discutat si dupa ce am intrebat-o unde putem sa muncim si noi sa putem pleca acasa, ne-a scos 200 de euro si ne-a dat bani de bilet de autocar si ne-a condus direct la autogara sa ne facem rezervare. Apoi ne-a dat de mancare pana trebuia sa plecam.

    Cand am ajuns la Oradea, aproape pupam pamantul.

  38. Acum vreo 7 ani viata m-a adus in Cluj pentru prima oara. Nu cunosteam pe nimeni, insoteam pe cineva care urma sa petreaca vreo cateva nopti in spital. Am luat in prima seara o camera la o pensiune, dar dupa ce am internat persoana respectiva am zis ca doar pentru mine nu voi da 100 de ron pe noapte in conditiile in care habar n-aveam cati bani vor fi necesari pentru interventia medicala. Am cautat variante mai ieftine, dar n-am gasit. Eram dispusa sa stau pe un scaun in sala de asteptare din gara chiar daca gandul unor astfel de nopti ma strangeau usor in spate. La un moment dat a aparut un tanar. Venise cu mama lui acolo. Mi-a spus sa nu-mi fac griji, ca imi va da el cheile masinii lui sa dorm in ea. Era prima oara in viata lui cand ma vedea. Trei zile mai incolo drumurile noastre s-au despartit definitiv, dar gandurile mele de bine vor fi mereu indreptate spre Ionel, minerul din Lupeni, care m-a invatat ce inseamna ajutorul neconditionat.

  39. Astazi chiar nu imi planificasem sa plang , dar uite ca socoteala de acasa ….

  40. https://www.facebook.com/christina.anghelina

    Eram in clasa a opta, trimestrul trei, si voiam sa merg la liceul Iulia Hasdeu. Intr-o ora de engleza, insa, dna Andronache ne-a intrebat unde vrem sa dam si s-a dovedit ca toata crema clasei dadea la George Cosbuc – un liceu abia transformat din industrial in bilingv engleza. Pentru Cosbuc trebuia sa dau un test eliminatoriu la engleza. Mi-amintesc cum m-am ridicat din banca, m-am dus la catedra si am intrebat-o pe dna Andronache daca dumeaei e de parere ca stiu destula engleza ca sa intru. Era clar ca nu, dar speram…

    N-am sa uit cum m-a privit, cum a vazut speranta si cum mi-a raspuns ca nu, acum nu stiu, dar daca ma mobilizez am toate sansele. “Eu nu pot sa-ti promit nimic, mi-a zis, depinde de tine. Dar pot sa te ajut.” Eram in trimestrul trei – nu stiu daca mai aveam 2 luni pana la examen si dumneaei era asa de increzatoare! Parca mi-a dat aripi!

    Parintii mei nu aveau bani de meditatii, dar dna Andronache m-a pregatit fara bani, cu multa rabdare si extrem de eficient. Am intrat la Cosbuc, am invatat engleza si iata ca mi-a devenit profesie.

    Adeseori ii multumesc in gand dnei Andronache si iata ca azi ii multumesc public pentru ca mi-a schimbat viata in bine pur si simplu fiind un om bun si un profesor atent.

  41. Am sa va impartasesc si eu doua intimplari ff importante din viata mea .-as vrea sa fiu cit mai concisa pt. ca le-am citit pe cele de mai sus si mi s-au parut fff lungi– 1.Deci acum 2 ani, ma intorceam de la munca (cafenea) pe la 4 dimineata mergind pe un mare bulevard ff circulat si luminat cind deodata, pe trotuar a urcat unTAXI chiar in fata mea la un metru….am ramas stupefita si cu gura cascata … ii tip taximetristului si in acelasi timp ma intorc ,si vad in spatele meu doi baieti tineri(unul de 1`90 si un grasan) .. –inaltul tinea intre miini o sirma .Taximetristul imi deschide usa in mare graba si-mi striga ,,Intra .intraaaaaa ..eu nu si nu…ii spun ca nu vreau taxi caci mai am 10 m si ajung acasa Am urcat, iar in taxiu mi-am dat seama ca ….SUNT IN VIATA!!!Ziarele au scris peste 2 zile ca a fost omorita o fata pe acelasi drum. Acest om –taximetristul cum de si-a dat seama de ce aveau in cap cei doi si la viteza cu care circula pe bulevard cum de a avut inspiratia de a face ACEST GEST BRUSC numai si numai pt. a ma salva pe mine o necunoscuta. IImultuumesc acestui OM ..il cheama IOANNIS ..caci mai traiesc inca …

  42. Poveștile sunt OAU, însă cei mai mulți dintre voi nu ați ținut cont de condiția de înscriere în concurs. O reiau mai jos a treia oară:

    “Ca să intrați în tragerea la sorți în urma căreia va fi oferit premiul, mai trebuie să dați și un share pe Facebook acestei postări și să postați link-ul la comentarii, alături de povestea despre un om care v-a făcut bine.”

  43. da’ poate ca oamenii nu scriu pentru premiu, ci ca sa arate ca mai sunt oameni altruisti, sa le multumeasca inca o data si daca binefacatorii citesc blogul, sa stie ca nu au fost uitati

  44. Citesc de ceva timp pe acest site, nu mi-am facut pana acum curaj sa scriu(nu stiu nici eu de ce), dar de data asta mi-am luat inima in dinti, trebuie sa amintesc 3 persoane care mi-au schimbat viata, si probabil, sau mai mult ca sigur, datorita lor sunt in acest moment cu o viata normala. Este o poveste trista dar cu un final fericit. Se intampla acum multi ani in liceu, imi placea foarte mult biologia, si profesoara de bio’..m-a ochit m-am intrebat daca vreau sa merg la o olimpiada, i-am zis ca as merge numai ma nu eram sigura daca e de mine un astfel de concurs…s-a oferit sa ma mediteze putin ca sa am si mai multe cunostinte. Eu nu aveam voie sa merg nicaieri, decat acolo unde eram trimisa de parinti..dar in cazul asta s-a facut o exceptie, era pentru invatatura si viitor. Mergand la profesoara acasa, incet incet am inceput sa devenim apropiate..si am inceput sa imi destainui calvarul prin care treceam eu acasa, noi 3 frati luati de la mama noatra de catre tata, care a reusit sa cumpere si judecatorii si am ramas la el. M-am trezit pe la 5 ani locuind cu el si cu concubina care o cunoscut-o cu mult timp inainte de despartirea de mama( a se citi “mama a plecat si ne-a lasat”) si pana cand am reusit sa plec la facultate am suferit tot felul de abuzuri, mai putin nu ne-a omorat…Profesoarei i s-a facut mila si m-a meditat si pentru facultate, m-a ajutat cu teste, desi am anuntat-o din timp caci s-ar putea ca tatal meu sa nu ma lase sa merg( nu ma mai putea controla de la distanta iar secretul lui nu mai era in siguranta), da nu i-a pasat, atat auzise de la mine ca eu aveam sa scap din acel calvar doar daca reuseam sa merg undeva la facultate departe de orasul meu. Ea locuia intr-un apartament micut cu mama ei si 2 pisici, nu aveau caldura, imi aduc aminte ca de cate ori vedeam ramaneam cu geaca pe mine, si mama ei imi dadea o pereche de ciorapi de lana sa ii iau in picioare si ne pregatea ceai sa beam sa nu ne fie frig, pentru mine nu era deplasat deloc eram obisnuita cu conditii de genul, comparativ cu munca care o depuneam la sat, dar m-a impresionat gestul lor, ca desi erau intr-o situatie grea, si poate ar fi avut nevoie de banii pentru meditatie, profesoara mea a sperat ca ma pot ajuta, si a reusit. In 2004 am intrat la medicina in timisoara si acolo am ramas, mi-am gasit si job-uri de student si viata mea a devenit pentru prima data normala si linistita. Am tinut legatura cu prfesoara mea si mi-am propus ca atunci cand o sa pot ma voi revansa fata de ea si mama ei, iar in anul 4, dupa ce am vorbit la telefon, era foarte suparata si mahnita , fetita ei care avea un an atunci ,fusese diagnosticata ca si surda..dar doctorii nu era siguri..ca sa fie scenariul si mai subru sotul ei s-a hatarat sa nu mai dea pe acasa de la auzul unei asa vesti. Nu imi era dor de Tg-jiu, dar am plecat la Normandia a doua zi eram la ele la usa, si le-am rugat sa vina la Timisoara, au venit le-am pus in contact cu ceva profesori si colege rezidente de la un stiptal de acolo..si viata lor s-a schimbat, au facut analize peste analize pana au ajuns la implant, au facut numai unul de al doilea nu au avut banuti, si de acolo au plecat la Sibiu la recuperare, mi-au mutumit, si o fac si in zi de azi, dar eu simt ca nu le-am intors nici macar o mica parte din binele care mi l-au facut ele.
    O alta persoana care trebuie sa o mentionez este Oana, prietena si colega mea draga de facultate si de camin. Din momentul in care am aterizat in camin am fost cele mai bune prietene, ea mi-a fost sprijin peste tot, cu ea am impartit ultimele felii de paine cu mustar..sau in cazuri bune cu margarina si parizer, am avut si momente bune, si grele, eu lucram in timpul facultatii ca ospatarita si dimineata imi era extrem de greu sa ma trezesc, ea a avut grija ca tot timpul sa traga de mine si sa merg la cursuri si laboratoare, suntem la fel si in zi de azi cu toate ca distanta ne tine departe una de cealalta. Ea mi-a aratat ca oamenii pot fi si altfel, m-a luat in sanul familiei ei multi km departare, in Galati, unde pentru prima data am sarbatorit un Craciun fara batai si tipete, mi se parea ca eram intr-un vis si imi era extrem de frica sa nu ma trezesc. Am numit-o steaua mea norocoasa!
    Un alt om pe care o sa il mentionez este un domn din Periam. In primul an de facultate faceam sondaje de opinie prin Timisoara si prin localitatile de pe langa, odata a trebuit sa merg la Periam si am luat un autobuz pentru dus, iar niste oameni din autobuz mi-au spus ca pe la 5 este un tren care merge din Periam la Timisoara. Cu am aterizat in Periam m-am pus pe treaba, am umblat din usa in usa cu chestionarele mele, si pe la 4 m-am indreptat spre gara, acolo m-am asezat pe o banca, in asteptarea trenului, am inceput sa mananc ceva paine cu drob luat la pachet( drob de la prietena mea Oana, parintii ii trimisesera pachet :), si mai putin se apropia ora 5, dar nu vedeam pe nimeni in acea gara, nici un picior de om. In gandul meu am zis cine stie poate nu sunt oameni care sa plece la ora asta spre Timisoara, a trecut ora 5, dar m-am gandit ca trenul o avea intarziere…dar in acelasi timp incepusem sa ma impacientez, se intuneca..am incercat sa apring becul dar intrerupatorul nu mergea… ma tot foiam in sala aia micuta de asteptare, si faceam drum de pe peron in sala, la un moment dat apare un domn la vreo 35 de ani(nenea cu steagul de la calea ferata), si ma intreaba ce astept?..si eu pai trenul care merge la Timi…si el mi-a zis ca nu mai vine nici un tren pana la 5 dimineata….am crezut ca lesin…Omul a zis ca daca nu ma deranjaza pot sa stau cu el in cabina, ca o sa faca si focul ca noaptea e ger…si ca in aceasta gara nu este curent electric, ca le-a taiat curentul pentru ca nu era platit de nu stiu cate luni..auuu doamne pentru un moment s-a invartit acea sala cu mine, aveam un amarat de telefon cu mine si exact atunci si-a dat duhul si bateria. Ce era sa fac..imi era o oarecare teama..cu un necunoscut intr-o gara uitata si fara curent…dar nu mai aveam nici o alta alternativa, asa ca am petrecut o noapte cu acel om care a facut focul, mi-a dat un ceai, si mi-a dat un scaun sa stau langa soba unde am si am mai si atipit din cand in cand, vreau sa va spun ca el vorbea printr-o statie cu o alta gara, iar acea statie era conectata la o baterie de tractor la care facuse si o legatura pentru un beculet din acela mic de tot, doar atat cat sa vada sa scrie mersul trenurilor intr-un catalog mare. La 5 cand a venit trenul, m-a pus in tren si a vorbit cu nasu’ sa ma pana la Timisoara, i-am multumit din tot sufletul meu si sper ca cineva acolo sus sa fii avut grija de el in tot acest timp.
    Cu profesoara mea de bio’ am acum ocazia sa o ajut cum o sa pot pentru ca viata le incearca din nou, fetita are nevoie si de cel de-al doile implant, desi ele au economisit ceva banuti mai au mult pana sa ajunga la suma finala. O sa fac tot ce imi sta in putinta sa le ajut, poate o sa ii scriu si Simonei povestea si cu acordul ei poate o posteaza! Le multumesc tuturor oamenilor cu suflet care m-au salvat si mi-au facut bine!! Vor ramane mereu in inima mea!

  45. https://www.facebook.com/mariamagdalena.mihailescu

    Dintre toate persoanele care mi-au facut bine in viata, nu stiu de ce, cea care mi-a lasat impresia cea mai puternica si care mi-e calauza in multe decizii in viata e o doamna al carei nume nu l-am stiut vreodata si al carei chip s-a sters din memoria mea cu trecerea anilor. Am intalnit-o doar pret de cateva minute, acum 15 ani, când tocmai terminasem primul an de facultate.
    Mergeam cu o prietenă în tabără la Geoagiu Băi. Eram tinere, vesele, mai copilăroase și mai naive decât multe dintre fetele de 19 ani de acum. O doamnă din compartiment ne-a remarcat și a intrat în vorbă cu noi, fiind placut surprinsa de faptul ca mergeam in tabara gratuit pentru rezultatele bune de la facultate (de fapt, prietena mea primise tabara pentru rezultatele ei bune, eu mergeam in plus).
    Ne-a întrebat cum ajungem din Orăștie (unde avea să ne lase trenul) până în Geoagiu Băi, pentru că știa că nu sunt autobuze la acea oră. Am răspuns că nu știm, că ne vom orienta la fața locului. Noi, în naivitatea noastră, nu ne imaginam că nu există chiar nici un mijloc de transport în comun care să ne ducă la destinație și nici nu știam cât de lung era drumul.
    Când am descoperit că nu avem cu ce merge, ne-am panicat, gândindu-ne că singura soluție e să luăm un taxi, plătind astfel jumătate din banii pe care îi aveam la noi. La un moment dat ne-am trezit lângă noi cu o doamnă, mama celei din tren, care ne-a dus la un taximetrist și, fără prea multe cuvinte, ne-a plătit ea drumul până la Geoagiu Băi. Apoi a plecat și n-am mai văzut-o vreodată. Un om absolut necunoscut a plătit o sumă considerabilă, ca să ajungem în siguranță la destinație.
    Nu știu cine este acea doamnă. Dacă aș revedea-o cu siguranță nu aș recunoaște-o. În amintirea mea, ea nu are chip, e doar o prezență care a făcut pentru mine un lucru deosebit, necondiționat, fapt care m-a urmărit de atunci în toate relațiile mele cu ceilalți. Dacă am ajuns un om capabil să ajute și să iubească necondiționat, acest lucru se datorează și doamnei din Orăștie.

  46. Imi pare rau, nu stiu cum se copie doar linkul de la postare. https://www.facebook.com/oana.lipovanu.1

  47. acu ceva(mai multi) ani, excursie in Retezat, cu cortu in spate. am cam lungit-o, ca aveam 20 de ani etc etc. Sa nu lungesc si povestea, am ajuns la Herculane(!) in gara cu bani de bilete (adica Nas) si cam atat. rupti de foame. Un tigan nu chiar cu bani si-a numarat firfiricii si ne-a dat o paine si-un Carpati fara. Nu-l uit pe omul ala cat oi trai. si-a rupt de la gura. sunt 20 de ani de atunci, dar de cate ori vad pe cineva cerand, dau ceva de mancare. Un covrig, un corn, o bucata de paine fac cat toata lumea cand iti e foame.
    nu bag link ca nu vreau in concurs
    da si tu la cei care au nevoie, ca-s multi

  48. Aveam cam 16 ani cand mi-am luat primul telefon mobil, la mana a doua, extrem de mare si bineinteles, extrem de scump. Eram tare mandra de el! Am apucat sa fiu mandra cam 2 saptamani… pana cand am mers intr-un internet cafe (foarte populare pe vremea respectiva) iar de natafleata si mandra ce eram, cand 2 tipi m-au rugat sa le arat telefonul meu, l-am dat fara sa ma gandesc. Telefonul a migrat la baieti dintr-o mana in alta pana cand s-a evaporat… clar l-au furat. M-am pus pe un bocit maxim! dar nimanui nu-i pasa, mai putin unui domn de vreo 40 de ani, pe care am aflat ulterior ca il cheama Mike, care a iesit din cafe, a mers la masina si s-a intors cu un telefon. Mi l-a inmanat si mi-a zis doar atat: Poftim, eu nu am asa mare nevoie de el! Te rog sa il primesti! Era un telefon nou, mic si muuult mai scump ca cel pe care il aveam eu inainte. initial m-am speriat. Pentru ca banuiam ca are nevoie de ceva in schimb. I-am spus ca nu am bani sa ii dau pe telefon, iar el mi-a zis clar: nu ti-am cerut nimic pentru telefon! daca te pot ajuta cu asta, o fac cu cea mai mare placere! si a plecat… Am fost mult timp socata de gestul pe care l-a facut, si speriata in acelas timp. Intamplarea a facut ca sa ma intalnesc cu el la cateva luni dupa eveniment, cand mi-a zis cum il cheama, si am discutat mai multe… atunci mi-am dat seama ca ceea ce facuse el fusese din pura bunatate si fara sa aibe vreun motiv ascuns!

  49. Multumirile mele merg la Bogdan, care desi m-a cunoscuse de 5 zile a stiut sa ma imbarbateza si sa-mi faca si o recomandare pentru un nou job, nu de alta dar stateam pe margine deja de 6 luni, fara bani si fara o directie anume.

    Povestea urmatoarea am auzit-o la frate-miu, plecat in Grecia de multi ani, cei care au plecat de mult stiu ce inseamna sa treci granite fara acte si cu frica in san ca o sa fii prins, in scenariul cel mai frumos.
    In perioada respectiva aveam un vecin care era calauza pentru astfel de calatori clandestini, care s-a hotarat sa-si scoata si prietena din tara in aceleasi conditii, doar ca saraca fata n’a ajuns bine la destinatie ca a si fost vanduta la proxeneti. Circul asta se intampla in plina strada intr-o localitate mai mica din Grecia populata de multi romani, si cum saraca fata incepuse sa planga si sa-si smulga parul din cap, se prezinta in toata distractia asta un tanar roman care a avut pretentia sa cumpere el fata.
    A cumparat-o de la proxeneti cu 1500 euro, s-a casatorit cu ea si traiesc fericiti si acum.

  50. https://www.facebook.com/daniela.ducuta/posts/10202080630637958
    De-a lungul vietii am intalnit multi oameni buni care au oferit bunatate nemarginita insa cea mai vie si de neuitat ramane Tanti Silvia , vaduva ,saraca lipita pamantului ( saraca gen manca o ciorba timp de 7 zile ) care m-a gazduit la ea dupa ce am fugit de acasa la 17 ani ca sa scap de abuzurile mame.Am intalnit-o in parc,eu stateam pe o banca si plangeam pentru ca stiam ca acasa nu ma intorc si deja era a 3 a zi de cutreierat pe strazi ( noroc ca era vara) .M-a gazduit timp de 1 an de zile fara sa primeasca macar 1 leu ,in tot acest timp mi-a spalat hainele cu mana ,mi-a pus otet pe picioare cand aveam febra ,imi facea parizer pane ca sa “mananc ceva bun” ,ma trezea dimineata ca sa plec la magazin ( ma angajasem vanzatoare) , imi cumpara cate un tricou cand mai vindea zarzavat adus de la tara sau un mileu crosetat de ea.Peste ani a vandut apartamentul si s-a mutat la tara , I-am trimis nenumarate pachete si scrisori ,insa oricat de mult I-as da simt ca nu ma pot recompensa fata de bunatatea si sufletul ei cald.

  51. Simona, cred ca multi nu stiu cum sa obtina linkul spre postarea directa. In primul rand trebuie setata ca publica, altminteri e posibil sa nu o vezi daca nu esti prietena cu ei. Apoi se duc cu mouse-ul pe wall-ul lor, la postarea respectiva, pe ora la care au dat share-ul (uneori apare ora, alteori ziua, in functie de vechimea postarii), apare chiar dedesubt, sub nume. Se da click pe linkul respectiv si cand se reincarca fereastra apare doar postarea, cu linkul aferent. Acel link se posteaza aici, nu linkul la profil, ca pana se face validarea participarilor, mai pot posta o mie de chestii si nu sta nimeni sa faca politie la ei pe wall.

  52. Sunt mulți oameni buni pe lumea asta…o să menționez și eu câțiva, sper ca ei să se regăsească aici și să știe că n-am uitat binele făcut! Unele sunt simple gesturi dar ce gesturi!

    1999 : eram a treia admisa pe locurile fără taxă, pe primele două locuri erau doi studenți din oraș așa că după 3 zile petrecute pe holurile facultății, mi-au dat cu chiu, cu vai, un loc într-un cămin de elevi de la marginea Sibiului dar tot era bun! Am cunoscut-o pe Anca, și ea din alt oraș, ea n-a primit loc nici macar în căminul de elevi dar avea o mătușă în Sibiu la care putea să stea până rezolva problema cazării. Mi-a dat nr de telefon al mătușii ei, s-o caut în octombrie, după ce ne vom fi cazat fiecare. În ziua stabilită, cu patru papornițe uriașe, cu de toate în ele și însoțită de fratele meu, am venit în Sibiu, să-mi ocup locul la cămin. Eram așa de emoționată 😮
    Pe drumul spre cămin, m-am întâlnit cu unul din studenții care se ocupau de cazare. Mi-a spus că locul meu în cămin a fost dat altcuiva(nu plătisem mită) așa că n-aveam unde să stau. Se întuneca, fratele meu trebuia să plece acasă, nu mai aveam niciun fel de emoții. Am sunat-o pe mătușa Ancăi, o femeie pe care n-o văzusem niciodată, o necunoscută total…și i-am spus cine sunt și ce mi s-a întâmplat. Peste 20 de minute, eram la ea, m-a primit cu tot cu bagaje, fără să mă întrebe prea mult. Mi-a oferit cazare, și masă, și-o baie caldă fără să mă fi cunoscut. A doua zi, a venit Anca în Sibiu, își găsise gazdă și m-a luat cu ea, am devenit prietene la cataramă vreo 2 ani de zile. Nu s-a terminat cu happy end între noi dar așa e și viața, nu?
    2001 : bursa nu-mi ajungea pentru toate cheltuielile, ai mei mă ajutau cu tot ce puteau. N-aveam decât o pereche de pantofi dar ce dicționar bun aveam cu mine 😆 Din când în când, duceam pantofii la cizmar, să le mai fac câte o reparație 🙁 mi-i reparau fără să-mi mai ia bani…(acum râd dar așa am ajuns dependentă de pantofi). La sfârsitul anului, nu mai aveam iar unde să stau, pierdusem și-o așa zis mare dragoste 🙂 Mi se stricaseră și pantofii de tot dar cui ii mai păsa? aveam dicționar! Când nu mai aveam nicio speranță, m-a sunat Elena să mă întrebe dacă nu vreau să stau cu o prietenă de-a ei, undeva în cartier cu ea…Chiria era modică și fetele minunate! A fost cel mai grozav an de facultate! Am rămas prietenă cu Elena, ea a plecat în Spania, ne-am vazut la nunta ei, după 4 ani de cand terminasem facultatea și i-am fost domnișoară de onoare, apoi ne-am mai văzut o dată dupa 5 ani, când am născut…E cea mai grozavă prietenă din lume!
    Tot în 2001, când plecam din Sibiu, iar încărcată de bagaje(story of my life) și n-aveam bani de taxi să mă duc la gară, o fată, studentă ca și mine, m-a ajutat cu bagajele care-ar fi cocoșat pe oricine și m-a dus la gară, deși ea avea altă destinație în ziua aia și nu era nici ea vreun ditamai omul. M-a ajutat la greu. Îi mulțumesc și acum deși nu stiu cine e. O fată de prin Moldova noastră.
    2010 : revin în Sibiu, mă angajez aici și în prima zi de lucru, uit să-mi iau de mâncare. La pauză spun că nu-mi e foame deși de emotii și de greu aș fi mâncat și pietre. O colegă și-a făcut sandvișul pe jumătate pentru mine…că ea oricum ar fi la dietă! Of! Ce recunoscătoare i-am fost!
    2011 : sunt gravidă și mi-e zilnic atât de rău că nu vreau să mănânc dar trebuie, pentru copil. Și colege, de vârsta mamei mele, cu copii de vârsta mea, îmi aduc în fiecare zi la lucru, sucuri de fructe, pline de vitamine, mâncare ușoară, gătită, cireșe în decembrie 😀 Cum să nu fie o lume așa de frumoasă și oameni așa de buni pe lume?
    2013 : la plimbare cu prichindeaua pe centru, primim de la un cuplu cu o fetiță mai măricică, un balon fabulos.
    2014 : la plimbare cu prichindeaua pe centru, dăm și noi un balon fabulos unei fetițe mai mici, atâta bucurie! 😉

  53. Va relatez intamplarea urmatoare pentru ca inca ma face sa plang de emotie si rar mi-a fost dat sa vad atata bucurie pura pe fata unui copil. Aflasem ca o fetita de cam 11 ani, abandonata de mama si crescuta de bunica dintr-o pensie mizera, ar avea nevoie de ceva hainute. Am adunat tot ce i s-ar fi potrivit de la baietelul meu si am chemat-o sa le ia. Pentru ca in balconul nostru era bicicleta pe care fiul abia apucase sa se urce de cateva ori si ii ramasese mica, mi-a venit ideea sa i-o daruiesc. Nu i-a venit ca creada ca ar putea primi asa ceva, nu a avut nici rabdare sa se dea bine jos din lift si s-a urcat pe bicicleta, avea un zambet cat toata fetzica ei mica si-i sclipeau ochii de fericire. Si-am ramas in capatul aleii, cu lacrimi in ochi, urmarind-o cu cata bucurie dadea la pedale.

  54. Eu sper doar ca binele facut sa se intoarca…
    Sunt multi oameni frumosi care mi-au facut bine in viata. As fi vrut doar sa le pot multumi la momentul respectiv, insa stiu cu siguranta ca nu am facut-o suficient.

    Intamplarea care imi vine in minte de fiecare data cand ma gandesc la un om care m-a ajutat dezinteresat (desi repet, sunt multe pe care probabil nu le-am constientizat suficient) este legata de o tractare de masina.

    Era o ploaie torentiala si am nimerit cu masina intr-o groapa acoperita cu apa, undeva pe niste coclauri unde era in constructie un cartier rezidential. Si m-am dat jos din masina incercand sa o imping. Evident inutil. M-am rugat de cativa muncitori care se adaposteau de ploaie sa ma ajute la impins masina. Mi-au ras in nas si mi-au spus “Pe ploaia asta, doamna ? Vreti sa ne udam?”
    Dupa 10 minute de eforturi inutile m-am auzit strigata de un sofer pe un microbuz care mi-a spus – “Eu va tractez” Si a reusit sa scoata masina din groapa respectiva.
    I-am multumit cu lacrimi in ochi si i-am intins o suma de bani, incercand sa ii platesc pentru ajutor. Nu a vrut sa primeasca banii desi am insistat. Asa ca acum inca ma rog pentru sanatatea omului respectiv, care a fost atat de frumos sufleteste.

    Si mi-am amintit apoi ca in urma cu multi ani, cand eram tineri si nelinistiti, m-am rugat de un prieten sa tracteze doi necunoscuti care ramasesera impotmoliti in padurea Baneasa. Stiu ca m-a bombanit cateva minute ca isi strica discul de ambreiaj. Mi-a facut pe plac pana la urma si i-am scos pe oameni la liman.

    Si peste foarte multi ani, cand am ajuns in aceeasi situatie, am realizat ca uneori binele se intoarce.

  55. https://www.facebook.com/bianca.butoi.1/posts/10154155847215710 , gata mi-a iesit copiatul link-ului, multumesc de tip 🙂

  56. Și link-ul meu, cu mulțumiri Laurei, nici eu nu știam 🙂

    https://www.facebook.com/adriana.m.paros/posts/10203741820616887

  57. Am avut norocul de a întâlni atâția oameni de bine, încât aș putea scrie o carte pe tema aceasta… Am să mă rezum la a povesti o întâmplare din urmă cu câteva zile.

    Sâmbăta trecută, pe la prânz, mergeam cu sora mea către portul din Barreiro (Portugalia), care știam doar aproximativ unde este… Fiind o zi însorită, am hotărât să mergem pe malul Tejului. Și mergem, și mergem, și ajungem într-o zonă cam pustie, apoi niște plaje cu câțiva temerari, după care drumul se înfundă într-un fel de mică aglomerație pescărească. Văd un domn ieșind dintr-una dintre colibele respective și merg să-l întreb cum ajungem în port.

    “Hi! Do you speak English?“
    “Eh, so-so…“
    Îi explic într-o porto-spaniolă de baltă că vrem să ajungem la port ca să luăm barca spre Lisabona.

    Amuzat, îmi explică în portugheză că portul este la doi pași, peste lac, doar că nu se poate ajunge acolo decât ocolindu-l.

    Amărâte, facem cale-ntoarsă în soarele care începuse să ardă. După nici cinci minute, o mașină se oprește lângă noi și domnul din dugheana pescărească ne face semn să urcăm că ne duce el în port. Acceptăm bucuroase și ajungem un sfert de oră mai târziu, moment în care realizăm că, pe jos, am fi ajuns la Sfântu’ Așteaptă… 🙂

  58. O faptă bună?

    Cred că atunci când un prieten mi-a împrumutat cu seninătate ultimii bani pe care îi mai avea (și din care trebuia să trăiască până la sfârșitul săptămânii…asta fiind luni) doar ca eu să-mi cumpăr o prostie de brățară 😳
    Am aflat asta mai târziu, iar „prostia de brățară” a devenit o brățară foarte valoroasă…. Brățara prieteniei, cu adevărat!

  59. https://www.facebook.com/Emilia1ANDREESCU?ref=tn_tnmn#!/Emilia1ANDREESCU

    imi aduc aminte de iarna lui 2007 cand a trebuit sa ma mut de la o chirie la alta…Bucuresti sector 3
    stateam la etajul 4/4…fara lift…si ma mutam la 3/8 cu lift…garsoniere ambele
    va imaginati cum e sa cari pat sifonier masina de spalat oale cratiti saci cu haine…etc
    eu fiind singura ma tot gandeam la cine sa apelez…si mi-am incercat norocul la un amic, cu care nu ma stiam extraordinar de bine si nici nu ne cunoscusem de prea multa vreme
    a fost imediat de acord, chiar a venit cu inca niste prieteni si cu o Dacia…
    zis si facut s-au apucat baietii mei sa care la ele toate…mai multe drumuri logic….plus ca m-au ajutat sa si montez dulapul si sa aranjez toate cele la locul lor in noua garsoniera
    nu au vrut bani…nici nu mai stiu daca le-am dat….insa stiu ca le-am facut ceva bun de mancare (parca si vad salata boeuf si friptura cu piure incropita pe loc) si au fost super multumiti
    nu am mai vorbit de ani de zile…insa nu am uitat de ajutorul primit fara conditii si doar din bun suflet ce aveau 🙂

  60. cred ca ar trebui sa scriu 20 de pstari ca sa ispravesc cam jumatate din oamenii frumosi pe car ei-am intlnit si povestile minunate care le-au insotit.

    ieri primesc un mesaj de la o fosta eleva;doamna, v-au sosit medicamentele,ca am citit ca nu le puteti lua din tara .cate? o sa vedeti.
    azi ma vad cu ea dupa 15 ani si primesc 6 cutii……………..si nu a vrut sa imi ia bani.
    mai aveam fix 5 pastile si bani sa imi cumpar deloc spre nimic.
    a fost una din cele mai bune eleve de ale mele………

    si povestea medicamentelor mele e lunga……..oameni cu care nici macar nu m-am cunoscut in viata reala sau care imi sunt f apropiati, imi fac din cand in cand,fara sa cer, cadou medicamentele care imi fac viata respirabila:Maia, Maria, Laura, Andreea, Arcadia………….

    ne luase foc casa.tata era singur.in 5 minute curtea era plina…………nu disparuse nici macar un fir de ata din toate lucrurile.vecinii venisera si stinsesera focul cu o mobilizare exemplara,scosesera lucrurile si le pazeau……….

    dedeam examen la master.casa se reconstruia ,dupa ce luase foc.dormeama pe unde apucam, banii se duceau toti in casa.plecam dimineata sa invat pt admiterea la master pe unde apucam. o vecina cu un suflet cat cerul isi daduse seama ca o ducem rau si zilnic venea la poarta si spunea;uite niste carne, cartofi etc am luat prea multi/ai mei nu manaca,ca sunt mai simandicosi. in realitate era o intelegere……………………..acum 4 zile acea femeie a implinit 100 de ani, o suta de ani in care nu s-a certat cu nimeni, in care a avut o prietenie de 75 de ani cu prietena ei din copilarie si in care a ajutat pe toata lumea.

    toti doctorii mei minunati

    o noapte de minus 20 de grade.trenul intarzie 4 ore. o femeie ma cheama sa dorm la ea. accept. imi face o masa regeasca, pachet pt toata a doua zi …………….

    nasc.toata sarcina nu am putut manca,am stat doar pe perfuzii. o asistenta imi cumpara in fiecare zi un covrig,ca stia ca la asta poftisem toata sarcina.

    tot cand construiam casa
    era saptamana mare si ma tot rugam ,Doamne zic, cu ce sa facem Pastele?
    cand ies din Biserica, ma suna o f buna prietena sa ne intalnim. si au fost si miel si vin si de toate.

    tatiana stepa ,cea mai buna prietena a mea
    primeste cu mari interventii o cutie cu cantastim,ca avea cancer. mi-o da mie,ca ea “mai are”. dupa ce o fac, aflu adevarul,dar tatiana, cu sufletul ei imens, rade si spune:fatalica, pai aratai mai rau ca mine.a fost din ratiuni estetice.

    31 decembrie
    ratacim cu masina prin zapezi.ne oprim la un restauran in Pui.comandam. bucat ebune. din partea casei un platou cu de toate. cand sa platim,surpriza, nu ne-au luat banii………………ca era noaptea de revelion.

    ma operez si imi scoate apendicele.la anestezic fac reactie alergica, ma duc scurt la bunica. medicii sunt persuasivi si ma cheama inapoi.revin,dar nasol. o noapte intreaga doamna Steliana a stat la capataiul meu.am vomitat de peste 10 ori. m-a schimbat, m-a ajutat. nu ma mai vazuse pana atunci.

    vara si toamna trecute,de cosmar,cumplite, groaznice.
    au fost nist eoameni care m-au ajutat enrom: directorul de la biserica, Simona, Maia, Cerasela, Miena, Arcadia, Cristinele, gaza,Iustin………………….un mail, un telefon cand nu mai stiam pe unde sa o iau,Doamne cat de mult au contat!

    azi
    duc cu gesturi automate biposiile la reinterpretare la o somitate recunoscuta in afara.
    tremuram.am vomitat la propiu. urasc spitalele.de 18 ani caut un diagnostic.
    dr avea reputatia unei persoane dificile.
    cum sa spun?
    atat de calda,de calma, de zambitoare, nu am vazut pana acum.eram la anatomopatologie.
    m-a luat de o parte,a vorbit, mi-a datincredere.
    doamna doctor, va multumesc.a contat enorm.

    Irina Bucur, alergolog
    povestea noastra a inceput acum 6 ani,cand am ajuns a doua oara la ea.era in noiembrie 2008.
    a pus intuitiv diagnosticul corect,a citit de Craciun, a studiat, a adunat informatii despre bolile mele intre Craciun si revelion…………….si de atunci e o poveste frumoasa,scrisa de un om frumos,care a vorbit la telefon pe banii ei,sunand la SMURD dupa ce am avut primul accident de masina,care raspunde la telefon ori de cate ori o sun sau ea insasi lamureste medicii ca bolile alea despre care vorbesc nu sunt psihice,ci sistemice, hematologice,care mi-a fost alaturi toata sarcina,care mi-e alaturi mereu si ma sprijina neconditionat,care nu are orgolii profesionale si e gata oricand sa comunice cu toti colegii de breasla.cred ca a inceput sa faca deja parte din familie.

  61. Sunt niste oameni pe lumea asta pe care ii voi iubi vesnic. Oameni care m-au scos din abisul depresiei, oameni care m-au ajutat, iubit si sustinut neconditionat!
    Dar pe langa oamenii astia pe care ii cunosc indeaproape imi aduc aminte si de tine Simona.
    Mi-aduc aminte de o perioada in care finantele mele nici macar nu se apropiau de limita existentei.
    Atunci tu, Simona, ai postat pe blog un soi de concurs in care premiile constau in invitatii la BestFest. Imi doream tare mult sa ajung, aveam nevoie d eo gura de aer si de cateva ore in care sa uit de mine in real, dar nu imi permiteam nici macar o tigara, daramite biletul la festival. Mi-am luat inima in dinti si ti-am spus asta intr-un mesaj privat pt faebook, pt ca sincer mi-a fost rusine sa o spun public! Atunci tu ai luat legatura cu Cristi Manafu si mi-ati facut cadou o invitatie!
    Iti multumesc Simona, un gand bun il vei avea intotdeauna la mine si te mai rog acum un lucru. Da-mi pe mail sau pe facebook adresa la care as putea sa iti trimit micul meu cadou! Mi-ar face o deosebita placere! Te sarut cu drag suflet frumos :*

  62. Inanna, multam fain pt post,ca eu m-am tot gandit daca sa postez au ba,ca sa nu s esupere simona,dar daca ai spart tu gheata, postez si eu.

    n-are legatura cu faptul ca e autoarea blogului.sa se inteleaga de la bun inceput.

    are legatura cu omul din spatele blogului.
    multam fain pt tot ce ai facut pt mine, pt tot sprijinul extraordinar, pt tot!
    sunt multe situatiile in care simona a fost omul bun de langa mine.

    nu stiu daca vreodata ma pot revansa, insa tot ce pot face e sa ma rog pt tine si tata uraniu.

  63. @Inanna, nike: haideți, domne, terminați, n-am făcut nimic, serios!

  64. […] provocat, acum puțină vreme, împreună cu METRO, să povestiți despre oameni care v-au făcut bine și gesturi care au schimbat vieți, anunțând că una dintre povești va fi premiată, prin […]

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green