Am de dat biciclete pentru o familie
Trei biciclete cu care să vă plimbați prin natură, în familie, am de oferit din partea companiei Impact, dezvoltatorul complexului rezidențial Greenfield.
Dar înainte să vă dau detalii, aș vrea să vă povestesc puțin despre relația MEA cu natura.
Acum câțiva ani, împreună cu soțul, intrasem într-un film în care ne luam casă pe pământ, cu grădină și tot tacâmul, undeva în afara Bucureștiului. Între timp, ne-am și mutat. Într-un bloc, la 10 minute cu mașina de centrul Bucureștiului și la 2 minute pe jos, de intrarea în Orășelul Copiilor, care se continuă cu ditamai Parcul Tineretului.
De ce am dat casa pe bloc? Păi, pentru că am reușit, la un moment dat, să mă dau jos de pe norișori și să analizez coerent relația mea cu natura. Care relație cu natura e excelentă, dar poate fi definită cam așa:
– iubesc natura, dar orice musculiță care se așază pe mine îmi provoacă frisoane;
– iubesc natura, dar vederea oricârui gândăcel îmi ridică părul în cap;
– iubesc natura și aș fi o grădinăreasă excelentă, doar că nu suport să am noroi pe ghetuțe și pământ sub unghiuțe;
– iubesc natura, dar, astă vară, când am fost la munte cu prietenii și am citit în hamac, în curtea pensiunii, îmi tremura cartea în mână de teama vreunei gâze care ar putea să mă atace;
– iubesc natura, dar, de fiecare dată când îmi dă târcoale o viespe, îmi promit că îmi cumpăr costum de apicultor
Exagerez un pic, dar doar un pic. Nu m-aș mai muta la casă, într-adevăr, dar aș suferi dacă n-aș avea un parc la piciorul blocului, pe care să-l bat vara, la picior, în fiecare zi.
Să revin acum la bicicletele – premiu. E vorba de două de adulți și una de copil, în valoare totală de 800 de euro. Deci sunt 3 biciclete bune, pe care le oferă dezvoltatorul complexului Greenfield aceluia dintre comentatorii acestei postări care va povesti cea mai haioasă întâmplare trăita în natură. Vă aștept cu comentariile până pe 26 noiembrie, la ora 24:00. Pe 27 noiembrie, voi anunța câștigătorul celor 3 biciclete.
Iată cum se prezintă publicului complexul Greenfield:
– se află în mijlocul naturii, fiind îmbrățișat de 900 de hectare de pădure. Cum ar veni, ieși din bloc direct în pădure;
– aerul din cartier este cu 50% mai curat decât în centrul Bucureștiului, iar distanța până acolo se poate parcurge în 15 minute;
– blocurile au regim redus de înălțime (P + 5) și sunt dotate cu lift
– apartamentele sunt spațioase, izolate termic și fonic, cu terase mari, încălzire în pardoseală și instalații sanitare de ultimă generație, la fel ca și ferestrele, ușile și parchetul;
– prețul unui apartament cu 4 camere de 124 mp, este de 99.850 euro + TVA, al unuia cu 3 camere, de 94 mp, este de 71.445 euro + TVA, iar unul de 2 camere costă 50.645 euro + TVA;
– în 2016 va începe construirea de săli și terenuri de sport, de restaurante și centre comerciale, de locuri de joacă pentru copii. Plus spa, piscină acoperită, școală și grădiniță;
– cele 252 de apartamente care se vor da în folosință luna aceasta sunt rezervate în proporție de 65%;
– în Greenfield locuiesc deja peste 2.000 de locuitori în cele aproape 1.000 de locuințe vândute până acum;
– mai multe detalii găsiți pe greenfieldresidence.ro.
Hai cu poveștile haioase din natură, de-abia aștept să dau cele trei biciclete unui singur comentator. Ăsta da premiu, nu? 🙂
*** Și acest concurs trebuia să apară acum două săptămâni. L-am amânat până astăzi, din motive lesne de înțeles. Cu siguranță, nici acum nu e momentul potrivit pentru el, doar că nu va fi momentul potrivit pentru multe luni de acum încolo. Nu e momentul potrivit nici să bem o bere, să mergem la film sau să mai râdem cu prietenii. Dar pur și simplu o facem. Viața e un tăvălug care ne împinge înainte fără să ne întrebe nimic. Plângem, râdem, ieșim în stradă, facem cumpărături, muncim ca să ne câștigăm pâinea, ne onorăm contracte…
da ce-ai azi cu mine frate ,Simona,? 😛 mai devereme cu electrica si acum cu greenfield!!! 😉
am garsoniera in greenfield !
e suuuuper ,
daca ai noroc , poti sa vezi uneori caprioare, bufnite ( care seamana cu pisicile) ,si tot felul de alte animalute
acum , mai sunt in construtie unele blocuri,sinu prea mai vin , dar abia astept sa se linisteasca
ha
mi-e și frică să mai postez ceva azi. gata, mă opresc 😆 😆
fie-mea mă bate la cap sa mai luam un apartament , si YY la fel
sa calculelele pe capu nostru
sa vezi bufnitele cum stau pe gard si când aud ca vii cu mașina te iau in colimator si își sucesc capul după tine pana esti haaat departe ,parca-s cuplate la antenele radar de la Otopeni (sau Palo Alto 😛 )
andule
deci simona e fratele tau?
pai nici eu numai știu 🙄
nu vezi ce de coincidente 😕
oricum, mama nu are cum sa fie
Eu am invatat sa merg pe bicicleta la varsta de 30 ani, pe bicicleta fiicei mele de 5 ani ( se ridica saua mai mult, eu avand 1,5 m 🙂 ) mi-am stabilit atunci doua obiective: sa invat sa inot si sa merg pe bicicleta. Ok, a venit si ziua marii incercari…unde altundeva decat la tara, pe ulita copilariei mele. Ma imbrac adecvat, iau bicicleta, a
Cea mai “buna” poveste traita de mine in natura a fost cam uda 😀
Intr-o vara- sa tot fie vreo 8 ani de atunci – plec cu prietena mea (care intre timp mi-a devenit sotie) la munte. In Bucegi, la Padina. Cu cortul. Pe modelul “Hai sa mergem undeva usor, e vara, nu ni se poate intampla nimic” etc. Eu cica aveam si “experienta” la plecarile pe munte, ea mai putin. Ajungem noi pe seara – dupa un drum de multe ore pe Jepi, Babele, Pestera, Padina si pun cortul. Unde altundeva decat pe malul apei, ca sa fie totul bine. Ne instalam noi linistiti, facem de mancare, mancam, facem cate un ness si ne bagam in cort. Dupa vreo ora, se aude dintr-un cort la 10-15 metri in stanga “Ursu’ baaaaa!” si un zgomot infernal – aveam sa aflu a doua zi ca era o lingura izbita cu furie de fundul unei oale :D. Eu , in intelepciunea mea, zic : “Fir-ar ai dracu de idioti, ce glume fac la ora asta!”. Nu trec 5 minute, si se aud niste pasi grei, o rasuflare din rarunchi si un oarecare mormait discret. Jumatatea mea face ochii mari, eu intepenesc si stam asa pret de un minut. Timp in care lighioana vine pana in fata cortului, baga nasul in cana de ness, care era afara, o rastoarna si probabil ca nu ii trezeste interesul – sau poate era prea tarziu pentru cafea si nu voia sa-si strice somnul – si pleaca agale. Noi incepem sa respiram cand auzim ca se indeparteaza animalu’ si numai bine, cand nu se mai aud pasii, din dreapta se aude ” Ursul baaaaa!”. Ne prindem ca a juns la corturile de dupa noi, ne linistim si ne vedem de somn. A doua zi, cei din stanga, la care venise ursul primii, contemplau cortul sfasiat in partea de jos si sapunul pe care il lasasera pe o piatra langa apa, mancat pe jumatate. Oameni veseli, incepem sa facem misto de Mos Martin, cum o face el saracu clabuci acum si cam ce culoare ar avea. Colegii ramanand fara cort, se hotarasc sa se mute la cabana. Inteleapta decizie, fiindca intr-o ora incepe sa ploua torential. Noi ne bagam la cort, in ideea ca o trece si ploaia si mergem pe undeva mai tarziu. Cum stateam linistiti si ascultam cum ploua, nu stiu ce ma indeamna sa deschid putin cortul, sa ma uit la rau. Si numai bine ce vad cum vine spre mine un val asa de vreo 40-50 cm inaltime, cu namol, cu lemne, cu tot tacamul. Intorc capul si-i zic nevestii: “Incalta-te si fugi!”. Ea are cam 2 secunde pe fata o expresie d’aia gen “Ce dracu te-a apucat?” dupa care imi vede figura si se conformeaza instant. Apuca sa ajunga la cativa metri, unde era terenul mai inalt, eu ii arunc un rucksac si ma apuc sa scot cuiele de la cort. In 2 minute trageam de cort (taras) cam cum trageau jandarmii de Ponta in barca. Il aduc mai aproape si incep pescuitul . Culmea e ca am recuperat tot. Binenteles ca plin de un namol gros, care nu s-a mai curatat decat cu mari insistente. Ajungem la cabana, unde dam de colegii care se mutasera de dimineata. Ma schimb in pantalonii nevestii – eram si eu mai slab pe vremea aia, dar tot imi veneau mulati – si intr-un pulover de imprumut, care imi venea pana la genunchi, si ma duc si imi pun toate hainele, cortul, sacii de dormit pe sarma, in ploaie. A doua zi un soare superb, si sub hainele mele pata de mocirla. In aceeasi tinuta de gala am ajuns si acasa cu trenul de se uita lumea la mine de paca eram venit pe garla. Daca ar fi stiut….
aoleu , parcă ești din serialele cu supraviețuirea ❗ 😆
eu am un coleg care si-a așezat tabăra , fericit ca locul e gol ,pe valea Doftanei si era sa-l ia viitura de la baraj
Trebuie sa-l cunosc! Poate facem un club – survival for dummies!
mi-am amintit din studentie, tot la Padina, tot cu cortul: gasca de gospodine improvizate (printre care si subsemnata) aveau misiunea de a pregati carnea pentru gratar; pe atunci nu zburau micii si fripturi gata pregatite pe la hypermaketuri. So, pescuisem de pe acasa fiecare ce apucasem printre care si o halca de porc si doua bucati pui ( din fericire jumuliti si curatati);
misunea consta, asadar, in a spala carnea si a o taia bucati. Cu un briceag. dar asta e alt subiect.
Si cum spuneam, am luat si eu un pui de un picior/copan/gheare si cu suratele mele ne-am asezat suflecate (pan’ la brau) sa spalam carnea la..dam ati ghicit, la rau ( ma rog, un paraias asa).
Si cum spalam noi cu foc auzim rasete si grohaieli si toate zgomotele posbile venind atat dinspre grupul de baieti cu care eram cat si de la restul tursitilor campati in zona. Ne uitam mirate pe langa noi, nimic, ne uitam in stanga – nimic, dar ne uitam si in dreapta ( adica in amonte – sa ma corecteze baietii daca am gresit) si vedem cum mai sus de noi se spalau voios pe dinti fo duzina de turisti. Singurul lucru care mi-a venit in minte, desigur nu cel mai inteligent, a fost sa arunc puiul hat departe ca la aruncarea de ciocan.
Dupa mine si celelalte, ce ele nu stiu sa aruncea, adica?!
Uiet asa am pascut noi ceapa verde, rosii si castraveti cu paine plus cateva Eugenii cu crema de cacao cele doua zile cat am stat la Padina.
E de prisos sa va povestesc ce mirosuri imbietoare venau de pe la alte corturi si cum ne urau baietii cu care eram pentru concursul nostru de aruncat puiul 😮
cea mai tare postare, deocamdata, imi pare rau ca n-am decat un like sa-ti dau. 😆 💡
eva
se zice aruncarea ciocanului
si nu aruncarea de ciocan
desi poate unu mai nedus la biserica , ca matrixu de examplu
ar zice aruncarea in ciocan
dar ce stie el
el era cu acordeonu pe la nunti pa vremea aia.
ps. facand un calcul pur matematic, rezulta ca sunteti o doamna frumoasa , care va invartiti si rasuciti in jurul varstei de 25 / 65 de ani, plus minus 10.
stiu ca nu e fair, dar va rog frumos sa imi spuneti daca gresesc sau am dreptate.
ca daca ziceti da, poate va fac o oferta.
si sa mai stiti stimata doamna ca si mie imi plac ciocanelele.
dar alea de pui.
bine, bine, cum zici tu mister twister
La Iasi, ultima oara cand am trecut prin fata complexului Greenfield (nu stiu daca e acelasi dezvoltator), am apreciat faptul ca locatarii au parte vara de un foarte frumos concert de broaste. NU stiu daca au mai asanat canalul ala plin de stuf care separa cartierul de sosea. Dar apropierea de natura nu poate fi pusa la indoiala.
Am apasat din greseala pe tasta send :)…
In fine, iau bicicleta, copilul-marele sustinator, sotul-profesorul, si iesim hotarati pe ulita. Urc pe bicicleta, sotul tine de sa, eu pedalez, copilul alearga pe langa mine, iar din spate aud incurajarile babelor, care spargeau seminte si pe care nu le-am vazut pt ca erau in dreptul unui tractor: ,, Hai, Simona! Hai, Simona! Conduci tu ditamai masina si nu poti sa mergi pe bicicleta? Hai ca poti!” … 🙂
Buna! EU nu mi-s deloc biciclista, insa familia da! Am 3 copii. Sotul i-a invatat pe toti. Cei mici cu roti ajutatoare. O mare realizare in materie de invatat la pedalat a fost in privinta lui Matei, mijlociul care are autism infantil. Problematica diagnosticului ii ingreuneaza motricitatea. A fost o mare incurajare sa-l vedem pedaland: intai cu trotineta apoi pe bicicleta!
Intamplarea haioasa e de cateva zile! Dimineata e un haos controlat cu plecarea de acasa. Impartim copii la dus la gradi si la scoala. Sotul meu tot timpul pleaca in graba si….intarzaiat. “Parcheaza” baiatul apoi cu bicicleta in goana spre un mijloc de transport care sa-l duca in afara orasului la job! Lasa bicicleta legata de un stalp pe langa gara. O uita bineinteles pana a doua zi! Isi aduce aminte de ea si merge cu masina sa o recupereze. Surpriza: roata din fata e in valuri. Sade si acum ancorata in scara legata de balustrada pana la urmatoarea reparatie!
P.S. Azi am stat in statie sa ajung “repede” acasa 1 ora si 15 minute. M-am urcat in al treilea autobuz ca sardina in conserva. In ritmul asta invat mersul pe bicicleta!
Cu drag, Alina!
Am citit prezentarea si m-am amuzat teribil de experienta ta la casa, pentru ca o traiesc din plin! Nu stiu daca intamplarea mea se potriveste, dar sper ca o sa gasesc cateva note in care o sa rezonezi cu mine! Sunt fata de oras, de municipiu resedinta de judet, cu bunici la bloc si a treia generatie incaltata… cum s-ar zice! N-am avut in viata mea nici macar un animal de companie, pentru ca, trebuie sa recunosc, sunt o nebuna obsedata de microbi, par, excremente etc. Mi-am dat seama de cretinatatea mea dupa ce am nascut si mi-am promis ca o sa cresc un pui de taran caruia sa nu-i fie scarba sau frica de o gaina. Zis si facut, ne-am luat o casa cu cateva arii de gradina langa Cluj. Si m-am gandit sa fiu viteaza si sa “socializez” cu toate maidanezele satului. Si am reusit cu o mata care mi s-a prezentat la poarta intr-o dimineata. “Pis-pis-pis, hai la mine!” Si vine si se lipeste de mine, eu de ea, happy-happy, joy-joy! Nu stiam ce trebuie sa fac s-o cuceresc definitiv, asa ca i-am dat prajitura cu ciocolata si lapte! Cine poate rezista la asa ceva? Evident am vrajit-o! Imi zic: “Gata, am mata! Instiintez barbatul, anunt pe facebook, mobilizez o prietena care se stie si aia imi zice de faza cu dulciurile si laptele la mata! Imi fac mea culpa si gata. O botezam “Ica” de la pisica ca asa o striga fiu-mio de 2 ani. Si sun la veterinar sa venim cu tot clanul si pisica! Ala imi zice sa astept o saptamana sa vad daca nu o revendica vreun vecin. Si astept… pisica mea era regulamentara. Manca la mine, dormea la mine, nu parasea perimetrul. Gata, mergem la doctor! Deparazitari, vaccinuri, mancare de pisici, perie de mate, casuta de pisici, barbatu-mio vorbea singur, eu pluteam, mata torcea (motanul de fapt)! Si vine ziua fatidica cand vine masina vecinului, se coboara vecina si incepe sa strige “Pisi, pisi!” Astia au casa de vacanta peste drum si vin destul de rar… si mata incepe sa miaune agitata si imi zboara din brate si ata la vecina! Nu imi venea sa cred! Cum ma?! Cum adica ma faci sa te deparazitez, sa iti cumpar de toate si cel mai important sa te iubesc si tu te duci la urata aia? M-a pufnit plansul! Am fost in stare de soc! Barbatu-mio radea si mistourile curgeau! Eram neagra! Am adunat tot ce-i luasem matei si le-am pus bine! “In curtea mea nu mai are ce cauta! Si-a batut joc de mine!” Dupa doua zile apare motanul miorlaind si cumva constient de gafa comisa! Eu eram un munte de indifirenta contrafacuta! Dar mata a persistat si acum avem un fel de intelegere tacita! El imi ofera mie iubirea de mata care-mi trebuie si imi sta in poala, toarce toata ziua si vine cand il strig, eu il hranesc si ma joc cu el, iar cand vine “aia” acasa inteleg situatia! Dar razbunarea va veni! Mos Craciun imi aduce un caine!
ahahaha, ce tare e faza asta cu motanul Ica!!!
nu-l alunga, el de fapt pe tine te iubeste cel mai mult. 💡 ❗ 💡 😎
deci, e prea amuzanta povestea….”razbunarea” presupun ca va arata cau un motan mai mare si evident, lipicios. Ca de, trebuie sa suplineasca afectiunea matei, cumva. Nu pot sa ma abtin de la acest comentariu, este un umor absolut delicios in poveste. Sarbatori cu bine…
frumoasa poveste.
Noi intram probabil la categoria “pro”. Ski (downhill & ski tura), bicicleta, catarare, in fiecare weekend zburdam printre ghetari si stanci. Doar avem aici in British Colombia “the best backyard in the world”. Prin urmare suntem foarte fericiti sa traim la bloc. Nu ca n-am da 1 million $$ pe o casa, da’ 280-j de mii pe un apartament chiar e deajuns. Ne-am face noi o casa mica-mica, dar terenurile sunt si mai scumpe decat casele (ei, nu chiar). Vancouveeeer, beautiful city of mine, cum canta o romanca de-a noastra pe youtube, de-a ajuns misto-ul favorit al posturilor de radio intr-o vreme (nu mai cautati, ca a ascuns video-ul).
So, cum ziceam, nu avem iarba de tuns, nu avem garduri de reparat, nu ne omoram cu curatenia (Roomba sa traiasca!). Venim seara de la munca rupti. Avem de toate la botu’ calului (sushi, pizza, inghetzatzarie etc. etc.). Iar in weekend cu noaptea-n cap, luam pe fuga o cafea de la Starbucks si o-ntindem pe Sea to Sky highway, mereu cu acelasi “wooow” cand vedem muntii “prabusindu-se” in ocean si varfuri semete (sic!) catre care ne indreptam. Duminica dupa amiaza ne plimbam prin Whistler, franti dar fericiti. Sunam niste prieteni: “Ce faceti” / “Pai de dimineata adunam frunzele prin curte”. No, thanks!
http://www.moment.ro/2015/10/trei-e-un-numar-impar.html?m=1
de multe ori pentru cei sortiti sa traim in Bucuresti natura inseamna parcul din apropierea casei, unde traim cele mai intense povesti…:)
Eu am fost cireșar de rit nou, în vacanțele de vară, la țară. Eram o gașcă faină și nebună, 2 fete+3 băieți. Așadar, pleacăm într-o nouă expediție. La peșterile din Cheile Gârliște (o zonă superbă din Banatul Montan). Ajungem la prima „gaură”, cum le spuneam noi. Ne facem una cu pământul şi intrăm. Pe burtă. Unul dintre băieți, mai greu. E rotofei şi rămâne blocat în gura peşterii. Tragem, împingem şi, până la urmă, îl îngrămădim pe gaură. Înăuntru, e loc să redevenim bipezi. Bâjbâim la lumina chibriturilor. Nu, nu aveam lanternă, doar trebuia să fie aventură! În fine, băunim cât băunim pe-acolo și, la ieșire, grăsunul formației rămâne, inevitabil, înțepenit în „gaură”. Cei de-afară, eu și unul din băieți, îl tragem de mâini, ceilalți îl împing de picioare. Nimic. Nu știu cum, reușesc ei, în loc să-l împingă, să-l tragă înapoi înăuntru. Cu totul. Ies și ei, să fim mai mulți la tras. Niciun rezultat. Îl punem pe bietul captiv să se dezbrace, de vestă, tricou, pantaloni. Să se subțieze. Nimic. După vreun ceas de tras-împins și apoi numai tras, îmi vine geniala idee sa fug în sat, la prima casă, să caut o lopată, o cazma, ceva, să săpăm la gura găurii, s-o lărgim cumva. Zis și făcut. Numai că, în avântul pionieresc, plec și cu hainele nefericitului (mi le dăduse pe gaură, după ce s-a dezbrăcat). Și tot fac, dus-întors, plus căutat unelte, vreo două ceasuri bune. Ăsta, făcuse numai stalactite și stalagmite în chiloți, despuiat tot în peșteră, până m-am întors eu din sat, că nici ceilalți n-aveau ce haine să-i mai dea. În fine, până la urmă l-am descarcerat de acolo dar, săracul, s-a ales cu o gripă zdravănă în plină vară și cu groază pe viață de „găuri”.
Cred ca era mai simplu sa-i aratati de la distanta o ciocolata. Rupea ala gura pesterii.
Prietenul meu m-a invatat sa merg pe bicicleta la 19, dupa alte incercari nefericite.
Intr-o zi frumoasa de vara ne-am dus in parc, unde a inceput bicicletatul- totul a mers bine pana cand a trebuit sa invat cum sa iau curbele, unde am alunecat si foarte gratios am reusit sa cad, sa ma tai la glezna, sa ma julesc la genunchi si sa ii dau si cu piciorul in cap binevoitorului meu prieten 🙂
Acum merg mai bine si nu mai sunt un pericol social :))))
bai, sunteti asa de frumosi si nebuni….unde-i locul ala de fumat, pardon, de trollat cinstit?? ca de cand m-am vopsit blonda nu-l mai gasesc?!? ❓ 😯 💡 ➡
ti-am zis: pagina 2,
mi-ai zis, dar pe pagina 2 n-o gasesc.
dai un link?
Luminița,
asta vrei:?
https://www.simonatache.ro/2015/10/21/loc-pentru-trollat-6/
dar nu se mai uita nimeni pe el ca e departe
Am si eu o poveste “minunata” din natura. Am fost acum ceva ani cu nasii mei si alti prieteni la munte, la cort. O experienta de neuitat si de nerepetat, de altfel. Toata ziua nasa mea a gatit o ciorba care a fost gata spre seara. De pofta, prietena s-a trezit noaptea si a mancat vreo doua castroane de ciorba. Dimineata, cand toata lumea s-a trezit a inceput sa laude ciorba nasa-mii, astfel: Draga, dar a fost minunata ciorba aia! Nu stiu cum de ti-a dat prin cap ideea cu ceapa prajita deasupra, dar a fost geniala! Nasa s-a uitat ciudat la ea si a ingaimat ce ceapa prajita??? Moment in care amandoua s-au ridicat si s-au uitat in oala: pluteau deasupra muste- nasa uitase sa puna capacul… 😕
Se intampla in august 1989, la sfarsitul verii. Eram in vacanta la Tusnad, cu iubitul meu de atunci, la cabanuta unchiului sau, o cutiuta din barne, cocotata in varful unei pante abrupte ce se sfarsea in apa involburata a unui parau.. Dupa o cina cu ciuperci, palinca si ceai si multe povesti care de care mai fioroase si mai adevarate despre ursi, am fost considerata destul de pregatita pentru a-i intalni pe viu. Iubitul meu imi spusese inca din tren ca ma va duce “la ursi”, eram coplesita de nerabdare amestecata cu teama, nu prea multa totusi, ca fusesm asigurata si reasigurata ca totul va fi ok, ca aia e distractia locala de seara in loc de tv, cabanuta neavand nici macar curent si ca o sa am astfel ce povesti si eu mai departe. Intai mi-a crescut emotia cand am aflat ca dupa palinca, unchiul cel batran si bun cunoscator al muntilor e prea obosit ca sa ne insoteasca. Mai apoi m-am ingrijorat si mai tare cand al meu iubit, voios si increzator a luat pe langa lanterna si toporul, numai ca unchiul deja motaia, nu-si facea nicio grija, asa ca mi-am inghitit temerile si am pornit. Am parasit soseaua trecand printr-o padurice si am urcat pe-un deal, n-am mers mult, numa cat sa avem in jur din toate partile pajiste si exact cand soarele a apus complet al meu a dus degetul la buze si mi-a facut semn sa tac tragandu-ma in jos. L-am ascultat in timp ce-n minte mi se buluceau intrebarile. Imi imaginasem ca vom sta intr-un un soi de adapost de vanatoare , un observator inalt, solid si sigur de unde sa privesc linistita, nicicum nu-mi trecuse prin cap ca o stau in fund in mijlocul unei poieni, noaptea, asteptand sa dea ursul peste mine… Ajungand in punctul asta cu concluzia, m-am ridicat si am inceput sa trag pe muteste, dar hotarata de camasa barbatului, sa-l conving ca nu-mi mai trebuie nicio vizionare, nicio aventura, ca vreau iute inapoi, pe sosea, acasa, imediat!!! El m-a ignorat si a inceput sa se mearga atent, incordat, spre stanga, io patinam pe iarba uda punand frana si deodata… a aprins lanterna! N-am sa uit niciodata bilele galbene ale ochilor, coltii sticlind, mormaielile aproape de grohait, eram paralizata de frica, convinsa ca gata, pan-aici mi-a fost cand, domnul de langa mine a ridicat toporul si agitand lanterna a grohait mai tare si mai urat decat amandoi ursii la un loc si spre stupoarea mea, siluetele intunecate au disparut in noapte. “Erau ursi tineri, pui inca” mi-a spus, dar pe mine nu ma mai interesa, putea sa vina si mama lor si toata familia, n-aveam de gand sa-i astept, balbaindu-ma l-am tras pe drumul de intoarcere, as fi fugit singura inainte de nu mi-ar fi fost teama ca ma ratacesc sau ca apare un alt urs si io nu stiu nici sa grohai, nici ce sa fac cu toporul… Mi s-a tot parut ca aud mormaieli pana am ajuns la sosea si nici acolo nu-mi revenisem complet, ca la urma urmei ce i-ar fi oprit sa ne urmareasca? Ursii veneau de fapt la gunoi, era acolo o groapa de gunoi pe care o vizitau de multa vreme, oamenii nu-i interesau in actiunea asta si in toate vacantele petrecute acolo nu s-a-ntamplat niciodata nimic rau. Ne-am intors la cabanuta, peste ani m-am maritat cu iubitorul de natura, dar n-am fost de acord sa duca si kinderii nostri “la ursi”.
Foarte frumoasa! Felicitari pentru maiestria cu care ati redat povestirea!
Noi trei suntem, bicicletele sunt pentru noi atunci. Pentru ca eu numai pentru bicicleta am “permis”. Fie-mea, cea dotata cu DDS(mai stii, Simona?) are acum 3 ani si ceva si la bloc n-avem animale, pasari, mai nimic. La tara mergem rar , deh, n-avem…bicicleta! Ei, intr-una din vizite, cand trecea o gaina pe langa ea, prin curte, pitica mea o intreaba foarte serios: Hei, cocos, ce faci? Esti bine? Avea si toate gesturile la ea, ca una care e foarte politicoasa si atenta cu toata lumea. Gaina nu i-a raspuns, prea indignata ca i se spune “cocos”. Nu e chiar din natura, e din viata 🙂
Era iarna, ninsese cu vreo doua zile in urma si apucasera copiii sa faca ghetusuri printre blocuri. Tata s-a gandit sa ne scoata pe mine si pe sor’mea (7, repectiv 9 ani) la plimbare. Cum am iesit din bloc, ne-a luat pe una de o mana si pe cealalta de o mana ca sa ne dam pe gheata fara sa ne spargem scufitele.
La un moment dat se gandeste sa schimbam rolurile: noi sa il tinem de maini si el sa se dea pe gheata (cred ca nu trebuie sa fii doctor in fizica sa iti imaginezi ca doi copii mici nu pot sprijini un cvasi-hipopotam de 1,75 si vreo 90 de kg).
Efectul comic era asigurat de imposibilitatea noastra de a-l tine cand se dadea pe gheata si se facea ca aluneca. Tata aluneca si ateriza cand pe burta, cand pe fund, iar eu si sor-mea radeam de ne dureau falcile.
Pana la un punct.
Tata se da pe gheata, aluneca, pica pe o parte, noi radem si ne dam coate de cat de bine i-a iesit, ce misto a cazut, cum s-a auzit, chestii din astea.
Si tata serios: “Magaritelor, nu m-ati tinut bine!”
Noi, buimace ca s-a terminat distractia prea brusc: ” Da’ ce-am facut?”
Ne uitam la el cu ochi aposi, iar el se uita la mana stanga care isi dubla dimensiunea vazand cu ochii, de parca era un balon umflat.
Gata cu distractia , hai cu responsabilitatea la spital. Incredere in noi sa-l tinem nu a mai avut, dar nici noi nu ne-am mai oferit.
Una peste alta, a fost amuzant pentru 2 din 3 ? Eu cu sor’mea inca mai radem, el inca e serios ?
Nu stiu cum au aparut semnele de intrebare de la final. Eu nu le voiam acolo ?
Intr-a 11-a eu, prietenul meu, amicul lui si prietena astuia am decis sa mergem toti 4 la munte. Noi doua habar nu aveam, dar eram tare increzatoare in cunostintele montaniarde ale amorezilor nostri de pe atunci. Tatii lor erau vanatori, deci ce mai, e clar, probabil si ei se pricepeau de numa’-numa’.
Gresit.
Comuniunea noastra cu natura carpatina a inceput consensual dar s-a terminat cam Vaslui-style (nu va repeziti sa va ofensati, toti 4 SUNTEM din Vaslui si din ce stiu nu puteti rade voi de noi cat am ras deja singuri).
Am pornit la drum foarte optimisti, cu 4 conserve de fiecare, foarte multa bere si 2 ceaun de fonta care ne-a cocosat pe rand. Am avut si un cort. Si un briceag. Cam atat ne-a dus capul. Oricum ceaunul cantarea cat toate la un loc.
Prima greseala a fost sa ne zgarcim la juma de kil de rachiu si vreo cativa lei, cat puteam sa fi dat unui baci sa ne lase sa innoptam la el la stana, si sa campam langa. Omul ne-a zis cu binisorul “videti ca bati ursul” dar noi eram prea gogomani sa-l credem.
Dimineata ne trezim cu totii, se trezeste si M. ciufut si se duce sa faca scandal baciului. Ca matale ti-ai lasat cainii slobozi, cortul rupt, rucsacii rupti, conservele rupte si mancate, ca a venit unu azi noapte si in cort si m-a mirosit pe la picioare, i-am dat un sut si s-a dus. De ce nu-ti legi cainii, pai sa ajungem sa ne manance tot, uite cortul uite rucsacul.
Ciobanul ne asculta linistit si ne zice “Io v-am zis ca bati ursu, da voi n-ati ascultat. Cainii mei au stat toata noaptea legati. ”
Evident, ne-am albit si ne-am carat, cu scuzele de rigoare si cu ce mai ramasese nehartanit. Ala cu sutul probabil si-a pupat singur piciorul tot restul anului.
Coborand noi de pe Rarau (pe traseul gresit, de alpinisti, spre groaza cabanierului care ne-a asteptat rozandu-si unghiile de groaza in vale, si abia cand ne-a vazut pe toti 4 intregi coborati ne-a adresat cateva urari de grijania mamii voastre de habauci) , am mai comis o greseala. CUm umblam noi catre urmatoarea tinta turistica, vedem o gramada de urme de copite pe drum. Unu zice:
– C*ie, sa nu fie oi. unde-s oi sunt si caini. Poate ne rup cainii, ca nici sa fugim nu putem.
– N-avea tu grija, astea-s caprioare, tata e vanator, ma pricep, etc etc etc , iata amprenta, iata copita.
Mda. Oi erau. De caini pazite. N-o mai lungesc, ideea e ca atunci am avut o epifanie unica si irepetabila – am invatat sa ma urc in copac pe loc.
O alta greseala a fost sa ne uitam la doua trasee marcate diferit si sa ascultam de unul din Winnetouzii nostri, care a zis “ba, da io am mai fost pe asta. hai sa mergem pe traseul alalalt. Cred ca tot acolo ajungem”. De ce am considerat noi ca doua trasee pot merge paralel pana jos pe munte, nu stiu.
Cert e ca nu tot acolo am ajuns. Ne-am ratacit infiorator, am cazut prin tufe de urzici, am cazut pe pietre, am cazut pe iarba, am cazut in mal, am cazut in apa, am cazut in scaieti, am cazut in parchet (portiune de padure in curs de defrisare cica), am cazut peste tot pe unde se putea cadea. Si ne-am trezit la Vatra Dornei, infiorator de murdari, hartaniti, vineti si flamanzi, Ceaunul si toate cele se pierdusera ca balast pe drum.Eram lesinati. Bani aveam la noi, dar prin balariile pe unde ajunseseram noi n-aveam ce cumpara cu ei. Ajunsi in Vatra Dornei, ne-am infipt in prima crasma si am cerut mancare. Chelnerul ne-a masurat din ochi si ne-a cerut banii dinainte. Nu i-am purtat pica.
Daca ati vazut vreo capra pe bicicleta, eram eu. Si ca orice capra care se respecta, inca nu am invatat dar am primit o gramada de sfaturi de la privitori. Revenind, natura a insemnat pescuit. Balta privata, locuri interzise (nu suficient!) sau destinatii precise stabilite de raposatul (viu pentru alta) partener. Si intr-o frumoasa duminica, mi-am luat frumosii pantofi sport si sosetutele dalbe si am purces la drum. Drum care a lasat o masina parcata anapoda si un lan de ce-o fi fost, de parcurs. El cu sculele – undite si cutia de minuni, eu cu accesoriile: ghiozdanel asortat, galetusa si minciog. Pe scurt, plouase si lanul devenise mlastina, m-am zorcait de ma puteai face momeala, am ajuns carata in spate. Nu am prins nimic si am plecat si certati. Si abia am gasit masina. O bicicleta mi-ar placea, doua le-as da mai departe – fara caprite si iezisori ca mine. 😉
sa stai la etaju` 9 si sa primesti 3 biciclete gratis …super !!!
La ce-ti mai trebuie bicicleta? Deja, gasesc ca esti suficient de motivat sa faci miscare. 🙂
Bicicleta sa fie …acum vreo 9 ani cand am revenit in orasul copilariei mi-au revenit in cap si toate amintirile idilice , sfanta inocenta, si mi-am luat bicicleta. Acum plina de ideea ca am revenit la aer cat de cat curat , tramvai si troleu..ioc , parea mijlocul ideal de deplasare intre casa si job , Deja ma vedeam intr-o minivacanta relaxanta administrata in portii zilnice. Numai ca visurile mele roze au luat suturi , unul mai vesel ca altul. Setul 1 : intru mandra si mondena pe poarta spitalului si dau de un pacient care ma astepta sa-l vad la pansat . Omul avea pe moaca o expresie in care imbina mila cu doua stari dominante : “lasa bre ca nici noi nu ne-am nascut cu bani “”combinata cu “na si la asta , vine de la Bucuresti cu idei bio”.Dupa care se exprima plenar pe gura : “daca stiam ca veniti cu aia , si baga un deget pe directia biclei mele , va luam de acasa cu aia .”Si imi arata masina lui , nu cine stie ce dar probabil echivalentul Porche la el in catun.Si ma apuca brusc si pe mine o stare mixata , numai ca la mine s-au amestecat umorul cu mandria : “ nu vrei sa-i spui lui aia (masina lui) sa te panseze , ca eu ma s-o leg pe-asta de gard?”
Setul 2 : posesoare de permis auto luat in Bucuresti urmat de upgrade la masina cu comanda vocala „ la mama , la spital , la cumparaturi” ca urmare a mutarii in provincie.Dupa ceva timp imi vine ideea sa ma reapuc de condus si fac greseala clasica : drum de tara , cer colacul de la sot , copilul priponit bine pe bancheta din spate. Am audiat vreo 10 minute „sfaturi” venite pe ton crescendo , dupa care nervii mei au cedat si ne-am reluat locurile initiale. A doua zi , cu experienta proaspata in minte si un rest serios de nervi ma sui pe bicicleta , declinand oferta sotului de am ma duce la lucru. Si vine din partea lui un susurat „daca te sui tu la volan invat si eu sa merg pe bicicleta”. Vorba papagalului „ la dracu cu penele , faza asta trebuia comentata”. Asa ca ma dau jos si intind ghidonul sotului , copilul facand galerie la spatele lui.Si urmeaza o scena in care amaratul mergea prin curte pe piciorutele lui , cam incomodat de bicicleta dintre ele.Asta pana , sfanta solidaritate feminina , urla fie-mea din spatele lui „calca dracului ambreiajul ala odata ca iesim la pensie aici”.
Intre timp s-au aranjat lucrurile , eu am luat ore de la un instructor auto , sotul a pedalat pe bicicleta medicinala si bicla mea a ajuns la tara la socri dupa ce in vreo doua seri tarzii m-am minunat de conditia mea fizica , inca mai reuseam sa pun picioarele pe ghidon cand clampaneau hoardele de maidanezi pe langa pedale.
Acum incearca niste prieteni sa ne contamineze , isi suie bicicletele in masina si sa duc sa pedaleze pe coclauri. Cred ca pe la primavara iti povestesc si faze cu biciclete si animale salbatice.
prima mea bicicleta a fost o trotineta.
ma trimise ai mei sa iau paine si dupa doo minute, cand am iesit din magazin, trocaleta plecase.
fusesem si io fericit vreo patru zile.
macar de compensatie vreau si io sa castig o bicicleta, da pe benzina ca am auzit ca cu dizel e naspa.
De anul trecut, din vară, la mamaia oltinclusiv…
Aventuri la pescuit.
ep. I
https://www.facebook.com/dan.ungureanu.9/posts/825420687469857
Sosit pe baltă la 6.30. executat nădire corespunzătoare, ales momeală potrivită, lansări ideale. în 3 ore, prins un monstru de 50 de gr, plus o broască ţestoasă. a doua broască ţestoasă mi-a rupt linia. plecat acasă. hevănaisdei.
Aventuri la pescuit.
ep. 2
https://www.facebook.com/dan.ungureanu.9/posts/825519554126637:0
Taaati, hai să ducem broasca în lac, te rooog, te roooog… (figură de milog) Plecat la eliberat ţestoasă în lac la ora 12, uitat berea acasă, copil, nu. dat la peşte, produs încă două fâţe. „Tati, s-a spart cauciucul“. Extragem spin de 2 cm din cauciucul de la bicicletă, extragem cu greu undiţa din bălării, fix de unde simţea el Vladi că muşcă peştele… unde e, frate, berea aia? „tati, mi-e sete“. bea, tată, apă, e în rucsac. e caldă… execută tati 500 m trap până la izvor, aduce apă la copil. rece. bea copilu o guriţă. un shot. miiic. bea, mă, bine, hidratează-te. e prea rece… extras undiţă încurcată în aceleaşi bălării, a enşpemia oară. Tati, mi-e cald. bagă-te în apă pe canal. (aia e curată, limpede, rece, fără bălării) executăm umflare de colac, cădeaiar ouăle ăluia de-a inventat supapa la colac… unde e, frate, berea aia? (o beau acu, brumată, cât vă zic…) tati, hai să facem baie în Olt…. hai, hai (mutră de milog, cum să refuzi?) strângem sculă, bagaje, rucsac, doi peşti, traversez canal până la brâu cu una bucată bicicletă Vladi, next una bucată bicicletă proprie, una bucată rucsac, una bucată copil. numa 4 drumuri. unde e berea aia rece? împinge biciclete la deal . nais. mare Oltu. numa alunecos pe betoanele alea. executăm a enşpea ungere copil cu creme de protecţie. poziţionăm colac, şapcă… Tati, vreau slipul… Bă, mă laşi, e pustiu aci… e ruşine în pielea goală… numa prostii te învață mami… bărbaţii tre să fie mândri, mă… punem slip, aia e… alunecăm uşor pe pavimentul de beton. apă caldă, o nebunie. la 50 de cm de mal, tone de scoici. Vladi, să nu dai din picioare, că te zgârii în scoici. stai în larg, că ai colac. Executăm una aruncare în apă, 5 braţe în larg, două stropiri dă copil. Au, tati, m-am zgâriat… scoate-mă repede… usturăăăăăă. extragem copil din Olt. cu greu. Analizăm problemă, curge sânge, deci e naşpa. 2 cm de tăietură profundă în talpă. pleacă vreunu dintre voi cu trusa medicală la pescuit? că la pescuit plecarăm… Unde mama dracu e berea aia? acu ar merge şi-o vodcă, măcar sterilizam. Şi io şi copilu. Bun, tai tricou, fac bandaj, leg picior, şterg copil, ambalez copil, cobor biciclete, bagaj, copil, până la canal, executăm 4 traversări de canal. Data viitoare, întâi pun berea în rucsac. şi caldă era bună… Tati, mi-e sete. Bea. E caldă. Mai facem un detour de 500 m dus, 500 întors. Bea, tată… E rece. Ok. O lăsăm să se mai încălzească puţin… So, cameră bicicletă înţepată înseamnă că le ducem de coarne… Şi le ducem. Fro 3 km. Că am fost jmecheri, şi ne-am dus unde ştiam că muşcă peştele. Împinge, mă, două biciclete de coarne, cu prosopul în cap, să nu-ţi ardă neuronii la ora 13.30, printr-un sat care n-a văzut feţe de arabi. plus copil cu colac în cap. plus şapcă. Am salutat pă toată lumea. Aşa e la ţară. Măcar să-i bag în ceaţă…
Am ajuns acasă. Am depozitat copil la mă-sa în braţe, care copil a decartat tot… aventură, nene. Unde e berea aia, frate? În frigider, rece, brumată…
Iubirea vieţii mele: „Pentru ăştia doi peşti ai chinuit tu copilu pe vipia asta?“
Mna, e rece berea, e buticu aproape…
Partea bună: linge fii-miu nişte blide, are o foame în el, de vis … şi după berile mele reci, cât am povestit, băgăm şi-un somn. boieresc.
Rectific,iubirea vieții mele:
„Nu te duci să iei şi tu nişte mere, nişte fructe, ceva, pentru copilul ăsta?“
Şi-o bere rece, că s-a dus…
Bicicleta avem, asa ca nu pot decat sa urez succes concurentilor. 🙂
Aveam vreo 11 ani si fiind o sambata frumoasa de iunie, am hotarat sa mergem la padure, pe Valea Valsanului pt cunoscatori. Toate bune si frumoase, drumul relativ liber, locul nostru preferat liber 🙂 intindem paturica, taica-meu se apuca de pregatit gratarul, maica-mea cu mine ne apucam de facut salata. In paraul cu apa limpede stau la racoare berea si sucurile. Cu bucurie constatam ca nu uitasem sarea acasa ca in celelalte enshpe mii de dati. Carnea si carnatii sfaraie vesel, cainele din dotare alearga fluturi, totul e idilic..pana cand se instaleaza niste indivizi in imediata vecinatate si dau drumul la muzica la maxim..maica-mea turbeaza si se pregateste sa mearga sa-i ia la rost, cand din boxe rasuna “I will always love you”. Maica-mea topita ramane tintuita locului si lasa reactiile beligerante pe alta data. Ne asezam la masa si devoram totul cu mare pofta pe fundal muzical 🙂 dupa masa ne jucam cu mingea, facem reflexoterapie prin albia raului, toate bune si frumoase…
Si dupa atatea lucruri pozitive trebuie sa se intample ceva nasol, nu? Se face dupa masa, ne adunam catrafusele, eu ma intorc langa rau sa iau o piatra in care se sapasa numarul 10. Taica-meu da cu spatele sa poata iesi cu masina din locul unde parcasem. Maica-mea crede ca o sa dea peste mine (nu avea cum, ca eu treceam prin spatele unui brad) si se repede sa-l atentioneze..aluneca pe panta cu cainele in brate si cade cu toata greutatea pe piciorul drept…rezultat fractura dubla de tibie, stat in gips 8 saptamani, mers la mare cu gipsul..facut poza inainte de a scoate gipsul la Eforie..doctorul stabilit ca nu stat suficient, pus altul inca 4 saptamani…un picior negru si unul alb la sfarsitul verii 😛 comuniune cu natura, ce mai…
…inteles putin spre deloc, constatat educat degeaba, repeta ina o data ce vrei sa spui, hai ca te pup, pa doctoritzo, pa, nota cinci virgula trei la elocinta, nu te mai iubesc, pa
Nu sunt eu de vina ca citesti in diagonala 😛
ametist,
nu-l lua in seama pe vecinu meu, el e un baiat bun la baza, insa a facut un fix pentru clatite, desi, intre noi fie vorba, clatitele nu merg cu bere,
dar isi revine el cand ajunge in Linz, cu proviziile din Romania in papornitza.
@Luminita:
Bun la baza … hm! DG, adica …
Citisi teoria lui, aia cu bazinul baza? Cu vertebrele, cu atlas si axis, alea-alea …?
A scris odata niste postari fluview, pentru doamnele doctorite, dar n-a avut audienta decat la mine!
DG-ul asta da mereu cu nuca in perete, scrie dari (bagari?) de seama taman cand e ametistu la congres 😆
La N12H18 in schimb, avea lacrimi in ochi … Statea fix vis-a-vis de mine si de Eva, care fumam ca doi turci intr-o tulpina. Aaaaa, ca zisesi ca te vopsisi … Si Eva e la fel 😳 !
matrixu,
sa mor daca am vrut sa previzionez ceva de-adevaratelea, cand am zis de papornitze,
dar tocmai ce vazui ce zise dg-ul nostru adineauri, la sfantul loc de trollat 6 preaaglomerat,
e egzact cum prevazusem fara sa vreau,
cica 34 de kilotroane de sunci si spirtoase a adus in papornitze, cu avionul.
pai, nu-i iremediabil pierdut?
iar Linz-ul e departe de mine, ca sa ma duc sa-i trag vreo doua cataroaie, ideologic vorbind.
Buna seara domnu’ matrix, va rog s-aveti pardon, dar eu am citit toate fluveele scrise de dl dg si i-am si raspuns la loc de trollat 6! Imi pare rau ca n-am putut ajunge la N12H18 sa-i zic si in viu grai impresiile 🙂 dar nu-i bai, ca doara n-or intrat zilele-n sac…
ce e aia diagonala, nu stiu, eu citesc de obicei in cash
vecine,
apuca-te de invatat chineza, bre, ia aminte la ce-ti spun, ca-i spre binele tau. 💡
Vara lui 1984. Anul III de studentie, cu corturile pe Valea Rasnoavei. Poienita, cort cort cort, alta poienita, cort cort cort, si tot asa. Noi, 4 suflete intr-un cort micut: Cotoi, Godzila, Nazistu’ si cu mine, mai umflatel, asa. Noaptea, Nazistu’ lemn dupa o sticla de Zubrowka, eu munceam cica pe sest la Godzila, Cotoi chibita si facea misto, aia din corturile vecine dadeau sfaturi, ca sa se afle si ei in treaba. De peste doua poienite incepe galagia, urlete si tingiri lovite: “ursu’, baaaa”. Nazistu’ nimic, eu imi continuam asaltul, cand simt ceva tare si lung in coaste. “Hait”, zic “are Cotoi visuri eroice”. Si Cotoi de colo, tare si cu patos: “Ba Umflatule, ia mana de pe Godzilica si pune mana pe topor, ca ne mananca ursu'”. Si acum, dupa treizeci si ceva de ani, tot mai radem cand ne aducem aminte.
marte – venus
a venit
https://suceavaevanghelica.wordpress.com/2015/11/12/john-gray-pentru-prima-data-in-romania/
Din toate vietuitoarele pamantului, natura mea a selectionat cateva cu care nu pot sa empatizez nicicum: fluturii, lacustele si….una care ma oripileaza si-mi face parul perie pe spinare numai cand o aud: mult indragitul, cantatul si povestitul greiere. Nu pot oferi nicio explicatie demna de situat in sfera logicii despre aceste fobii. Cert e ca am multe povesti de depanat in ce priveste interactiunea mea cu aceste biete fiinte. Cea pe care o voi relata ma va arunca poate in zona ridicolului, insa sper sa zmulg cateva zambete de la voi.
Lucram de noapte ca dispecer la o companie de taxi. Singura pe tura. Era o noapte superba de vara, dar care mie imi trezeste pilozitatea la o forma erecta cand aud concertele de afara. Dupa cum canta fiecare, mi-l pot imagina cat e de mic sau mare, de “fioros” sau….ma rog, mai putin fioros este.
M-am ridicat intr-o perioada de pauza, sa fumez o tigara. O savuram plimbandu-ma prin incapere, intr-o stare de bine cum numai in noptile de vara poate exista daca nu ar fi concertele de afara. 😀 Intr-un moment prost inspirat, fatidic, imi arunc privirea spre tavan.
………………………………………..
Interpretati cum vreti aceste puncte, pentru ca in cuvinte mi-e greu sa descriu ce am simtit cand l-am vazut. Era un monstru. Era imens. Era ca in filmele de groaza cu creaturi hidoase si baloase care te ataca. Am simtit gheata pe sira spinarii, am avut senzatia ca parul de pe cap ar fi concurat cu succes la coafura punk a anului.
Intr-un tremur nervos continuu, am inceput sa-mi urnesc cu greu neuronii. Cautam solutia. Care solutie? Ca sa ajung la telefoane, trebuia sa trec pe sub el. Lucru care imi muia genunchii. Ca sa intepenesc in locul in care ma aflam sperand intr-un ajutor de la divinitate, insemna sa raman acolo pana dimineata cand ieseam din tura si sperantele ca el sa iasa pe undeva erau aproape nule (in momentul asta m-am si intrebat cum a ajuns acolo).
Dupa mult chin, dupa multe torturi emotionale mi-am clantanit biata inima in molari si nu stiu cum, am reusit sa inhat telefonul mobil. Sotul meu, taximetrist, lucra si el de noapte. Il sun disperata si fara sa-l intreb unde, cum e, ii spun sa vina repede daca nu vrea sa ramana vaduv prea de tanar. Era tocmai in capatul celalalt al orasului. Cu un client.
– Nu stiu cum faci, dar vii urgent si-mi iei greierele de pe tavan.
– Ti-e rau, cumva? Sa vin atata drum pentru un greiere?
– Vii! Altfel ramai vaduv, sau, in cel mai bun caz, raman eu somera.
Nu stiu cat a trecut pana ce sotul meu a ajuns si a “invins” monstrul. Mi s-au parut ani. Ani in care nu m-am miscat nici macar o fractiune de secunda, calculand in permanenta si facand planuri strategice de scapare in situatia in care nemernicul cantaret s-ar fi gandit sa faca cel mai infim pas din locul in care se afla.
Ridicolul situatiei il face si azi sa zambeasca pe sotul meu. A inteles insa, ca nu sunt mofturi de mironosita atunci cand baricadez ferestrele cu plase de tantari si cand ma fac mica, mica uneori, daca aud un simplu “cri, cri”….
Multe de pus in balanta!
Nici eu nu stiu daca as putea intretine o casa cu tot cu gradina/curtea aferenta!
cum ai zis ca se chema blogu ala al tau ?
intreba matrixu de el si eu nu-mi aduceam aminte…
e unic in lumea asta dg ,
are niște moda de fete , nu mai gasesti asa ceva nicaieri
Dragii mei , natura era o mare dilema pentru mine cand eram micuța.
De pilda, odata am fost cu mama la vie (Valea Calugareasca!) ,iar ea lega lăstarii iar eu am ramas pe răzor .Ma jucam singurica cand, am simtit ca cineva ma urmareste. Cu ochii mari vad vietatea albadtru-verzui cum imi apare in fața, in lateral , apoi brusc in spatele meu , iar in fața ochilor, in par ….incep sa top , urlam pur si simplu, mama țipa si ea: Vone mama acum, stai cumonte ca nu se intampla nimic , Doamne, ce e ? Sarpe ? Vorbeste !
Cu gura intepenita ii arat mamei vieatea ingrozitoare : o libelula, indragostita de culorilr rochiței unei fetițe de doi-trei anișori.
Au trecut anii si mama ma trimite la o vecina sa o ajut la sapa (tot la vie! ). Mama era poștariță si programul foarte aglomerat, nu mai avea timp de ale ei.
-Hai, mama , ții si tu rândul acolo cu lumea , ca erau mai multe persoane la sapa.
V-am spus ca eu nu mananc lactate ? Ei, ma gandeam eu ca acolo , intr-o pauza , vom manca si sigur vom avea ceva uscaturele si multa brânza. 😀
Femeia ne-a chemat la un moment
Scriu aici ca am dat trimitere din greseala .:-)
Ne-a chemat la masa si observ ca avea ciorba ??!? Ciorba de castraveto acri. Daca nu ati mancat nciodata v-o recomand, macar odata pe vara, e buna..
Pentru ca eram inca, copil zic ca nu mananc.Insista femeia ce insosta eu,nu si nu.
_Lasa, mama ca mananci mai târziu !
-Mananc, pe naibs, imi spun in gãnd si continui sa muncesc plina de nervi ca nu a avut macar brânza , sa am si eu motiv ca nu mananc .
Mai târziu femeia merge sa mai puna cate ceva pe un ștergar sa mâncam cand, observa capacul oalei cu ciorba ( ciorbala camp?? ) dat putin deoparte. Il rodica si incepe sa urle : un gușter imens inota prin ciorbs ei de castraveti !
Verde la verde trage!
Am nevoie de biciclete pentru ca am o familie frumoasa, dar nu avem posibilitatea sa cumparam momentan. Cu sotia si fetita vom da intrebuintare excelenta bicicletelor si vom avea povesti minunate de impartsait. Multumim complexului Greenfield si oamenilor de acolo, care ne ofera aceasta posibilitate. Multumesc.
Mii de scuze pentru greșeli ! Nu mai vad prea bine seara ! 😳
Io stiu ca am scris numai prostii in ultimii cinci ani da daca printrun noroc chior si porcesc castig o bicla, voi avea o mare problem ca io m, am obisnuit cu giulietta mea si parca nu vreau sa o tredez pt una care ma pune sa dau din picioare.
Pentru ca eu prefer una care isi da singura picioarele la o parte da nu contracost si nu atunci cand calareste bicicleta de la Garfield motanu.
Ca motan parca era, nu matrixe ?
andu nu e acasa, ca l-asi fi intrebat pe el.
la una electrica numai dai din picioare
io am facut una electrica
apoi am demontat-o
ca sa fac alta mai buna
da s-a cam ales prafu
ca m-am plictisit.
tot giulietta e baza.
si tot automata ieșea?
Eu nu vreau bicicletele, vreau doar sa ma laud… cu familia de calugarite din curtea mea. Familia = calugarita + calugaritz-ul. Cred ca se iubesc mult, ca el mai era inca in viata zilele trecute 😀 desi sezonul de imperechere a trecut demult.
Da, locuiesc la curte de citeva luni si ma acomodez cu paianjeni, viespi, gindaci, rime, omizi, broaste…
PS: atitea soiuri de paianjeni ca la mine-n curte n-am vazut in viata mea 😀 parosi si grasi / subtirei si epilati, cuminti (adica vazindu-si de pinza lor) sau obraznici (adica vin pe terasa)… eh, traim cu totii, ce sa facem.
Ultima experienta cu natura am avut-o in clasa a noua cand am plecat intr-o excursie de weekend cu profu’ de geografie. Intr-o zi de toamna tarzie, am luat trenul din Bucuresti, am ajuns la Busteni si apoi traseu pe jos pana la nu stiu ce cotet de cabana. Dupa ce am mers pe jos muuuuuuuulte ore in urma vajnicului ghid de geografie, s-a intunecat si am ajuns intr-o rapa plina de namol, cand de fapt ar fi trebuit sa fi ajuns demult la cabana. Cert este ca profu’ se veselise cam mult cu niste sticle de vin pe care le cara in rucsac si noi eram rataciti, cu namolul pana la glezne. Norocul nostru a fost ca eram multi si galagiosi si ne-au auzit niste soldati de la o unitate din apropiere. Uite asa au venit soldatii sa ne extraga din rapa si sa ne conduca pana la cabana.
Hai sa spun si eu povestea mea.
Aveam vreo 6-7 anisori. Eram cu familionul la “iarba verde” la Darste, langa Brasov. Cum am ajuns acolo, m-am dezbracat la chilotei si am inceput sa alerg ca iedul incoace si incolo, in sus si in jos. Si cum am ajuns eu in varful unui delusor, m-am gandit sa imi dau drumul la vale, in alergare. Si la poalele delusorului erau asa, niste plante, cu frunze multe, in care m-am gandit eu sa fac o aterizare minunata. Dupa cum va spuneam, eram doar in chiloti. Dupa cum s-a dovedit ulterior, plantele erau urzici. Dar reactia mea a fost (zic cei care erau cu mine atunci) priceless: am urlat, dar nu “au, valeu, aoleu…”, chestii de-astea ci: “NENOROCIREEEEEEE!”. Si ai mei nu stiau daca sa rada sau sa planga 😀
P.S. Fiu-meu a invatat vara trecuta sa mearga pe bicicleta, doamna mea in vara asta, eu n-am mai mers de ceva timp decat foarte sporadic, dar stam lana parcul IOR si abia astept sa facem un trio formidabil pe 6 roti.
astepti degeaba, bade.
alea sunt date , pa parandaraturi.
crezi tu ca mai e ceva curat in tara asta ?
poate doar … nu, nici alea, sigur.
Sincera sa fiu, nici nu stiam pe care sa o povestesc mai abitir, asa ca am facut (cu greu!) un top 2, pentru a nu plictisi audienta dar incercand, in acelasi timp, sa impartasesc ceva din experienta mea de Valient Wanderer, poate ajuta pe cineva sa nu ajunga intr-una din aceste situatii. Intai si intai mentionez ca se lipesc de mine ghinioanele de felul asta ceva de speriat si nu, nu a trecut cu varsta, din pacate. Si nu, nu m-am invatat minte.
Dar sa le luam cronologic.
Povestea nr. 1 sau “Cum am devastat atmosfera patriarhala din satul in care nu se intampla nimic”, sau, pentru cunoscatori, “De ce am crezut ca Alfons Zitterbacke este fratili meu”
A.D. 1988, vara secetoasa, zona Valea Calugareasca, capatul traseului ratei
In prima zi a trebuit sa merg la deal cu verisoarele mele ca sa ducem de-ale gurii barbatilor care munceau la vie. Pana la vie era un drum anevoios pe dealuri si vai cale de vreo 3-4 km, drum care trecea pe langa o padure. Odata ajunse cu mancarea la destinatie, domnii respectivi printre care si unchii mei ne imbiasera cu mancarea dar noi am refuzat ca niste zane silfide ce ne aflam, prea demne ca sa admitem ca ne e foame. Pe drum insa ne-au dat ghes burtile si ne-am oprit in paduricea mai sus amintita ca sa … culegem ciupercute. Nu, nu , ca sa mancam ce mai ramasese de la dezmatul culinar din vie. Asadar, padurea fiind plina de cioturi mici de copaci care se iveau pervers de sub iarba, s-a asezat fiecare pe ce a gasit: verisoarele mele pe cate o sacosa, respectiv eu pe maldarul de strachini de lut folosite de cei care mancasera, puse unele peste altele ca un turnulet si eu pe post de cireasa de pe tort. Da, asa cum probabil ati ghicit, cand imi aluneca fasolica mai bine pe gat, nenoricitele alea de strachini au cedat una cate una sub mine, pana la ultima.
Dincolo de umilinta momentului in sine – mi se parea ca si copacii se hahaiau pe seama mea – ma pietrifica gandul ca bunica ne astepta cu strachinile inapoi. Pe drumul inapoi spre casa, printre sughiturile mele de plans si ale lor – de ras – am pus la cale un plan, planul perfect, pe care o sa-l ducem cu noi in mormant si de care bunicii nu au aflat nici pana cand au inchis ochii, D-zei sa-i odihneasca: doua dintre noi am ingropat ramasitele pamantesti ale farfuriilor in spatele gradinii in timp ce a treia a creat o diversiune ca sa nu fie bunica pe faza in timp ce noi comiteam actul delict. Cand ne-a intrebat unde sunt farfuriile i-am zis ca le-am pus la spalat, langa celelalte farfurii murdare… Caci da, prost sa fii, noroc sa ai – avea un lighean imens plin cu vase pentru spalat.
Wait, there’s more: a doua zi m-am dus cu una din numitele verisoare, care era o profesionista in a scoate apa din fantana, ca sa ma invete si pe mine… Curajoasa, dupa ce a scos ea o galeata de apa, am zis ca vreau sa scot si eu, ca sa invat si practic. Am dat drumul galetii in fantana in timp ce invarteam lantul malefic care din ce cobora galeata mai jos, din aia tragea mai greu… pana cand mi-a scapat din mana, s-a derulat nervos cu totul pana cand a sarit de pe suportul ala care il tinea si s-a dus al naibii dupa galeata pana in fundul putului! Vara-mea, stupefiata, si cred – deja catranita de la faza cu strachinutele din ziua precedenta, mi-a aruncat o privire chiorasa si mi-a trasat scurt “Acum trebuie sa te duci jos, sa scoti lantul din fantana”. Stupefactia s-a mutat pe partea mea si am belit niste ochi disperati, incercand sa-mi dau seama daca glumeste sau vorbeste serios. M-a lasat sa ma perpelesc putin, timp in care eu calculam sansele de supravietuire pe care le aveam si incercam sa imi aduc aminte de problema de la mate cu melcul din fantana si cati centimetri pierdea noaptea cand dormea, dupa care mi-a zis “Hai repede acasa pana nu darami tot satul”.
Povestea 2: “Mama, m-a calcat o stanca!”
Tabara Caprioara, la munte, 1993
Asta este chiar o intamplare tragico – science fiction as putea spune, dar va las pe voi sa decideti.
Pe scurt, in ziua respectiva era programata o excursie de o zi cu plecare dimineata la prima ora si intoarcere seara. Desi niciunul din cunoscutii mei nu m-ar putea descrie vreodata ca prevazatoare, atunci am decis ca trebuie sa imi iau schimburi la mine, pentru ca dimineata la plecare fiind frig trebuia sa ma imbrac mai gros si stiam ca la pranz urma sa se faca foarte cald. Prin urmare, mi-am luat intr-o sacosica un tricou si o pereche se pantaloni scurti si pe-aci ti-e drumul.
Pe drum, dupa cativa kilometri, nu atat de multi pe cat mi-ar placea sa cred, m-am incins de la atata conditie fizica ce aveam si am hotarat ca e momentul schimbului. Drept pentru care una din amicele mea a ramas cu mine ca sa dea de 6 iar restul grupului, condus de profa’ de Geogra’, a continuat ascensiunea intr-un ritm mai domol ca sa ii prindem din urma.
Eu am coborat cativa metri in valceaua apei, paralela cu drumul, ca sa ma bucur de intimatea naturii si sa nu ma inoportuneze vreo masina. M-a inoportunat, insa, o bucata de stanca care, dupa ce ma schimbasem, s-a desprins de unde statea – la vreo 3 metri mai sus de mine – si a trecut peste mine (care tocmai in acel moment stateam pe o piatra sa imi asez sosetele) exact ca o masina peste un comunitar. Primele secunde au fost destul de neclare, una lume zice chiar ca am lesinat, dupa care m-am trezit si am constatat ca imi lipsea punga in care pusesem treningul meu aproape nou… Hoata de stanca luase punga cu ea si o dusese pana in vale, langa firul apei in care binevoise sa se opreasca si il umpluse de gauri de zici ca fusese de capul lui la Revolutie… Urmarile nu au fost grave: doar cateva zgarieturi carora cu mult simt de raspundere profa’ le-a facut baie de apa oxigenata, seara cand s-au intors din drumetie.
Dupa ce i-am povestit ce am patit, tata a zis ca nu mai merge cu mine pe munte.
PS: am martori in viata pentru ambele intamplari, la nevoie pot da scrisori de recomandare.
PPS: Am si cateva povestioare cu sporturi de iarna, ceva de vis. Dar le las pentru urmatorul concurs 😀
Imi place natura, imi place sa plec pe coclauri cu rucsacul in spate, cu pedalatul stau mai prost 😆
). Am mai urcat in sa insa numai pe distante scurte, drepte si cu inima-n gat.
Am tot incercat sa invat sa merg pe bicicleta insa fara succes. Una din incercari (acum vreo 20 de ani) s-a soldat cu o cazatura in plina intersectie si cu o cicatrice urata in cot (a meritat din plin expresia fetei maica-mii cand, in ziua cazaturii, i-am raspuns ca ma doare in cot…
Domnul meu e fan sporturi pe doua roti. Desigur, eu sunt de vina ca el nu pedaleaza (“nu ma duc singur, mai bine ma uit la un film cu un castron de floricele in brate” 😆 ). Sper sa iasa cu Junior cand o sa mai creasca si sa-l invete sa pedaleze, pentru ca la mine sunt slabe sanse sa ma mai aventurez pe doua roti.
“…aștept cu comentariile până pe 26 noiembrie, la ora 24:00. Pe 27 noiembrie, voi…”
Draga Simona,ora 24 nu exista.Poate fi cel mult ora 23:59:59,dupa care vine ora 00:00:00 din a doua zi.
Da ce,
Crezi ca bicicletele alea aczista?
Era doar asa, o figura de still…
Intamplare petrecuta prin anii 97, la munte cu trupa, prin Apuseni. Grup de 20 pers, flamande ( doar in ultima zi am mancat paine mucegaita cu gem- dimineata , la pranz si seara), obosite si ude ( ploua !!) stam pe marginea drumul si asteptam sa vina careva sa ne ia..dupa ceva vreme, vine un camion descoperit..soferul, in cabina, ne intreaba unde mergem: raspundem, aproape in cor: Oriunde!! Ori spre Cluj ori spre Oradea..
Ne urcam toti cu bagaje si ceva copii si ne dam seama ca nu suntem singurii pasageri (in camion mai erau o vaca cu vitelul ei)..in fine, ne gasim fiecare cate un loc, stam ce stam si din grupul mare se aude o voce mica: ma scapa pisu!!
Tatal posesorului vocii, ce sa faca? sa strigi la sofer sa opreasca e imposibil! nu te aude si nici nu-i pasa, asa ca singura solutie, se trag mai spre margine, tata si copil ( vreo 5 ani…parca) si se apuca de treaba…cand erau in toiul muncii..se iveste pe marinea drumului in om ce mergea in treaba lui..cu umbrela..stropii de pipi cadeau si pe umbrela omului si pe marginea drumului…rasete si iar rasete ( mai ales cel mic…care vazand unde mergea pipi lui se distra molipsitor)..ce sa zic..noroc ca omul avea umbrela, nu?
Inițial am zis sa nu scriu nici o poveste având în vedere ca avem biciclete și am zis in mintea mea sa scrie și sa câștige cineva care nu are bicicleta .
Dar azi a fost o zi care nu as fi vrut sa fie așa.Eu pe băiețelul meu îl duc la antrenament pe bicicleta ,bucurie mare pe el și pe mine ca mai e o zi cu soare și îl mai pot duce cu bicicleta pina nu vin ploile sau ninsoarea.
Bun și făcut îl duc îl las ptr ca azi l.a luat soțul de la antrenament și in drum spre casa trec pe la mama putin las bicicleta cu cifru în scara blocului ei știind ca ies repede în 15 minute pentru ca trebuia sa ajung acasa și cind cobor ce sa văd ?nimic …Bicicleta mi.a fost furata mi.a lăsat doar perna pe care stătea băiețelul meu pe portbagaj. Da am fost atât de întristata și parcă nici acum cind scriu nu.mi vine sa cred . Era o bicicleta veche Pegas o aveam de la 15 ani primită de la părinți anul acesta îi schimbasem cauciucurile pentru ca nu am avut posibilitatea sa.mi cumpăr alta și îmi era tare draga luasem și vopsea dar nu am mai apucat s.o vopsesc.Dar asta e poate a luat.o cineva care avea nevoie de bani sau altceva nu știu dar așa de umilit te simți și de neputincios. E un lucru într.adevar dar era o bucurie pentru mine și copii sa mergem cu bicicletele prin parc și în natura. Copii chiar mi.au zis : “a ne.a stricat bucuria de a merge pe biciclete împreună ca și familii” noi mai mergeam și cu alta familie în parc și ei tot pe biciclete. Chiar dacă nu voi câștiga sper măcar sa învățăm ceva și sa avem grija pe viitor pe unde ne lăsăm lucrurile.
Inainte sa se nasca primul copil ne-am facut casa in vatra unui sat in apropierea Timisoarei, viata aici e linistita si aerul curat, de atunci suntem in permanenta in natura.
Cum aveam treaba la posta din sat a trebuit sa iau si copiii dupa mine. Pe cea mica am pus-o in tricicleta iar cel mare cu bicicleta fara pedale. Cum mergeam noi asa pe drum, cel mare inainte, eu cu cea mica mai in urma vine un puiut de catel sa se joace cu ei. Ai mei prefera pisicile si le este oarecum frica de caini, ca i-ar putea musca ma gandesc eu. Cea mica incepe sa tipe ca sa alung catelul, el voios si jucaus pe langa noi, ea ii spunea pleaca, el nici gand. Il zareste pe cel mare si incepe sa alerge dupa bicicleta lui. Se opreste fiu-meu si incepe sa il alunge. Ii explic ca vrea doar sa se joace cu el de aceea tot sare pe picioarele lui, a inceput sa il alunge. Si ii trece prin cap biciclistului sa o ia la fuga sa scape de catel. Si a inceput sa dea din picioare cu spor. Catelul , chiar daca era micut era foarte dornic de joaca si a inceput sa alerge dupa el, era mereu in spatele lui, atunci a inceput sa tipe, dadea din picioare cu toata viteza si tipa. Au inceput sa iasa oamenii pe la porti ca nu stiau ce se intampla. Toata strada a alergat si a tipat. Cand au vazut cine tipa si de ce tipa au inceput sa zambeasca.
Eu impingeam tricicleta sa il ajung din urma, cea mica scandaliza si ea. Intr-un final m-a auzit ca i-am zis sa se opreasca si s-a oprit. Catelul tot sa sara pe el. L-am ajuns din urma si am incercat sa indepartam puiul de noi. Nu vroia nici neam, l-am pus intr-o rigola in speranta ca nu poate iesi usor de acolo si sa castigam timp ca sa ne indepartam. Nici vorba,rapid a iesit de acolo era foarte determinat sa se joace cu ei. Si au tipat si s-au scandalizat copiii mei jumatate de drum, pana a trecut o tanti cu o plasa din care a adulmecat ceva delicios ca si-a schimbat preferintele. Pana am ajuns la posta tot se uitau in urma sa nu-i ajunga catelul.
Buna ziua oameni minunati,
Vreau sa va impartasesc o experienta minunata pe BICICLETE alaturi de copiii din cadrul proiectelor educationale, derulate de ASA in mediul rural.
Vara 2015 a fost una a experientelor de neuitat, printre care si o zi pe bicicleta alaturi de un grup de 9 copii (9-16 ani), care au parcurs peste 40 de km intr-o zi, doar ca sa-si viziteze colegii dintr-un alt sat, beneficiari ai aceluiasi proiect? Am pornit dimineata la ora 8 foarte entuziasmati dar si cu grija de a nu se intampla vreun accident pe traseul dintre sate, 40 de km printre masini nu e o joaca!
S-au bucurat enorm, au invatat cum sa fie atenti in trafic, au cantat, au glumit, s-au incurajat in timp ce pedalau, dar intalnirea cu prietenii lor a fost punctul culminant si mandria ca au venit atata drum cu bicicleta, doar sa petreaca impreuna o zi de vara.
Mai multi copii si-au dorit sa pedaleze impreuna cu noi dar nu au avut biciclete. Ne-am propus si alte trasee, excursii de mai multe zile cu bicicleta insa ne lipseste cei mai important lucru: un parc de biciclete, pe care sa-l punem la dispozitie celor care nu au si care sa ne ajute sa oferim astfel de experiente cat mai multor copii din mediu rural.
Cautam solutii ca vara viitoare sa fim pregatiti si sa oferim copiilor din mediu rural o sansa sa invete prin experienta, sa stie sa previna accidente atunci cand se aventureaza neinsotiti pe sosele, printre masini si, in acelasi timp, sa-i ajutam sa creasca iubind miscarea, sportul in aer liber.
Cat de haiosa si minunata a fost aceasta experienta, va las sa apreciati dumneavoastra, dupa ce vedeti pozele zilei: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.467405993421580.1073741857.183722735123242&type=3
Inimaginabil de mandra sunt de ei si fericiti suntem cu totii ca am reusit, fara antrenament sa pedalam 40 de km intr-o zi! Seara insa, la antrenamentul de joc popular cativa dintre baieti au adormit jucand! 🙂 Cred si eu, dupa atata drum!
Despre proiectele ASA:
Proiectul educational si de dezvoltare personala pentru copiii din mediul rural, se adreseaza unui numr de peste 400 de copii din grupuri dezavantajate, in 16 sate din judetele Arad si Prahova. Orice sprijin este de un real folos, iar aceste biciclete propuse in concurs vor fi de mare ajutor pentru a inmulti aceste experiente si a avea un parc de biciclete in fiecare sat.
Carmen Stepan – Coordonator programe
Da.
Nebunie mare cu verile în Constanța. Ai mereu marea la nas, dar și când te izbește dorul de munte… îți dai seama că ești prea departe și că oricum nu o să ajungi să bați prea des cărările prin Parâng, Retezat, sau chiar și prin plicticoșii Bucegi.
Era, vasăzică, mereu o problemă. Muntele era la mama dracului, biletul de tren scump, oboseala pe măsură, ne săturasem de cărat conserve ca niște cretini și de haiducit la sute de kilometri depărtare, așa că am găsit soluția… să luăm la picior uscăciunile noastre dobrogene, aflate la numai o oră distanță.
Așa s-a născut prima expediție în Măcin, în vacanța dintr-a unșpea spre a doișpea.
Răsuflam, în sfârșit, ușurați. Nu ne trebuiau prea multe, nu plecam la Polul Nord. Ne făcusem bagaje lejere, bocanci, cort, câteva tricouri, mulți litri de apă precum și pălăriuțe cretine care să ne apere de soare. Încărcasem și port-bagajele cu grătare și cărniță și iată-ne, după o oră și puțin, direct la poalele Măcinului.
Am tras fix într-o poieniță și am plecat în recunoaștere. Câteva mormane negre de cărbuni încercuite de pietre ne-au spus că nu am fost primii. Ca de obicei, cărările sunt circulate și chiar și atunci când crezi că ai descoperit ceva nou, ei bine, cineva mai fusese înaintea ta acolo.
Același lucru și cu buda. Există un acord comun în legătură cu buda în natură. Locul ferit, acoperit dar totuși nu foarte în adâncul pădurii, nu foarte departe de trib dar suficient de departe, nu în pantă, că nu facem pipi la deal, în fine, este acel loc, acea câmpie înțesată de hârtie igienică, caca și pipi, pe care TOATĂ LUMEA ÎL DESCOPERĂ.
După ce ne-am grătărit și am plecat în recunoaștere la budă, evident a sosit și momentul escaladării. Greu de tot cu soarele care te prăjea. Dobrogea nu are cea mai prietenoasă climă. Soarele dogorea, eram roșii ca niște raci și de-abia trăgeam de noi prin grohotiș și prin tot praful Măcinului. Când am ajuns în vârf, ne-am gândit gândit la un singur lucru… că vom coborî pe fund direct până înapoi la corturi. Am început, deci, să tăiem muntele. Am alunecat pe frunze, altii s-au pus direct pe fund și dă-i, și dă-i… Până la prima hârtie igienică… Apoi… cu cât înaintam, începuse să răsară și a doua…
La un momentdat eram înconjurați și un singur lucru era clar 😮 luasem prin budă. Nu numai prin propriul caca și pipi, ci și prin cel al celorlalți dobrogeni triști și limitați la o excursie în apropierea casei.
Morala este numai una : mare atenție unde vă alegeți (sau unde se alege pur și simplu) buda.
Am incalecat pe sa dupa 30 de ani..pe o bicicleta de inchiriat, vai mama ei. Fiecare mercedes sau bmw pe langa care treceam plangea de frica sa nu plec cu oglinda lui????. Stiti carucioarele de la Metro..tu tragi spre dreapta el o ia spre stanga?…asa era bicicleta mea. Dar nu m-am lasat..nici nu puteam sa ma fac de ras in fata copiilor mei care pedalau impreuna cu mine pentru Asociatia Daruieste Aripi, sa renovam sectia de prematuri din Constanta.
Am terminat cursa de 8 km si mi-am promis ca in vara imi voi cumpara una.
Sper ca tu Simona sa fii Mos Craciunul meu?
un biiiiiig like pt toate carucioarele cretine din lume 😛 ❗ ❗
M-ai făcut sa-mi aduc aminte de copilărie. Vara de vara ne strangeam copiii din fata blocului sau colegii de școala si plecam la castel (castelul Huniazilor). Ne plăcea la nebunie sa trecem răul, încercând sa nu ne udam, pt ca asa ajungeam pe pajiștea din spatele lui, iar apoi urcam sus pe deal, unde era un releu pe care nu am avut niciodata curajul sa-l escaladez, si de acolo ajungeam intr-o pădure unde era o peștera. Am făcut traseul asta de ‘n’ ori si tot l-as mai face si acum, copil ne mai fiind de foarte multi ani. Ne place natura foarte mult si chiar avem in plan sa ne cumpăram biciclete primăvara ce urmează. Poate avem noroc si le câștigam! O seara faina!
Am un caine. Ciobanesc Carpatin. Il cheama Zombi (stiu, caini de genul asta se numesc Novac, Gruia, Voievod… dar cand l-am botezat sufeream de hiponationalism). Vara trecuta, pe cand era doar catelandru, impreuna cu sotia mea Muhi (da, asa e, alt nume ciudat – vine de la Muher) am hotarat ca e timpul sa scoatem odorul canin in lume, noi pe biciclete si el atasat cu o coarda/lesa draguta de bicicleta mea. Noi locuim la tara, asa ca traseul cuprindea cateva drumece (astea sunt drumuri pe camp) putin frecventate si frecventabile iar tinta era o frumoasa poienita din ficatul (ca pana la inima mai era ceva de mers) padurii. Drumul pana la destinatie a fost aproape superb: soare, fluturi, flori, zumzete, fosnete. Zic “aproape superb” pentru ca au existat doua exceptiii: o vrabie obraznica si o pisica ratacita pe camp care m-au abatut prin tarare&prabusire&julire de la traseu (Carpatinii astia sunt ciudat de puternici). Cum-necum, am ajuns pana la urma in poienita-tinta si ne pregateam sa ne umplem plamanii cu aer curat, sa imi oblojesc ranile supurande in timp ce micutul Zombi urma sa se zbenguie liber printre copacei si floricele. Se pare insa ca astrele nu au fost de acord cu asta si intr-un colt de poienita si-au facut aparitia doua babute dubioase. Zombi le-a considerat pesemne tot dubioase si a purces de indata la neutralizarea lor. S-a declansat un soi de jihad turbat din care imi vin in minte doar flash-uri: doua septuagenare urland si agitand un topor deasupra capetelor (deci de-asta erau dubioase: mafia taierilor ilegale!)/ Zombi maraind isteric/ o babuta tipand ascutit “Cu taishuuuuu! Da-i cu taishuuuuuuu!!!”/ Muhi intre taish si catel: “Nu cu taishu ca e puppyyy!!!…”/ din nou pensionara: “Cu taishuuuuu!!!!”. Cosmar 100%.
In cele din urma am imobilizat potaia, am ascultat vreo zece minute injuraturile babelor, urmate de amenintarea cu 112 (aveau telefon cu touch screen), urmata de amenintarea noastra ca le dam in gat ca taie codrii patriei. Dupa care conflictul a inghetat si am pornit inapoi catre casa cu bateriile incarcate de minunata iesire in natura.
La intoarcere, mai nimic notabil: doar un cal, o ratusca si aceeasi pisica de la ducere. 😀
Eu nu stiu sa merg pe bicicleta, insa, niciodata nu e prea tarziu, nu? Mai ales ca perseverenta strumfului meu ma impulsioneaza sa incerc si eu
Imi vine in minte, acum, o faza tare haioasa, pe care am avut ocazia sa o “vizionez” intr-o zi frumoasa de vara:
– baietelul meu exersa, impreuna cu sotul, mersul pe bicicleta, “incatusat” cu toate cele necesare: cotiere, genunchiere, casca, undeva aproape de casa, la UMF (pentru cunoscatori); eu impingeam cu spor caruciorul in care se distra strumfita noastra cea mica;
– ei bine, la UMF este un spatiu verde pe mijloc, banci nenumarate pe laterale si o frumoasa fantana arteziana;
– baietelul meu se schimonosea incercand sa mearga drept, moment in care, un alt baietel (sa fi fost cu un an-doi mai mare) a trecut ca fulgerul pe langa el, amuzat fiind de “chinul” strumfului meu;
– si cum radea el asa, o clipa de neatentie si hoooop…a plonjat cu tot cu bicicleta in fantana arteziana; toate ca toate, dar fix in acel moment s-a si activat (este o ora fixa la care porneste zilnic), spre amuzamentul nostru maxim 😆
O sa povestesc si eu o intamplare din natura. Acum mi se pare hazlie, insa atunci a fost chiar dramatica.
Anul acesta, pe la sfarsitul lunii aprilie am plecat impreuna cu sotul si fetita de 4 ani la Azuga. Am inchiriat o garsoniera draguta destul de aproape de partia de schi. Totul frumos, vremea destul de calda, noi…ca orasenii in trening si adidasi ca doar era primavara.
Gazda a fost draguta si ne-a dat sugestii pentru petrecerea timpului, una dintre ele fiind urcatul (cu masina) pana la Cabana Susai. Sambata dupa-amiaza ne-am hotarat sa mergem la Susai, gandindu-ne ca acolo sus vom gasi un petic de zapada sa se joace si copilul. Sunam gazda, aflam ultimele detalii legate de traseu (“mergeti pana se termina asfaltul, intrati pe drumul forestier, la pastravarie faceti stanga”, etc). Omul ne asigura ca se poate merge cu masina pentru ca fusese el cu un week-end in urma. Asa ca pornim la drum cu masina, pe ritmuri de “In casuta din padure, aveau casa doi pitici”… O luam pe drumul indicat, prin padure, ocolim balti, ne uitam la locurile special amenajate pentru a hrani ursii…si dintr-o data incepe sa apara zapada pe jos…. pe alocuri. Apoi drumul s-a transformat intr-unul acoperit complet cu zapada. Continuam, desi imi venea sa-i spun sotului sa ne intoarcem, dar parca nu voiam sa stric placerea copilului; in fond… cat putea sa mai fie. Am devenit mai atenti la decorul minunat al padurii acoperite de zapada, conversatia s-a oprit. Mai mergem vreo 3-4 km, mai patinam putin…zapada devenea din ce in ce mai mare, masina juca din fund. Si eu si fetita eram cam speriate din cauza micilor derapari…desi incercam sa ma abtin ca sa nu-i fie frica, mi-era greu sa nu tresar ca o caprioara. In plus, se vedea ca trecuse un tractor sau ceva de genul asta pe acolo care evident sapase cu rotile doua santuri pe “drum”. Asa ca scutul si toata burta masinii erau mangaiate frumos de zapada/gheata facand un zgomot pe care parca l-as fi asemanat cu ghiarele ursului pe table. Evident ca tresaririle mele de Bambi il stresau pe sot, care incerca, saracul, sa se concentreze ca sa nu ajungem in sant. Sant!? Da. Am uitat sa va spun ca pe marginea drumului curgea un parau care devenea tot mai mare si se afla sub nivelul acestuia, iar pe partea cealalta era un sant de’a dreptul. Observ o zona unde zapada fusese topita de un izvor si ii zic: trebuie sa ne intoarcem, pare ca va fi din ce in ce mai rau. Zice ok, dar unde intorc? Isteata de mine ii arata zona aia de 1m patrat de pamant. Incepe manevra..si masina ramane fix perpendicular pe drum..si nu se mai misca si pace…cand ma uit dedesubt…zapada intrase sub scut….masina esuase ca o balena pe nisip. Nervi, panica, nervi, panica. Copilul: mami, cand ajungem? Tati, cand ajungem? Deschidem portbagajul si constatam ca singurele obiecte cu care puteam sapa la roata era lopatica de nisip de culoare roz a fiicei mele si o racleta pentru gheata. Le impartim si incepem sa sapam…v-am spus ca eram in adidasi, nu? Eram uda rau la picioare, dar ce mai conta? Pe marginea drumului zapada era neatinsa si ajungea pana la glezne. Manusi nu aveam, mainile incepeau sa inghete, degetele nu mai tineau bine lopatica. Sapam cu nervi, incercam sa conving copilul sa nu se dea pe gheata ca sa nu ajunga in sant si ma uitam sa nu apara ursul. Brusc, cred ca ne-a fulgerat pe amandoi spectrul dezastrului: terminam motorul urland intr-a intaia, benzina, bateria, incepe sa se duca lumina.. frig… ursul..Nu mai stiu cat am stat acolo…dar parca am sapat in zapada si am impins masina cateva ore. Uitasem…he he!.. nu aveam nici o liniuta de semnal la telefon Ma gandeam ingrozita ca vine noaptea si ca o sa inghetam de frig pentru ca sigur nu ne ajungea benzina pana dimineata. Cu chiu cu vai am reusit sa o urnim dupa ce am batait-o inainte si inapoi ca barca cu Ponta si Dragnea la inundatii, ne urcam toti, ne luam avant…dar peste vreo 700 m ne impotmolim din nou. Si da-i injuraturi si plans…sotul urla ca sa trec la volan si impinge el ca sa fie masina usoara…ca are mai multa forta, eu hohoteam ca mi-e frica si ca nu il las sa impinga pentru ca e operat pe coloana….Scoatem iar uneltele, sapam, punem presurile de la masina sub roti ca sa adere, acceleram..si presurile imi vin in fata impreuna cu o gramada de zapada murdara. Sotul zice iarasi sa trec eu la volan ca sa impinga el…mi-era insa teama si piciorul imi tremura pe acceleratie pana se oprea motorul..si iar nervi..si aruncat vina…si planset de copil….si…..schimbat iar locurile. In cele din urma am reusit…i-am strigat sotului sa nu se opreasca..ca noi venim pe jos. El ne privea in oglinda cum ramanem in urma precum Cary Grant la sfarsitul unui film. Apa imi baltea in adidasi, copilul isi lasase geaca in masina….si teama de urs ma facea sa merg din ce in ce mai repede tragand-o si pe ea dupa mine…povestindu-i vrute si nevrute…doar ca sa nu-i transmit frica mea. Ne-am urcat in cele din urma si noi si ne-am continuat drumul pe ritmuri de “In padurea cu alune….”.
Cand i-am povestit proprietarului ce ni s-a intamplat ne-a crezut cu foarte, foarte mare greutate, ca un agent de la politia locala care ia primele declaratii la un scandal in Veteranilor. Adica cum, el – cu un Clio – acum 2 saptamani si noi cu Mitsubishi…. Pe bune!? Ati mers pe unde v-am zis? Daaaaa!!!! Iesi de pe asfalt intri pe drumul forestier la pastravarie (o cocioaba abandonata) faci stanga…Daaaaa!!! Si ziceti ca era zapada mare…? Hmm…Nu stiu ce sa zic… Poate aveti garda la sol mai mica…