Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Fricile care ne blochează

Sau discursul meu de acum un an, de la TedxBucharestWomen, în sfârșit online. Îl găsiți aici, dar îl încarc și în postare:

Iar, pentru cine preferă varianta scrisă, o las mai jos:

Oare ce ne împiedică, uneori, să mergem înainte cu îndrăzneală? Ce ne face să ne îngropăm dorințele și ideile sub un morman de blazări? Ce ne face să rămânem blocați în inacțiune, pe drumuri care nu duc nicăieri, în vieți în care nu ne e bine? Ce ne face să stăm pe un loc oarecare din autobuzul vieții noastre, în loc să ocupăm scaunul șoferului? Răspunsul e simplu: fricile.

Când eram mici, eram întrebați des “Cine a luat 10 la școală?”. Dacă îl luasem chiar noi, venea a doua întrebare “A mai luat și altcineva?”. Ce înțelegeam din asta? Că trebuie să luăm mereu nenorocitul ăla de 10. Și că, dacă cumva îl mai ia și altcineva, nu mai are nicio valoare. Așa – și nu doar așa, aș mai putea da 1000 de exemple – am crescut cu frica că nu suntem suficient de buni. A, dacă am fi cei mai buni, atunci am fi ok, dar așa…

Dar ce înseamnă “cel mai bun”? Cel mai bun de unde? Din curtea școlii? De pe scara blocului? Din oraș? De pe planetă? Cine e cel mai bun dintre Shakespeare și Balzac? Dintre Leonardo și Michelangelo? Dintre David Bowie și Leonard Cohen? Dintre Einstein și Newton? Oare cine e cel mai bun din această sală? Și mai ales la ce?

Mă amuz, de multe ori, când aud că a fost cineva la doctor. Nu știu dacă ați observat, dar, la noi, toată lumea susține că a fost la cel mai bun. Toți doctorii din România sunt “cel mai bun”. “Cel mai bun chirurg, cel mai bun pediatru, cel mai bun ortoped”. Vreau să aud într-o zi că a fost cineva la al doilea dintr-o anumită specialitate. “Băi, am fost cu ăla micu’, la al doilea cel mai bun pediatru și a fost ok”. Nu se va întâmpla niciodată. Pentru că nu există al doilea. Toți sunt primul. Și toată lumea vrea să meargă la primul. Doamne ferește să mergi la un doctor bun și atât, la un simplu profesionist. Ăștia omoară oameni. Trebuie să mergi la cel mai bun.

Și, uite-așa, obsedați de conceptul ăsta vag și stupid de “cel mai bun”, ajungem să nu fim niciodată suficient de buni pentru ceea ce visăm. Ne uităm cu jind la alții, care fac lucruri, ferm convinși că nouă nu ne-ar ieși.

“Nu o să-mi iasă” e expresia cea mai comună a fricii de eșec. Dar oare ce înseamnă eșec? Să iei 9 în loc de 10 la un examen? Să iei 6? Sau să iei 2? Nimeni nu se întreabă asta. Frica nu știe carte și nu își pune întrebări. Ea doar ne paralizează.

“Dar care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, dacă te apuci să faci ceva de care ți-e frică?”. E una dintre întrebările preferate ale psihoterapeuților.

Să zicem că ai ideea de a face un hub antidepresie, cum a avut Yolanda Crețescu, pe care am ascultat-o mai devreme. Cum ar fi arătat lucrurile acum, dacă nu i-ar fi ieșit? Care e cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla? Poate ar fi pierdut niște timp și multă energie, cu siguranță și niște resurse… Nu i s-ar fi terminat însă viața acolo. Nici măcar nu i s-ar fi schimbat fundamental.

Viața e compusă din lucruri care ne ies și lucruri care nu ne ies. Poți să ai și succese, poți să ai și eșecuri. Eu, acum 20 de ani, am ratat primul examen de admitere la facultate. O să aruncați cu ouă în mine și o să mă scoateți de pe scenă? O să mă huiduiți? O să scrie mâine toate ziarele din lume? O să îmi dedice Trump un tweet misogin? Habar n-ați fi avut de acest eșec al meu, dacă nu v-aș fi zis acum. Și nici nu contează pentru voi acest detaliu din biografia mea. Lucrurile se văd mari și arată copleșitor, atunci când ți se întâmplă ție. De la distanță, e doar o viață de om. Cu bune și mai puțin bune, așa cum sunt toate viețile. Nu ne definim printr-un eșec, așa cum nu ne definim printr-un succes, suntem suma tuturor lucrurilor pe care le trăim.

O altă frică cu care am crescut e frica de nou și de necunoscut. Poate nu ne e bine în prezent, poate ne-am dori o schimbare, poate avem o idee inovatoare, poate vrem altă meserie, poate ne-am propus să emigrăm. “Dar dacă o să ne fie mai rău?”, ne întrebăm obsesiv și nu facem nimic. Sigur, nici acum nu ne e bine, dar dacă o să ne fie mai rău? Și, totuși, DACĂ nu o să ne fie mai rău? Singurul fel în care putem afla cum o să ne fie dacă pășim înainte este să… pășim înainte. Nu ne va da nimeni, niciodată, un certificat de garanție. “Prin prezentul se adeverește că, dacă efectuezi următoarea schimbare, vei fi fericit”. Nu există așa ceva. În schimb, putem fi destul de siguri că o să fim în continuare nefericiți dacă continuăm să nu facem nimic. Poate pentru asta chiar s-ar putea oferi garanții.

Ce ne mai scapă, atunci când rămânem blocați în evitare, e că cele mai multe schimbări sunt reversibile. Dacă te apuci de ceva nou și nu-ți iese, poți să te repliezi. Foarte puține lucruri sunt iremediabile. De fapt, unul singur: moartea. Dar, chiar și față în față cu ea, s-ar putea să aflăm că suntem mai puternici decât am fi bănuit vreodată că suntem.

Pe 10 ianuarie 2013, când am aflat că Nic avea o tumoră la cerebel, le-am spus câtorva apropiați că, dacă el o să moară, o să mă sinucid. Eram ferm convinsă că o să fac asta. Uite că n-am făcut-o. Mai mult decât atât, am putut trăi lucruri atât de grele încât sunt de nepovestit. Țin minte că, atunci când a început faza terminală, am vorbit la telefon cu cineva care mi-a povestit agonia de două luni a unei rude care avusese același diagnostic. M-am îngrozit. Dacă urma să fie la fel și la noi, ar fi fost de nesuportat. Nu a fost la fel. A fost de 10 ori mai rău. Și nu a durat două luni, a durat un an. Insist: suntem mult mai puternici decât credem că suntem. Mult mai puternici.

Moartea lui Nic a fost lucrul de care mi-a fost cel mai frică în toată viața mea. Din momentul în care am ajuns să fim împreună, am avut mereu spaima asta, că aș putea să îl pierd. Nu mi-era teamă că m-ar putea părăsi, ci că ar putea să moară. De fiecare dată când ieșea pe ușă, mă întrebam dacă o să se mai întoarcă viu. De fiecare dată. Într-un final, chiar l-am pierdut. Mi-a murit în brațe. E iremediabil. Nu mă mai pot replia, nu mai pot repara asta. Dar am putut să o duc, am putut să rămân în picioare. Stau aici, în fața voastră, și vă spun că sunteți mult mai puternici decât ați putea bănui. Sper să fiu o dovadă suficient de convingătoare.

 “Dar dacă, de fapt, nu am nimic de spus? Dacă o să fie prea greu? Nu e acum momentul, poate mai târziu. Poate după ce emigrez sau ies la pensie. Nu am suficientă ambiție. Sunt prea bătrân pentru asta. Dacă, într-o zi, o să îmi pară rău? Dacă murim de foame? Nu pot să-mi expun copiii acestui risc”. Sunt alte lucruri pe care le gândim, atunci când amânăm să pășim înainte. Voi ați văzut până acum oameni morți de foame pentru că nu le-a ieșit un proiect sau pentru că și-au lăsat jobul și s-au apucat de ceva doar al lor? Eu nu am văzut. Am văzut, în schimb, mulți oameni care cumva-cumva s-au descurcat chiar și atunci când ceva nu le-a ieșit. Care au avut perioade bune în viață, urmate de perioade mai rele și invers. Sigur că auzim și povești despre falimente răsunătoare și alte drame financiare, dar alea sunt excepția, nu regula. Nu sunt pline parcurile de copilași care dorm pe bănci, pentru că părinții lor au îndrăznit mai mult. Chiar nu sunt.

Dar care este oare cea mai hidoasă dintre toate fricile cu care ne luptăm? Frica de respingere. Spaima că o să ne facem de râs în fața celorlalți, că nu suntem așa cum vor ei să fim, că nu facem ce și-ar dori ei să facem, că nu ne conformăm standardelor și așteptărilor lor. Teama că ceilalți se vor uita la noi și ne vor judeca, că ne vor evalua și vor decide că nu ne plac. Că nu ne vor putea ierta greșelile și eșecurile. Pe scurt, că nu ne vor iubi.

Dar – ce să vezi? – în timp ce nouă ne e frică de ceilalți, și celorlalți le e frică. De noi.

A circulat, acum câteva luni, pe Facebook, o reclamă foarte frumoasă cu un el și o ea, doi tineri, care, având biroul în aceeași clădire, se întâlneau în lift în fiecare zi și au ajuns să se placă. Multă vreme s-au întâlnit zilnic, dar niciunul nu a îndrăznit să-i vorbească celuilalt. De teamă că va fi respins. Și a venit ultima zi, în care ea cobora cu o cutie mare în brațe. Fusese concediată. Și fiecare a înțeles că, dacă nu va face atunci pasul, nu-l va mai face niciodată. Și chiar s-au întors, brusc, unul către altul, gata să zică ceva care să spargă gheața, orice. Doar că frica de respingere a fost mai puternică. Nu a spus nimeni nimic. Iar, când s-a terminat ultima lor călătorie împreună cu liftul, fiecare a plecat în viața lui știind că nu va afla niciodată ce poveste s-ar fi putut naște dacă ar fi avut curaj. Un pic de curaj.

Așa că, atunci când mai mergeți la o întâlnire, personală sau profesională, cu teama că ați putea s-o dați în bară în fața celuialt, să vă amintiți că și lui îi este la fel de teamă și că se gândește la aceleași lucruri. Pentru că e doar un om, ca și voi.

“Dacă o să fiu refuzat???”, mi-a spus, odată, un bărbat căruia îi era frică să iubească. “Dacă o să fii refuzat, ce?”. Ați citit vreo știre despre o epidemie de decese cauzate de refuzuri în dragoste? Există în spitale, pe lângă secții de neurologie, cardiologie sau ORL, secții speciale pentru “refuzați “, secții de… “refuzologie”? Știți pe cineva care și-a dat ultima suflare, horcăind din dragoste? Nu discutăm acum de sinucideri, alea sunt, iarăși, excepția. Sigur că doare îngrozitor să iubești pe cineva care nu îți răspunde la fel, nu aș vrea să înțelegeți că iau în derizoriu această suferință. Dar, la un moment dat, trece. Iar ceea ce trăiești, atunci când îți răspunde la fel, e cea mai frumoasă și mai împlinitoare dintre experiențele umane. E cineva aici, în sală, care nu a refuzat pe nimeni? E cineva care nu a fost vreodată refuzat? E cineva care a murit din asta și a venit aici să ne bântuie?

Frica nu ne lasă, așadar, să mergem înainte nici când e vorba de cea mai mare nevoie a noastră: aceea de a fi iubiți. De a fi apreciați, validați, văzuți, auziți și înțeleși. “Dacă o să fiu refuzat?”. Gânduri de acest fel trec automat prin creierul nostru de sute de ori pe zi. Nici nu le mai conștientizăm. Simțim doar ce lasă în urmă: o dâră paralizantă de teamă.

Da, fricile ne blochează în inacțiune. Doar că, de cele mai multe ori, ele sunt doar emoții fără o bază reală. Se hrănesc din niște convingeri iraționale, dobândite în copilărie: că nu putem, că nu suntem suficient de buni, că nu merităm să ne fie bine, că toți oamenii pe care îi iubim pleacă, și așa mai departe. Există un singur mod în care pot fi învinse: acționând, chiar dacă ne temem. Confruntându-le pur și simplu. Curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să acționezi deși îți tremură genunchii.

Aș face o campanie pe tema asta. Aș scrie, mare, pe toți pereții lumii ăsteia, în care trăim, “DAR DACĂ NU O SĂ FII REFUZAT? DACĂ EȘTI SUFICIENT DE BUN? “DACĂ O SĂ-ȚI IASĂ?”. Poate o să o fac, într-o zi.

Până atunci, vreau să vă gândiți la ceva care vă preocupă de mult. Poate vă e frică să îi spuneți ceva unui prieten, poate aveți o idee sau un proiect, poate vreți să ieșiți dintr-o relație, poate sunteți îndrăgostiți, poate vreți să scrieți o carte, poate vreți să faceți orice altă schimbare, dar nu aveți curaj.

Vreau să vă gândiți la ceva la care visați de mult și să acționați. De azi.

Schimbați. Faceți ceva nou. Riscați. Îndrăzniți să mergeți înainte. Ce poate să se întâmple atât de grav? Dacă nu o să vă iasă, o să fie inconfortabil, însă cu siguranță nu veți muri din asta. Dar DACĂ O SĂ VĂ IASĂ?

23 comentarii

  1. Mulțumesc pentru acest video, îți sunt recunoscătoare!

  2. Eu…eu am avut curaj, chestia e că n-am murit da’ a durut rău!!…și mă refer strict la ce apare în clipul de la Ted-ex… cumva am radarul defect și nu “văd” bine!
    Cât privește partea profesională…mnoh, asumă-ti riscuri calculate și va fi bine, altfel spus nu te aruncă din avion dacă nu ai și nu știi cum să folosești o parașută!!

  3. Superb…. M-am regăsit în tot ce-ai scris….. O singura data în viata mea am îndrăznit sa fac o mărturisire de dragoste unei anumite persoane (apropos de ceea ce spuneai cu frica de respingere)… m-am frământat mult timp dacă sa ii spun sau nu…. am ales sa o fac, pentru ca nu voiam sa treacă și aceasta Iubire, fără sa o rostesc… Mi-am călcat pe tot: frica imensa pe care o simțeam, genunchii care tremurau, glasul care abia se auzea…. Toată declarația de dragoste i-o scrisesem într-un caietel (asa m-am putut eu exprima mai bine) ;am pus tot acolo, tot ce simțeam, ce gândeam, ce doream…. I-am dat-o tremurând…. Am așteptat cu sufletul în gat, răspunsul…… Tot ce am primit a fost “apreciez”…. Apoi block peste tot….. Mi-am spus ca, și dacă nu încercam, n-aș fi știut niciodata….. N-am murit, asa e…. Dar sufletul meu…. S-a ridicat într-un final din propria-i cenușă…… Da, nu murim, dar nici bine nu ne este….. Ne întărim, mai bine zis… 💪❤️❤️❤️

  4. Măi Simona, măăăăi!… Știi senzația aia când privești, asculți, citești, guști ceva nespus de frumos și simți că explodează sufletul în tine de atâta frumusețe? Fix asta simt eu acum. Mulțumesc! 🙂

  5. Foarte frumos spus, multumesc! <3

  6. Citez : ”suntem mult mai puternici decât credem că suntem. Mult mai puternici”
    Da!
    Un bolnav in faza terminală avea prescripție pentru calmante f puternice si se ruga de doctor sa-i dea ceva sa moara mai repede. Bineînțeles ca doctorul i-a spus ca nu poate sa faca asa ceva.
    După o săptămână, se plângea iar de dureri si doctorul îi spune : uite ai aici calmantele astea noi, sa iei cate 2 pe zi nu mai multe, ca daca iei mai multe mori. Omul ala a mai trăit câteva luni cu durerile alea si nu a luat niciodată mai mult de 2.

  7. PS mulțumesc că ai lăsat blogul lui Nic citibil.
    Mereu mă uit când am nevoie…
    azi am citit :

    Sperietoare cu ciori

  8. “Nu ne definim printr-un eșec, așa cum nu ne definim printr-un succes, suntem suma tuturor lucrurilor pe care le trăim.”….Am voie sa plang cu zambet citind randurile tale? Iti multumesc….ma vindec…. <3 <3 <3 <3

  9. Iti multumesc, Simona! Cu articolul asta, ai pus inca o caramida la reconstructia (anevoioasa, taaaaaare) a unei increderi subrede. Sa iti fie si tie bine, asa cum mi-a fost si mie pierduta printre randurile tale…

  10. Athanassios Karaboulas

    Citesc de mult articole tale ,am citit si asta .Am si programat sa il vad si video-ul.Multumesc.

  11. Stii,Simona,barbatul meu are sapte ani de cand nu mai este printre noi si te inteleg perfect pri ce ai trecut ci Nic! Este foarte greu!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green