Binele nostru vine din relații

Binele nostru vine din relații. Cei care au relații bune și hrănitoare au o viață mai bună decât cei singuratici, cu relații proaste sau superficiale, conflictuale sau toxice. În relații bune ne vindecăm, în relații bune înflorim, în relații bune trăim cele mai pozitive emoții și ne găsim echilibrul. Tot în relații suntem și cel mai răniți, evident. Prognosticul unei psihoterapii la pacienții cu depresie, de exemplu, depinde mult și de suportul social pe care îl au aceștia. Adică de existența unor relații bune în viața lor.

Dar oare ce ar trebui să facem ca să avem relații cât mai bune, dat fiind că ele fac diferența? Răspunsul e foarte simplu: să muncim pentru ele. Știu, ar fi fost bine să nu trebuiască să muncim și pentru asta, dar, din păcate, nu putem să stăm pe canapea, la Netflix, și să așteptăm să se pogoare schimbarea asupra conexiunilor noastre cu ceilalți. Pentru că – hei! – se va întâmpla, doar că va fi o schimbare în mai rău. Mereu în mai rău, dacă nu ne luăm responsabilitatea vieții noastre emoționale și nu ne apucăm de treabă.

Dar cum facem, dacă ne hotărâm să ne apucăm?

Păi, începem cu începutul. Mai exact, cu noi înșine. Lucrând cu noi înșine, ajungem să înțelegem mai întâi ce ne încurcă cel mai tare pe lumea asta. Apoi aflăm ce anume din ceea ne încurcă vine din afara noastră și ce vine dinăuntru. De cele mai multe ori, nu viața e cea care ne necăjește, ci felul în care o privim. Atunci când ne apucăm să ne uităm la noi de-adevăratelea, aflăm că deținem niște filtre care s-au format în copilărie și care ne distorsionează realitatea. După ce le aflăm și le înțelegem, putem să și înlocuim aceste filtre cu unele mai realiste. Sau, atunci când totuși filtrul preia puterea și ne năpădesc emoțiile negative, să învățăm să deosebim de realitate imaginile distorsionate din mintea noastră. Și să nu mai acționăm sub impactul lor. Lucrul cu sine presupune în primul și în primul rând conectare cu noi înșine și să reușim să ne purtăm cu noi așa cum ne-am purta cu copilul nostru, inclusiv atunci când suferim. Mai ales atunci când suferim. Nu aveți idee cât de puțin suntem în contact cu noi, în mod real, deși credem cu tărie că ne cunoaștem și ne înțelegem mai bine decât oricine.

Am crescut învățând să ne evităm emoțiile sau să ne luptăm cu ele, să le facem cât mai repede să dispară. Am crescut învățând să ne supărăm pe noi pentru că ne doare sau să ne spunem că e greșit că simțim cutare lucru. Că ar trebui să nu-l mai simțim. Că e vina noastră (“Știai că o să se întâmple asta, de ce te-ai băgat?”). Că acea suferință nu e legitimă (“Nu merită să plângi pentru Vasilică, e un dobitoc!”?). Că, una peste alta “e penibil să plângem pentru toate prostiile”. Ne spunem nouă înșine, atunci când ne e rău, o grămadă de lucruri critice sau chiar punitive, pe care NU le-am spune copilului nostru.

Lucrând cu noi, vom învăța să nu o mai facem. Vom învăța să ne identificăm vocea critică internă, care ne transmite on&on aceleași mesaje toxice pe care ni le dădeau persoanele de atașament în copilărie. Apoi vom învăța să o externalizăm. Să nu o mai ascultăm. Lucrând cu noi, vom înțelege care sunt mecanismele prin care stăm departe de propriile emoții negative, în loc să ne dăm voie să le trăim, așa cum le dăm voie copiilor noștri, atunci când sunt supărați. Vom înțelege că, de multe ori, ne uităm la ce au greșit alții și ne luptăm cu ei, în loc să ne uităm la noi, să ne întrebăm ce nevoie am avea și să facem ceva care să ne ajute în mod real. Că, alteori, ne blocăm în niște gânduri paralizante și nu îndrăznim să mergem mai departe, de teamă că va fi și mai rău. Sau că trăim într-o permanentă evitare, într-o fugă de alții, de situații care ni se par de nesuportat și, mai ales, de noi înșine, de propriile emoții. Facem orice, numai să nu simțim cumva ceva. Ne refugiem în muncă, în mâncare, în alcool sau alte substanțe, în gaming, în aventuri întâmplătoare și în diverse altele, în speranța că lucrurile dureroase, la care refuzăm să ne uităm, vor trece dacă nu le bagă nimeni în seamă. Doar că, în loc să treacă, ele se agravează.

Și, după ce vom înțelege că aceste ziduri pe care le punem între noi și propriile noastre emoții, ne fac, de fapt, mai mult rău, vom învăța să nu ne mai “apărăm” atât de ceea ce ne doare. Să stăm față-n față cu noi chiar și atunci când suferim. Mai ales atunci când suferim. Să luăm, metaforic, copilul acela vulnerabil din noi în brațe și să fim acolo pentru el, în deplină iubire, compasiune, acceptare și susținere. E primul pas către o versiune a noastră mai funcțională, mai adaptată, mai blândă cu noi și cu ceilalți, mai empatică și mai relaxată. Următorii pași presupun tot felul de alte schimbări de cogniții și de comportamente. E un proces, care nu e nici scurt, nici foarte predictibil, nici liniar, dar care are un singur sens: spre mai bine.

Ok, așa lucrăm cu noi înșine, dar cum facem cu relațiile noastre, indiferent dacă sunt prietenii, iubiri sau parteneriate?

Păi, în primul rând, internalizăm ceea ce, așa, la o cafeluță, pe relax, cu toții susținem: că nicio relație, dar absolut niciuna, nu crește și nu rezistă în timp, dacă nu avem grijă de ea. Și apoi, chiar ne apucăm să avem grijă de relațiile noastre importante. Înțelegem că ce se întâmplă între doi oameni depinde de amândoi, nu doar de unul dintre ei. Fiecare vine cu bagajul și filtrele proprii, care distorsionează interacțiunea.

Apoi, renunțăm la așteptarea nerealistă ca relațiile să curgă într-o armonie eternă, oricât de compatibili ar fi cei implicați. Nu există prietenie, iubire sau parteneriat fără conflicte, impasuri și crize. Iar impasurile, conflictele și crizele nu pot fi depășite decât dacă ne confruntăm cu ele. Ce presupune asta? Să ne asumăm disconfortul de a ne așeza la masă cu celălalt și a discuta cu el, vulnerabilizându-ne în fața lui. Să învățăm, să spunem, în loc de “Mi-ai făcut asta și asta și din cauza ta mă simt așa”, “Mă simt singur, nevăzut și neauzit și aș avea nevoie de asta de la tine. Tu cum te simți și ce nevoi ai avea de la mine?”.  Ca să putem purta discuția, în termenii ăștia, asta fără să acuzăm, e nevoie să înțelegem că nimeni nu ne rănește, pentru că și-a propus asta, ci pentru că se simte el însuși rănit. În spatele fiecărui comportament prin care cineva ne provoacă suferință, se află o vulnerabilitate, care are legătură cu acele filtre ce schimonosesc realitatea fiecăruia.

Când un prieten ne rănește, nu e pentru că nu dă doi bani pe noi. Ci pentru că un trigger i-a activat o rană. Răniți fiind cu toții, în moduri diferite, ne rănim între noi. Atunci când reușim să înțelegem asta, începe să conteze mai puțin cine a avut dreptate și cine deține adevărul. Începe să conteze mai mult procesul decât conținutul. Învățăm că a ne opri din orice interacțiune, atunci când lucrurile au escaladat, și a aștepta să ne liniștim mai întâi face diferența, nu ce am putea să spunem în acele momente. Nu există cuvintele potrivite, care să ajungă la celălalt, atunci când suntem călăriți de un val de emoții. Când interacționăm sub emoții nu putem vedea și auzi durerea celuilalt, vedem doar comportamentul de fațadă, furia sau pasiv-agresivitatea, reproșurile, iritarea, acuzațiile sau fuga lui. Iar, dacă nu îi vedem durerea și nici el n-o vede pe-a noastră, nu ne putem conecta real. Oamenii se conectează doar din vulnerabilitate (atunci când fiecare lasă garda jos), din joacă (atunci când se distrează împreună) și din instanța lor de adult sănătos (când fac echipă pentru un obiectiv comun).

Nu e însă suficient să ne oprim din a interacționa, atunci când suntem foarte supărați. Dacă, după ce ne-am liniștit, nu purtăm acea discuție de care vorbeam mai sus, în termeni de “M-am simțit așa și aș avea nevoie de… Tu cum te-ai simțit și de ce ai avea nevoie?”, ratăm ocazia de a ne înțelege reciproc în profunzime și de a schimba ceea ce e de schimbat, pentru ca relația să devină mai bună și mai puternică. Și poate că ea nu se va rupe la primul impas, dar, dacă se vor aduna mai multe și vor rămâne nediscutate, până la urmă tot se va rupe.

Nu putem avea relații bune, profunde, hrănitoare și durabile dacă nu muncim la ele, iar munca asta, deși pare grea și epuizantă, nu e nici atât de epuizantă pe cât pare, și nici nu ne omoară. Dimpotrivă, ne face viața mai bună, iar pe măsură ce lucrăm pentru conexiunile noastre cu ceilalți, ea devine mai ușoară și mai fluidă. Fiindcă ajungem să ne cunoaștem de-adevăratelea unii pe ceilalți, ne învățăm unii altora “butoanele” și sensibilitățile și învățăm să navigăm mai ușor printre ele.

Nu, nu înseamnă că dacă am lucrat pentru relație vor dispărea pentru totdeauna conflictele, impasurile și crizele. Nu înseamnă nici că, dacă lucrăm cu noi, individual, vom atinge nirvana și nu vom mai suferi niciodată. Vom mai suferi, doar că crizele, impasurile și conflictele noastre vor fi mai rare, mai puțin intense și le vom depăși mai repede.

Uitați-vă în jur: oamenii “lucrați”, “dezvoltați personal” sunt tot mai bine, pe măsură ce îmbătrânesc, indiferent prin ce metode au ales să se dezvolte. Uitați-vă cum e interacțiunea cu cei care, dintr-un motiv sau altul, au decis să nu facă absolut nimic. Apoi alegeți.