Povestiri cu final schimbat

E noua carte a lui Florin Iaru. De proză scurtă.

V-o recomand. Eu nu am terminat-o încă, am citit doar o parte dintre proze cu o poftă uriașă și cu senzația că trăiesc în altă lume, una în care nu se ceartă lumea pe politică sau maidanezi și nu există tragedii cu avioane, ci doar povești. Povești surprinzătoare, ironice, uneori șugubețe, dar plesnind de consistență și duduind de sens, alteori ușor suprarealiste, dar fără să întreacă măsura, iar alteori de un erotism ingenuu. Sau doar candide și-atât, cum numai copilăria poate fi, ori, dimpotrivă, dureroase, ca neputința însăși. De cele mai multe ori, într-o singură pagină încape o viață, însă sunt cazuri în care, mototolită bine, ca să nu ocupe mult spațiu, e îndesată tot acolo și moartea. Bătrâneii blajini se transformă în monștri perverși, iar fuga după un greiere poate ascunde ceva oribil. Cât despre broaște, apar de nicăieri, când te aștepți mai puțin, și te mușcă de ochi, deși nu li se alocase vreun post în organigrama poveștii.

Poetul Iaru a fost alături de prozatorul cu același nume, când s-au scris aceste povestiri, dar nu i-a dat deloc peste mâni, ca să-i smulgă pixul și să scrie singur. Au scris împreună, iar de coordonat, i-a coordonat omul Iaru (pe persoană fizică!), care a avut grijă să nu judece și să rămână un povestitor blând și senin, chiar și atunci când personajele și-ar fi meritat castrarea.

Dar mai bine vă arăt o povestire:

Neodihna

A doua zi, dimineață, puștiul vine cu tabachera bunicului. Se strecoară pe sub plapumă, își ițește capul cîrlionțat și extrage din adîncuri obiectul. “De unde ai luat-o?” Dă din umeri și se freacă la ochi, somnoros. Din pat. Tatăl caută prin toată cămăruța copilului, apoi decide că s-au prostit cu toții. A trecut timpul și multe s-au încurcat. La lumina zilei, femeia rîde și ea. “Ești sigur că i-am pus-o-n buzunar? Parcă am mai văzut-o!” Da. Parcă atunci cînd îi dezlegaseră mîinile, colțul auriu lucise în gura buzunarului. Oricum, ia tabachera (“Copiii nu au voie cu așa ceva, e cîh!”) și o pune pe policioară. După rîs, vine plîns. “Of, tată!”

Seara, după baie, la culcare, copilul are o jucărie nouă. O învîrte pe deget, o rostogolește, încîntat… E inelul cu topaz al bunicului. Aici nu mai e nimic de comentat. Bătrînul nu s-a despărțit niciodată de ghiulul lui cu safir. Nici n-ar fi putut să îl extragă de pe deget. Spre groaza familiei, în zilele următoare, toate obiectele îngropate se întorc casă, odată cu preotul – care nu mai prididește cu spoveditul copilului și cu sfințitul casei. Degeaba. Bunicul se cam întoarce, iar copilul îl călăuzește.

În disperare de cauză, se hotărăsc să deschidă mormîntul, că nu-i lucru curat. Pămîntul e bătucit, sicriul e încă verde și capacul, prins bine. Cînd bagă ranga, își feresc ochii, de frică să nu orbească. Dar ce să vezi! Bunicul își doarme înainte somnul de veci. Însă e gol goluț, pe o parte, cu o palmă sub cap, iar fața lui creponată e toată numai un zîmbet.

Ei? Ce ziceți? Nu v-a făcut poftă să citiți mai mult?

Dacă vreți cartea, o găsiți de cumpărat aici. 😉