Povești horror cu happy-end
Aveți? D-alea cu “Și, când totul părea o fundătură definitivă, a apărut cărarea care a dus personajele la liman”. Sau cu “Nu mai exista absolut nicio speranță, dar absolut niciuna și, totuși, a fost bine, până la urmă”. Dacă sunt cu profil medical, e și mai tare. Băgați. Vreau să aud cum îmi povestiți că au trecut 30 de ani de când v-a zis doctorul că mai aveți o lună de trăit. Și orice alte povești horror cu happy-end.
Mulțumesc frumos.
Simo, de cartea asta stii:
http://www.amazon.com/The-Instinct-Heal-Depression-Anxiety/dp/1594861587/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1393954577&sr=8-1&keywords=the+instinct+to+heal
In urma cu aproape noua ani am inceput investigatii medicale de rutina, cu gandul de a ma pregati si fizic (adica sa imi fac revizia tehnica periodica) in eventualitatea in care as fi ramas gravida, deoarece renuntasem la diverse protectii si atat eu cat si sotul am zis start.
Am fost la medicul de familie sa una alta apoi am purces la pomul laudat, la o doamna medic ginecolog (ce lucra la medlife si la panait sarbu). In toata perioada de monitorizare, controale, chestii dna dr imi parea un picut (mai mult) cam si snoaba si de o atitudine de zeitate dura cocotata pe un piedestal. Renuntasem in a mai pune la suflet mistourile pe care dumneaei le tot avea in fiecare fraza crezand ca e mai bine s-o las asa, ca pana la urma nu mergeam sa-mi vorbeasca frumos ci mergeam cu o treaba bine impusa de mine (mistouri de tipul ce slaba si diforma esti, iar a venit fotomodeaua la control, va stiu eu cum sunteti etc – mentiune: sunt mignona aveam si inca am 25 de angajati si am multa decenta si bun simt traduse uneori printr-o tacere apasatoare). La un ultim control de la clinica mi-a sugerat o internare in spital, sa ma tina sub observatie mai bine si eventual si doar daca e cazul sa ma deschida pt a curata niste treburi in interior.
Mi-am luat eu intr-o zi cu soare si inima-n dinti si sarumana mama/tata si sotu’ de-o aripa si-am purces la internare. Si la internare dis-de-dimineata dr era cu gasca de studenti (un moment de-a dreptul naspa caci pur si simplu tipa si urla la ei). Asadar toanele erau in plin clocot. Mi s-au facut fisele de internare si instructiunile “la locul de munca” si peste aprox doua ore m-au luat in primire dr impreuna cu echipa la control. Nu zic in amanunt sentimentul de vita la taiere, m-am dezbracat in tacere si-or purces la cercetare. La cateva minute o aud pe dr vorbind cu echipa despre o procedura chirurgicala, cu multe detalii sangeroase si altele. A intors privirea catre mine si pe tonul cel mai scarbit de care e posibila o fiinta umana imi transmite: deoarece TU ai CANCER iti voi scoate tot (trompe, uter si ovare) deoarece EU nu ma-ncurc cu de-alde tine si daca vad ceva in neregula scot tot ca sa nu fiu aratata pe urma cu degetul ca nu mi-am facut treaba.
Actiunea mea atunci: in 45 de minute eram deja in firma, plangand, de draci, alaturi si de sot si de ceilalti. Cand am plecat din spital mi-o zis ca plec pe propria raspundere si i-am spus sa isi bage biletul meu de internare si propria mea raspundere in dosierul aflat in spatele celor doua picioare.
Am facut plangere care oricum a fost tratata cu sictir.
In prezent ma bucur de familia mea extinsa, de medicii mei de “zi cu zi”, si de faptul ca pana la ora actuala n-am avut nicio urma si suspiciune de ceva atat de grav (altele da, dar nicidecum cancer total). A, si inca am totul la locul lor din nastere.
Povestea mea poate fi sau nu cu happy end, depinde de perspectivă. Tumoră uterină la 15 ani. Nu s-a găsit niciodată o explicaţie cum de-am putut căpăta aşa ceva la vârsta aia.Virgină. Un an (UN AN) de consulturi, de “e sclifosită, aşa sunt fetele la vârsta asta, n-are nimic”. Umilinţe la primul consult ginecologic (gen “eşti fecioară? Sigur-sigur? Lasă că mă conving eu. N-ai nimic, du-te acasă, sunt dureri de creştere” 😯 WHAAAAT?! Eu rodeam pereţii în crize, crize care deveniseră zilnice, ce-i aia “dureri de creştere”?! 🙄
M-a externat la cererea alor mei, care voiau să mergem la alt spital. “Bine, dar reveniţi pentru investigaţii, e o problemă acolo, e o formaţiune dubioasă”. Ai mei, fierţi. Eu, în nori (nu-mi dădeam seama cât de serioasă e treaba). Am ajuns la unul din spitalele militare din ţară, având un ofiţer în familie.
Doctorii nu le-au dat mari speranţe alor mei (exprimările cele mai optimiste erau pe gama “facem tot ce se poate”). Mijlocul anilor 90, tomograf ioc, RMN nu mai spun, cred că nici nu se ştia că există. Ai mei au îmbătrânit zeci de ani în săptămâna care a precedat operaţia.
M-am făcut bine, cu un preţ. Preţul fiind că nu voi putea avea copii niciodată. Şi niciodată n-am să ştiu dacă, intervenindu-se mai devreme, s-ar fi terminat altfel. Dar ce mai contează? Văd partea plină a paharului: sunt sănătoasă, am ieşit cu bine (psihic vorbind) din povestea asta, sunt mândră de mine şi de cicatricea care-mi aminteşte de cel mai important război pe care l-am câştigat în viaţa asta.
Acum vreo 4 ani, mama mea a fost diagnosticata cu cancer la coarda vocala. Cel mai bun doctor orelist din oras, profesor, director de spital si cu clinica privata pe langa a zis ca trebuie scasa coarda vocala.Asta insemna ca mama sa vorbeasca printr-un tub pt tot restul vietii.
Desi nu a vrut sa ma asculte, m-am incapatanat sa tip la mama si sa cer si o a doua opinie. Am cerut inca vreo 4.5 opinii. Intr-un final, o doctorita betiva de la spitalul de ORL din Panduri, mi-a spus ca ar mai trebui inca o analiza, o ecografie a corzilor vocale ca sa isi dea cu parerea. Am dus-o pe sus pe mama sa faca ecografia, mai exact am rapit-o din spitalul Coltea unde a doua zi trebuia sa ii scoata coarda vocala. A facut ecografia, m-am dus la doctorita duhnind a alcool care mi-a zis:
Draga mea, nu trebuie scos nimic, doar curatat. Am iubit-o instant. M-am dus cu acea analiza iar la toti ceilalti doctori, in aceeasi zi si apoi la Big Doctor de la Coltea. Toti mi-au spus ca nu trebuie scoasa coarda vocala si nu au mai facut-o.
Iubesc chestia asta cu a doua opinie, a noua, a patruzecea.
Apoi am aflat ca operatia de scos coarda vocala costa 800 eur iar cea de curatare doar 100. Prin urmare, Big Doctor avea nevoie sa scoata coarda vocala. Foarte trist 🙁
Dar mama acum are corzile vocale la locul lor si o voce guturala foarte sexy, dar macar vorbeste cu gura ei 🙂
Saptamana mea a inceput pe 11 noiembrie, intr-o zi de luni, normal. Venisem in tara sa o ajut un pic pe soacra-mea prin curte, pe la treaba. Am muncit enorm luni si marti, miercuri am facut doua drumuri Bucuresti-Frasinu(jud. Dambovita) si a venit joi. Am luat micul-dejun pe la 6 si m-am apucat sa fac tuica( moneda forte pe la tara cand incep muncile campului). Am facut 3 cazane din care am fost nevoit sa si gust cu lingurita, sa-i testez taria. Da-i cu bere, da-i cu tutun, da-i cu Rock Fm, da-i cu lingurita… M-am oprit la 8 seara si am mancat un sos de rosii cu mult ulei si usturoi altoit cu pulpe de pui. Nani. La 2 dimineata m-am trezit cu o stare de panica si efectiv scaldat intr-o sudoare rece cum nu mai patisem vreodata. Cand m-am ridicat au inceput niste dureri atroce de stomac. M-am infipt intr-o cana de lapte si, cu chiu cu vai, am adormit la loc. La 8 dimineata, intins in pat si abia trezit, ma simteam bine, Dar cand m-am ridicat, iar dureri. Nu imi gaseam locul nici asezat, nici in picioare, aveam momente cand nu puteam nici respira. Cu toate astea, m-am urcat pe bicicleta si m-am dus la Cornesti, la farmacie. Mi-au dat Metro-nu-stiu-ce si un calmant, in ideea ca am o criza de gastrita. Am chemat SMURD-ul pe la ora 15. Mi-a facut un calmant si hai la spital, zice omul. Nu am vrut, ca ma lasase un pic. Asta e, zic, trece. N-a trecut. La ora 20 i-am chemat din nou si m-au dus la Targoviste, la Spitalul Judetean. Nu mai intru in amanunte. La ora 23, vineri 15 noiembrie, am fost operat de ulcer perforat. Am stat in sectia ATI 5 zile. In a treia zi, la vizita de dimineata, un doctor o intreaba pe o doctorita care era de-a casei ce am. “Ulcer perforat operat si ciroza hepatica” zice tanti si trece mai departe. Am inghetat si , intr-o fractiune de secunda, lumea mea s-a prabusit. Nici vorba sa vina medicul care m-a operat sa-mi spuna ce am, daca e sigur, ce e aia ciroza, cu ce se mananca, la ce sa ma astept pe viitor, cum se lupta cu asta, ceva. La vizita de seara se opreste totusi doctorul la pat si il intreb: Dom’le, sunteti sigur? Omul, un tip cam arogant de felul lui, si asta cu toata lumea deatfel, fostul director al spitalului, fost deputat, profesor universitar, zice: Cam da, doar ti-am tinut ficatul in mana. Sotia venise val-vartej de la Madrid, ajutata cu rezervarea biletului de avion si cu multi bani de catre angajatorul ei. Tocmai vine si ea la spital, s-a asezat pe marginea patului si am inceput sa vorbim. In primul rand sa ne interesam despre boala si stadiul ei, cum o sa facem sa-si rezilieze contractul si sa se intoarca acasa, de-astea. Apoi sa-i confirm ce discutasem noi in urma cu 15 ani, ca daca vreunul dintre noi moare brusc sau inconstient, celalalt sa fie de acord cu prelevarea de organe, ce s-o putea. fie chiar doar piele sau os. Pe 24 am fost externat cu 4 foi: pe doua rezultatul analizelor pe diferite zile( vreo 20 de valori), pe una un fel de dieta plina de greseli gramaticale si biletul de iesire din spital scris de parca doctorul a tinut pixul pe hartie si cineva a zguduit masa, dar “ciroza hepatica” se intelegea bine. Nici vorba de o discutie cu doctorul sau cu vreun psiholog sau ceva. Nici vorba sa ma cheme la vreun control sau sa primesc vreo medicatie sau macar o ciocolata ca am fost pacient model. Nimic. Nu sunt genul de om care renunta la lupta asa usor, oricare ar fi ea si nici nu iesisem din spital cu tinta clara de a ma aseza in pat in asteptarea mortii la 45 de ani, dar eram demoralizat si imi zbarnaiau prin cap zece mii de ganduri pe secunda la turatie maxima. Nici macar o data nu m-am gandit, totusi, la sinucidere, cu toate ca vazusem asta la un sef de brigada pe care il avusesem la uzina si care a sarit de la etajul 13 de la Municipal la 5 minute si o tigara dupa ce doctorul i-a dat aceeasi veste. Avea 33 de ani. Ma gandeam cum gura ma-sii sa faci ciroza dupa ce ai baut numai bere toata “cariera” ta de bautor de vreo 15 ani? Toata taria pe care am baut-o pana acum nu ajunge la 20 de litri iar vin nu cred ca am baut 50 de litri, calculat pahar cu pahar in vreo 15-16-17 ani. Ma rog. Dupa ce m-am mai pus pe picioare, pe la mijlocul lui ianuarie, fratele meu ma duce la o doamna doctor, la Cantacuzino, specialista in gastro. Imi face o ecografie si zice” Dom’le, ficatul nu e nici macar marit, nu vad cicatrice, splina e normala… Du-te si fa analize undeva, sa vedem…”. Asta a fost raza de speranta pe care o asteptam. Mi-am facut bagajul si, pe 9 februarie plecam spre Madrid. Doctorita de familie mi-a recoltat sange si am asteptat. Dupa o saptamana au venit si rezultatele. Am primit rezultatul la 58 de analize de sange, plus hepatita B, hepatita C si HIV. A reiesit ca sunt usor hipertensiv, in rest, sanatos tun( bine, la asta a contribuit si regimul fara prajeli si multe legume si ceai de rostopasca pe care l-am urmat doua luni si jumatate). Am rugat-o, totusi, sa ma trimita si la un specialist. M-a trimis la Spitalul Universitar Puerta de Hierro din Majadahonda unde 4 doctori, un profesor universitar si o doctorita specialisti in bolile ficatului, un doctor neurolog si o doctorita rezidenta romanca, plus un psiholog m-au vazut. Colectivul asta s-a reunit sub ochii mei in biroul profesorului in vreo 15 minute. Rolul compatrioatei noastre a fost de a-mi explica termenii medicali si ai psihologului a fost acela de a se asigura ca sunt intreg la creierii capului si ca experienta asta nu m-a dat peste cap si nu am luat-o pe campii. Deci: sanatos si mars inapoi la munca! Ar fi multe de comentat pe marginea acestei experiente de viata, dar n-am s-o fac. Poate zilele urmatoare, la mine pe blog. Cu toate astea, am observat ceva: noi, romanii, suntem maestrii in a eticheta un om cu foarte multa rapiditate si acuratete avand cel mai minim-minimorum acces la informatii, uneori un singur cuvant e de ajuns ca sa caracterizezi un om intr-o mie de alte cuvinte. Ciroza? Un betiv, lasa ca merita sa moara nenorocitul. Un barbat cu SIDA? Poponar sau drogat ; daca nu, sigur se duce la curve.O femeie cu SIDA? Clar, curva. Cancer la plamani? Pai dupa 3 pachete pe zi, ce-oi vrea? Nici nu conteaza ca de plamani te poti imbolnavi si fara sa te atingi de tigara toata viata, ca poti fi infectat de vreo boala din neglijenta sau nepasarea cuiva, ca poti sa-ti distrugi ficatul de la un medicament prost expirat sau prost administrat, sau nimic din toate astea, esti pur si simplu mai bolnavicios din fire si corpul tau e mai slab in fata agresiunii. Modul in care am fost privit de alti pacienti, de cateva dintre asistente, modul in care m-a tratat, omeneste vorbind, nu medical, doctorul care m-a operat, astea m-au durut cel mai tare si mi-au intarit hotararea de a-mi contrui pe langa mine tara mea proprie, in care sa-mi pun doar familia, vreo 2-3 prieteni si amintirile cele frumoase din Spania mea iubita. In speranta ca nu v-am plictisit prea mult si cerandu-mi scuze pentru dimensiunea scrierii, noapte buna.
Anul 2000, primavara, tristete in familie: murise (de cancer) nasa-mea, sora lui tata, o femeie faina de tot si buna ca painea calda. La cateva zile dupa ce-am inmormantat-o, alta veste venea ca barosul peste capetele noastre: bunicul meu avea cancer la stomac in faza terminala. Unchii mei si maica-mea fusesera cu el la vreo trei doctori: la Sibiu, Targu Mures si Cluj. Acelasi diagnostic peste tot. Ai mei hotarsera sa nu-i spuna nimic de cancer, si asa doctorii spuneau ca l-ar chinui inutil cu chemoterapia. I-au luat niste medicamente pe baza de argila si inca niste nush ce de plante si i le-au dat vreo cateva luni, tot asteptand sa-i fie din ce in ce mai rau. Ba chiar dupa vreo luna de la diagnostic hotarasera ca trebuie sa-i spuna. Avea deja niste ani (aproape 85 la acel moment) si nu era corect sa-i ascunda ceva atat de grav. Numai ca e se simtea din ce in ce mai bine si au mai amanat momentul adevarului. Dupa vreo jumatate de an s-au dus din din nou la doctor, nici urma de cancer.
Bunicul meu face anul acesta 99 de ani. Nici acum nu stiu daca a fost eroare de diagnostic sau a fost o minune, dar nu-mi pasa. Omul care m-a crescut traieste, e bine, vesel si ne sprijina pe toti in continuare 🙂
Povestea mea include un neam prin alianta. De fapt, el e eroul.
Erou nu foarte conventional, pentru ca se adusese singur in pragul taramului de dincolo, dand cam multe spirtoase si vinuri pe gat, plus mult grasime proasta, etc.Pe scurt, ciroza, medicii l-au intors pe toate partile si intr-un final au anuntat familia – cu tot cu el – ca nu are rost, nu mai aveti ce face, e prea tarziu, sanata…adica condoleante, la revedere.
Ca sa intelegeti unde ajunsese omul, sotia ii luase deja masuri pentru costum funerar si sicriu.
Intr-una din zile statea si manca afara, in curte, cand apare popa. Popa care gresise curtea. Stia ca exista enoriasul X care murise deja si neamul meu, care era pe cale sa-i devina musteriu cu pantofi de lac, dar nu mai stia exact care si cum erau. Asa ca atunci cand a fost chemat, a zis ca Superman “stiu, stiu, vin acu”, tot ca Superman si-a pus anteriul de gat si a zburat falfaind, cu dascal si icoane dupa el….nimerind insa curtea ailalta.
Aici a dat buzna lalaind inca de pe la usa hit-ul cu iarba verde si iertare vesnica, spre surpriza inca-non-decedatului care il urmarea bonom din ochi cum se lupta cu clanta. A urmat un moment de tacere incurcata si un dialog de genul:
– Ah! Matale erai. Esti…esti bine! Arati bine.
– Multumesc, parinte. Da’ ci faci pe-aici?
– Am venit sa intreb daca…daca baietii matale..au..masina..ca trebuie sa…niste..lemne…lasa ca mai trec eu.
Dupa ce l-a petrecut cu ochii, protagonistul scenei se intoarce spre nevasta si-i zice “Auz. Aista cre’ca ma-ncearca. ”
Ca happy end: cum necum, costumul cu capac de lemn a ramas neutilizat inca vreo 20j de ani. Pur si simpu s-a refacut. Lasat de baut, etc. Ca parte nasoala a happy endului – simtea nevoia sa dea ceva pe gat mereu – a inlocuit alcoolul cu suc. Si de atat suc, a dat in diabet.
Happy End. Almost 🙂
filozofic vorbind fiecare zi in care ne trezim e un happy end, sau invers, niciodata nu exista happy end, deoarece pretena noastra cu coasa cistiga-ntotdeauna.
Uneori sntem atit de preocupati sa fim sanatosi ca nu mai avem chef sa traim,
Doamnelor si Domnilor, nu stiu daca ati observat da a venit primavara, ghioceii deja s-au tuflit. sper ca ati verticutat gazonu, ati taiat crengile, ati semanat, ati arat.
Pneumolog:
– Duamna, situatia dvs medicala e proasta. Luati cortizonul asta de 2 ori pe zi, pt restul vietii, daca vreti sa mai traiti.
-doamna doctor, nu exista alta solutie? am efecte secundare, ma dor oasele, fac candida, dorm prost, agitatie etc.
Am ajuns la alt medic, la recomandarea doctorului generalist, care a inteles dilemele mele. de 4 ani traiesc mai bine. In 4 ani, a fost de 2 ori nevoie sa iau cortizon. Altul, nu de la GlaxoF.Smith, pt care medicii nu primesc comision cand scriu reteta cu el.
Off topic: Simona, sunteti bine?
Daca aveti nevoie de ajutor, spuneti. Macar un umar, si tot te ajutam!
Si eu am una, un medicul meu ginecolog, eram gravida, am facut un pic de hemoragie, am mers de urgenta la cabinet, omu’ ma consulta, face ecograf, mi-a zis ca am pierdut sarcina, sa vin a doua zi sa-mi faca un chiuretaj ca sa evit complicatii infectii etc. Evident, am plans toata ziua si toata noaptea, a doua zi m-am dus, mi-a facut respectivul chiuretaj, nah, am fost tristi si eu si sotul, nu intelegeam de ce.
Peste vreo 6-7 saptamani, eu totusi aveam simptome ciudate, ameteli, greata, varsaturi, plus ca ciclul inca nu venise, asa ca ma duc din nou la doctor. Acelasi. Care-mi face ecograf si-mi zice ca-s gravida in 16 saptamini. Pai cum domnu’ doctor, nu ati zis acum 7 sapt ca sarcina e dusa si mi-ati facut chiuretaj? Din fericire, doctorul meu era coleg cu o tipa tot ginecolog super desteapta si cu experienta, a chemat-o pe aia, a confirmat si tipa sarcina, a gasit si explicatia miracolului: sufeream de placenta previa, o parte din placenta era inserata in jos pe uter, de acolo hemoragia, si chiuretajul a eliminat practic cateva bucati de placenta fara a afecta sarcina. Fiu-meu are 16 ani in ziua de astazi si e bine-mersi.
Am si eu una absurda. Pe fondul unei drame cumplite, am capatat o boala de inima. Nu grava, insa pe termen lung cu riscuri, whatever that means. Am consultat mai multi doctori, care au decis ca lucrurile sunt destul de grave fara a putea stabili o cauza. Mai mult, am avut o discutie cu unul dintre cei mai buni specialisti din tara care mi-a recomandat de urgenta o operatie, din nou cu riscuri. Carevasazica, puteam sa nu ma mai trezesc. Am murit un pic in ziua aia :-).
All in all, la recomandarea unei colege, am mai consultat un ultim doctor, care mi-a recomandat multe minerale, ceva pastile si o viata normala. Am ales sa nu fac operatia si iata-ma dupa 2 ani, inapoi deasupra liniei de plutire, cu mentiunea ca am facut si ceva psihoterapie. A ajutat fara nicio indoiala!
Vecina mea a facut un infarct si medicul a spus familiei ei sa se pregateasca de ce e mai rau ca mai are de trait maxim 6 luni, a venit si fata ei din SUA la ea sa o mai vada odata in viata inainte de deces…
Doar ca vecina a renuntat de tot la carne de porc, la grasimi de ori ce fel, la cafea si la fumat si manca aproape zilnic doar morcovi fierti, cartofi fierti si piept de pui, a reusit sa scape de colesterol, a slabit de la 120 kg la 55 si a mai trait 24 de ani.
A fost ce-a mai mare schimbare pe care am vazut-o vreodata facuta de cineva in viata… sa aibe fortza de a renunta la un stil de viata toxic si sa adopte unul sanatos !
Cunosc persoane care de cativa ani incearca sa se lase de fumat si zic ca nu reusesc, si ea intr-o saptamana a avut puterea sa renunte la tot… nu doar la fumat !
am si io povestea mea horror, ca tot omu. Aveam o gagica foc de misto, eram cazut in limba dupa ia, se facu vara si hai sa mergem la mare. Ia ca asa pa dincolo, ca nu poate, ca trebe sa stea cu ma-sa, da nu se supara daca ma duc io singur, fitze peste fitze. Asa ca am plecat singur si, in timpenia mea, am tot oftat dupa ia ratind o seama intrega de bunaciuni, chiar si o englezoaica, cred ca era singura englezoaica misto din lume. Intorcindu-ma acasa aflau ca mult iubita se daduse, in timpu in care fusei io plecat, in barci cu unu. Innebunit de durere ii dau papucii mintenas la care ia-mi spune ca e gravida cu mine si ca-i trebe citeva mii sa faca un chiuretaj. Platesc imediat doar, doar scap de podoaba, aflu mai apoi ca si asta fu o minciuna si uite asa am incalcat p-o sa si v-am spus povestea asa, ca totsi a fost happy end, cind iel cu ia nu se-nsoara si banditu moare!
nu stiu daca stiti da se termina mandatu lu basescu, totusi e happy end 😀
18 ani, terminasem liceul ma pregateam de admitere la Jurnalim. Stres cat casa, spasmofilie de la stres, insomnia etc. Hai sa ma relaxez zic, plec cu gasca la mare. Dar inainte cu o saptamana dau o tura pe la strand sa ma vada putin soarele la ochi inainte.
Toate bune. Dupa prima zi la mare, in care am stat ca apucata la soare hait durere de picioare. Am zis ca m-a ars soarele si de aia ma tine si ma doare pielea. Da-i cu spray de arsuri si alte lotiuni. Degeaba, durerea tot mai mare. Cand ies din club in a 3-a seara glezna umflata. Eram cocotata si pe platforme, toti cu gura pe mine ca am clacat stramb.
A doua zi ma dau jos din pat cu chiu cu vai. Ma tavaleam de durere. Direct la gara sa iau trenul spre Bucuresti. Imi sun parintii sa vina sa ma ia. Pana am ajuns in Bucuresti deja nu mai puteam sa merg deloc, a trebuit sa fiu luata pe sus si direct la spital. Ambele picioare umflate serios si rosii. Ma interneaza imediat si dai cu penicilina la greu. Diagnostic: Erizipel (luat de la strand). Colac peste pupaza, in aceasi rezerva era internata o doamna in varsta care repeta obsedant: “noi nu mai scapam cu zile de aici”
Dupa 2 zile de imoblizare la pat si tot atatea de penicilina din 4 in 4 ore plus picioare bandajate imi spune medicul: “Draga mea inca 5 zile de tratament, dar acum pot sa-ti zic ca pleci si cu picioare acasa”.
Am facut depresie in spital, nu mai suportam sa vina nici un vizitator la mine, plangeam non stop, dar happy end: am plecat cu picioare acasa.
anujl 2000-criza biliara-a venit salvarea m-au internat la spital-doctorul mi-a zis ca mai am 3 zile de trait daca NU ma operez-sa-mi scot bila deoarece sta sa-mi pocneasca si se va varsa in urmatoarele 48 de ore in corp-am sarit geamul-pe bune(eram la parter)
Traiesc si astazi cu toate ca trebuie sa recunosc ca nu mananc anumite alimente si imi fac REIKI la greu
Ninulescule, superba povestea ta!
Diferenta o face motivatia: femeia aia chiar a vrut sa traiasca si a facut totul pt. asta.
Uff….uneori stai sa te intrebi daca unii medici chiar merita sa aiba vreun pacient pe mana, la cat de aiurea se poarta si la felul in care exclud orice alternativa care nu presupune interventie radicala…
Am si eu o poveste scary: imi aparusera niste noduli cat niste ridichi serioase in ambii sani. Asta dupa o perioada extrema de stres, departe de casa. Primul pas: hai la specialist, mega ultra clinica dintr-o tara civilizata, vestica, cu multi bani investiti in aparatura ultimul racnet. Bun. Fac prostia sa nu o astept sa ajunga pe mama, care saraca dupa telefonul meu s-a pus direct pe drum, doar cu poseta la ea.
Ajung eu acolo la mega clinica si intr-o camera extrem de rece la propriu si la figurat, ma consulta amanuntit vreo 2-3 doctori. Fac ecografie, se uita, se intorc, vor sa faca mamografie, iar se uita, ma programeaza pt un examen complet CT – asta in timp ce mie nu imi comunicau nimic. Am inteles de abia cand au pomenit de CT ca banuiau ca am nu doar cancer ci ca se si extinsese si voiau sa vada pana unde. Eu auzind vesti de genul asta, m-am albit si era sa pic de pe masa aia de consultatie. Evident am fost de acord cu toate investigatiile, ce sa mai, ma credeam condamnata.
Cand sa dau sa ma imbrac, imi spun, well, ca sa fim totusi siguri siguri, trebuie sa facem biopsie. Acuma…nu sunt medic, dar atata cultura medicala am incat sa imi inchipui ca biopsia aia nu e chiar o plimbare in parc. E prezentata ca fiind ceva asa, insignifiant, dar in realitate e o procedura chirurgicala, prin care se preleveaza celule, din diverse locatii, si procedura standard e aia prin care se insereaza niste bucatele de metal in organu cu pricina ca sa poata ghida camera si acul. Acuma, ma simteam eu rau cu nodulii mei, dar idea de a baga bucati de metal si apoi ace in locul respectiv nu ma tenta deloc. Mai ales ca stiam ca uneori fix biopsia “sparge” formatiunea posibil tumorala raspandind toate celulele alea nasty in organism. Foarte timid (dar stii cum? rusions de timd!) am intrebat: nu putem face biopsia dupa ce avem rezultatele de la celelalte analize? Daca e chiar nevoie sa o fac in stadiul in care ma aflam. Raspunsul a venit ca o palma: nu doar am fost numita inconstienta, limitata, fara pic de cunostiinte medicale and so on dar mi s-a si spus ca daca incerc sa le pun sub semnul intrebarii recomandarile, pot sa plec. Evident pe proprie raspundere si trebuie sa semnez o hartie prin care sa declar ca le-am refuzat recomandarile (repet, nici gand de asa ceva. eram pur si simplu panicata si incercam sa inteleg ce sa intampla cu mine).
Nu era suficient ca eram eu un monument de stres si suparare, cand am mai simtit si genul asta de presiune, am cedat. Si a plecat. Fara sa semnez nimic. Am iesit pur si simplu si nu m-am mai uitat in urma.
A doua zi, umflata de plans si speriata de moarte am ajuns la un medic ginecolog cu cabinet privat, care imi zice, well, poate sa fie ceva dereglare hormonala, hai sa incercam asa pt inceput. Daca nu trec in 2 saptamani, puteti merge inapoi si face toate investigatiile sugerate, DUPA ce vi se explica in amanunt ce inseamna si de ce aveti nevoie de ele…
Din fericire…in 5 zile nodulii mei au disparut cu totul si disparuti sunt de aproape 10 ani. Inca stau cu teama dar pt mine e un sort of happy end 🙂
Ceva legat de asta mi-a povestit mai demult un coleg, despre ta-su mare. Ma rog, nu e chiar cu happy end, că protagonistul n-a mai avut rabdare să aștepte pâna la final,dar tot de la un diagnostic pus aiurea a plecat.
Omul a mers la doctor pentru niște dureri nasoale de burta, ala s-a uitat la el, și i-a zis la final ” tataie, am doua vești pentru matale: una proastă și alta de-a dreptul oribilă”. Vestea proastă era că avea cancer la pancreas , iar celaltă că n-o să-l țină prea mult. Era pe vremea lui Ceasca, posibilitati de tratament din parti, așa că doctorul l-a sfătuit să-și pună hărtiile în ordine, sa treaca pe la tâmplar să își ia măsuri, să se împace cu cine era certat și să se obișnuiască cu gândul că aia e.
Respectivul s-a dus acasă, a povestit ce si cum, ai lui au început mai discret să se pregătească cu lumânari, prosoape, rezervat loc la lânga aleea principală, vorbit cu popa sa nu cumva sa plece in concediu și tot restul. Între timp , omul a căzut într-o depresie profundă și a zis că n-are rost să se mai chinuie să aștepte moartea să-l ia, așa că într-o zi i-a ieșit în întâmplinare, mergând în fundul curții și agățându-se cu o funie de gât de un copac.
Normal, a venit politia s-au făcut poze, iar pe raposat l-au dat jos din pom și l-au dus la morga pt autopsie, că asa e procedura. Aia la morga au fost si ei anunțati care fusese situația și că omul suferise de cancer, dar la autopsie, surpriză!!! Pancreasul astuia era nou, ca scos din cutie, iar pe dinauntru arăta destul de bine, cu excepția unui început de ulcer, care s-ar fi rezolvat lejer, dacă n-avea ghinionul să dea peste afonul ala care a încurcat nasol borcanele.
Vrei sa scrii un scenariu care sa rivalizeze cu Dallas Buyers Club? N-ai sa vezi. :)))
Ai vazut cumva “The Texas Buyers Club”? Povestile de mai sus ma duc, cumva, cu gandul la filmul asta.
Prietena cu un nodul la san merge sa faca o mamografie, trimisa de medicul de familie. I se spune ca are cancer la san si I se arata o hartie imprimata cu o pata neagra. Asta sa lesine. Merge si cere o a doua opinie, nici un cancer nimic.
Merge inapoi la primul doctor sa-l “blagosloveasca” olecutza si ala ii zice: “probabil ca era prea mult tus in imprimanta”.
asta cu prea mult tus in imprimanta e motiv de razboi!
eu am fost f grabita, mai grabita ca fi-mmiu,asa ca am venit sa vaz ce mai faceti pe la 6 luni jumate si 900 de gr. cand aveam un an, cei de la emilia irza m-au predat pachet mamei,avand enorma greutate de 5 kg si cu lumanare aferenta in scopul de a ajunge pana la primul popa ca sa imi faca cele necesare de trecut la loc cu lumina si verdeata.
maica-mea ma duce la doamnna doctor Z.
doamna doctor Z ma preia si are grija de mine pana la 11 ani.mergeam la dansa saptamanal, dupa ce iseam din spital.
nu numai ca nu ne lua bani,dar ne si dadea.
n-am mai tinut legatura cu dansa.
peste 30 de ani fiul dansei ajunge la Vrei sa fii miliardar.
cineva,fara sa stie nimic,din intamplare cunoscandu-ne pe amandoi,ii da nr meu de telefon.sunt sunata,raspund corect.
dupa emisiune fiul doamnei doctor ma suna sa imi multumeasca.
il rog ca “rasplata” pt mine sa o dea mamei sale cu multumire pentru ce a facut ptentru mine cu 30 mde ani in urma………………doamna doctor si-a amintit si a fost f fericita
povestea 2
nasc
doctorita neonatoloaga , langa mine, cu toti plamanii,fara sa mi-l arate:asta moare.adica strumful.
a doua zi rezidentul dansei vine sa imi zica si mai naspa ca daca nu moare o sa fie retardat.
era vorba despre Ianu……….si are 3 ani 7 luni………si e foarte ok
povestea 3
are mai multe povesti,ca omul e de poveste,roicum
acum 6 ani face primul infarct. e trimis de la Municipal acasa ,ca are criza de urlcer.cei de la Sf Ioan ii mai dau 6 luni de trait.peste un ani,mai face unul.alte 6 luni de trait. acum 2 ani l-a facut pe ultimul,urcand scarile in spital,ca liftiera n-a vrut sa il ia.
dupa face cancer.
cand sa intre in operatie, i se face EKG.
omul calm: n-am nimic la inima,o sa iasa perfect EKG-ul.si a iesit.
si cu cancerul i-a iesit pasenta.l-a invins.
e tata.
povestea 4
asta nu e cu medicale
suparata pana peste cap din motive de ratt Sorbona ca actele mi el tradusese gresit o tanti si nu ma mai incadram in termen,dau sms unui tip din gasca sa merg pe munte.
asta am crezut eu.ca de dat am dat,dr am tastat o cifra aiurea si a ajuns la sotul actual,care ma suna, insista.pana la urma ne vedem.
dupa 2 ore ii zic suav:stii eu cu geamana tocmai ne mutam,am lasat-o singura cu toate cele si sa traverseze Bucurestiul in doua.
el: te ajut.
ok.
cand ajung la noua ‘casuta” deschide sor-mea, cu o falca in ceriu si alta la pamant, urland si suduind:acuma vii??
sotul se prezinta:…….dar ce prezentari, unde nu incepe sor-mea cu delicateturi si tandreturi in descriere: e o putuoare…(restul nu pot reproduce ca e mult mai dur).
si cu toate astea, m-a cerut de nevasta……………….
Fix acu’ 10 ani mi se parea o utopie sa ajung pana la Brasov la bunica-mea, in timp ce stateam cu cateteru-n vena la plasmafereza. Acum sunt de partea cealalta a relatiei medic-pacient 😀
Anul 2004 a fost cel mai urat an din viata mea, mai ales perioada mai-august..a fost cumplit, pur si simplu nu mai vedeam rostul vietii mele, asteptam zilele sa treaca si sa se intample..nimic. Totul incepuse cu niste simple pete rosii pe picioare…si peste cateva luni..pac, diagnosticul de lupus. Nu stiam prea mare lucru de boala respectiva, dar vazand colegele de salon cum faceau dializa zilnic, am priceput rapid ca e de rau, ff rau. Pana la urma diagnosticul nu a fost confirmat, dar nici infirmat, imi lipsese anumite criterii de incadrare, dar am altele de la alte boli autoimune. In prezent ma simt destul de bine, din cand in cand ma mai supara articulatiile, genunchii mai ales, dar si coastele. Totusi in 10 ani n-am ajuns la probleme renale si sper sa nici nu ajung.
Oricum din punctul meu de vedere e o poveste cu happy-end 😀
sa vedeti in spitalul din Slatina cate povesti de genul acesta sunt…te doare capul!
Relativ putine comentarii si aici si pe FB, chiar daca povestile postate sint lungi. Nu stiu daca si pe altii i-a deranjat tonul pe care erau invitati sa povesteasca (“Bagati. Vreau sa…”), mie unuia mi s-a parut cam de sergent-major.
Povestea e din 2005. Am nascut cel de-al doilea copil al meu in ianuarie, la Constanta. Bref: n-am apucat sa ies cu el din spital; la Constanta a facut o infectie nosocomiala cu e-coli urinar si klebsiella digestiv. Am ajuns cu el la terapie intensiva. Pe fisa de observatie, dupa saptamani intregi de tratament de incercare, trnsfuzii de sange, scria soc toxico-septic. Pe 26 aprilie (tin minte data, pentru ca era ziua de nastere a fiului meu cel mare) am plecat cu cel mic, cu salvarea la Bucuresti, la Grigore Alexandrescu. Ne-a luat in primire dl. doctor Ciofu, impreuna cu d-na doctor Lesanu Gabriela (recunostinta vesnica). Copilul, la trei luni, avea sub greutatea de la nastere. Diagnostic: septicemie severa. In luna august am plecat acasa cu copilul sanatos. Mi-a fost frica in momentul externarii. M-am reintors cu acelasi copil la Grigore Alexandrescu pentru 3 operatii sub anestezie generala, pentru hipospadias. L-a operat prof. Basca (multumim); operatiile au fost nereusite. L-a operat cu succes, pentru a patra oara dr. Ahmed Hadidi.
In prezent copilul este sanatos fizic, este extrem de iubit atat acasa cat si la scoala, este clasa a doua si are ADHD. Colaboram bine cu medicul neuropsihiatru si facem terapie comportamentala.
1983. Vara. Vacanta la mare. Cap Aurora. Epidemie de holera. Putin imi pasa. Peste cinci zile ma intorc acasa. Incepe diareea. Una, doua, trei iesiri. Patru, cinci, sase, eram terminat. Iau tratatul de medicina al lui doctoru` de bunicu-meu (Dumnezeu sa-l odihneasca) si citesc : “Iesiri dese afara, subtiri la inceput”, ma incadrez. “Frisoane”, este. “Iesiri afara lichide”, ete ca am si d-astea. “Crampe puternice, senzatia de iesit afara, fara rezultat”. Profilul perfect. Am belit-o ! Intamplarea face sa treaca pe la mine un prieten medic. Palid si c-o voce sfarsita ii spun ca-s pe moarte, am holera. Omu` zice : “Îhî, las` ca stiu eu tratament bun”. Pleaca si revine in zece minute cu o sticla de cognac Segarcea. Pe care am baut-o. Amandoi. M-am constipat pentru doua zile. Atunci de abia a fost horror, dupa doua zile.
In urma cu trei decenii si ceva ma lasa maica-mea biologica si pleaca…pleaca de tot in lume si raman in grija bunicilor din partea tatalui. Aveam 6 luni, sufeream de rahitism si aveam si ceva probleme respiratorii. Cand m-a luat bunica-mea in primire (care si-a lasat serviciul ca sa ma ingrijesca, Dumnezeu s-o ierte!) eram aproape moarta. Mancam putin (lapte), iar tot ce mancam, vomam, iar in stomac nu ajungea mai nimic… ce mai…aratam groaznic (inca mai am cateva poze horror cu mine din perioada rahitismului).
Bunica-mea (careia i-am spus MAMA) a alergat cu mine pe la nu stiu cati doctori, a aranjat chiar si cu un marinar sa-mi aduca niste medicamente din afara, numai sa ma puna pe picioare, in ciuda pronosticurilor rezervate ale medicilor, babelor din cartier si a restului lumii in general. Aveam dureri atat de mari, incat urlam mai tot timpul…iar cand auzeam ambulanta venind noaptea urlam mai abitir (mi s-a povestit ca aveam senzor de ambulanta, o simteam de la distanta). Intr-un final m-a dus si la o baba din cartier care cica m-ar fi taiat pe spate si a pus-o pe bunica sa jure ca daca mor, sa le spuna doctorilor ca ea m-a taiat. Salvatoarea de bunica-mea mi-a povestit ca in urma taieturilor am dormit continuu o zi si-o noapte (timp in care m-a verificat de zeci de ori cu oglinda, sa vada daca mai respir), iar apoi m-am trezit si am inceput sa mananc si sa dorm relativ normal.
Din moment ce va relatez cele intamplate, evident ca e vorba de un happy-end. 😀
1. Campionul – diagnosticat in 2003 cu o forma de cancer osos, stadiul patru. Pronostic – poate un an, daca accepta amputarea unui picior. Multiple metastaze. Nu accepta amputarea. Operatie, multa, multa chimioterapie. Iar metastaze… Din nou operatie, multa, multa chimioterapie. 2013 – alarma din nou, pare sa se fi intors iar boala. Alarma falsa. 2014, martie – e bine.
2. A – mai 2011., o forma de cancer limfatic. Pronostic – sub o luna. 2014, martie – e bine, in remisie din noiembrie 2011.
3. F – tot 2011. Stadiul 4, tot o forma de cancer limfatic. Fara termene, doar – e rau, rau, rau. Nici tratamentul nu putea fi administrat de cat de rau, rau era. A reusit sa faca chimioterapia. 2014 – e in remisie, e bine.
Singură, divorțată, copil de crescut, două joburi, fumam 2 pachete de țigări pe zi, eram în permanență obosită, 2 facultăți și un master, unul dintre servicii la ”stat”, nu mai știam cum arată o pereche de pantaloni de trening, eram în permanență ”călușar” – așa le spun eu cioclilor din multinaționale….. ăia cu costume negre…sumanele negre. La manichiură, o cucoană care zicea că e ”clarvăzătoare” îmi spune și ce lapte am supt de la mama și că am o tumoare canceroasă la un ovar. Aleg să n-o cred, eram supărată și pe viață și pe Dumnezeu. La modul că nu mai credeam în nimic, deși în adolescență am vrut să mă călugăresc. În două luni am slăbit și mai mult decât eram, scurt, rămăsesem numai piele, fără nici un pic de grăsime. Merg la analize: tumoare în organism. Nu m-am mai dus să văd unde e localizată.
Din momentul acela am ales să îmi trăiesc ultimele momente așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Până atunci fusesem complet nefericită și nemulțumită de tot ce mă înconjura. Am făcut eforturi conștiente și de voință să nu mă mai simt așa….să mă simt, măcar câtva timp, fericită. E simplu, trebuie doar să alegi să nu te mai enervezi, să nu te mai ”lovească” nimic.
Una dintre pasiunile mele în tinerețe fusese China, limba chineză, Qi Gong…etc… Așa am descoperit că există un ”maestru”adevărat, Wang Liping, am descoperit că are elevi prin România…. Am ajuns la seminarul lui Aurelian Popa, seminarul de Nei Dan – alchimie internă- si de-aici a început toată aventura…. După un an, eram vindecată de alt maestru, tot de Qi Gong, printr-o procedură pe care dacă aș încerca să o descriu nu m-ar crede nimeni că există. Am ajuns acolo datorită cărții pe care a scris-o Aurelian despre el, iar eu am tradus-o… Master Jiang. Trăiesc, m-am vindecat, pe data de 2 martie îmi aniversez noua zi de naștere. Cred, din nou, în Dumnezeu. Acum fac ceea ce mi-am dorit toată viața….
hmmm.. am racit intr-o excursie… am vrut sa dorm linga foc… era un 1 mai friguros rau de tot… si am alunecat de pe nu stiu ce… dupa o luna… simt o intepatura la un testicol… n-am bagat in seama … doar ca seara deja era ditamai coiul… inca ma prefaceam ca sunt student ca sa scap de armata…japs.. luni la policlinica studenteasca… nu zic ce a fost in weekend… am zis ce s-a intamplat… cam cu juma’ de gura dar cu un coi cat china si unul normal… trimitere la Urologie… ei… si de aici porneste toata tarasenia… orhiepididimita cu supuratie intra nu mai stiu eu ce… doctorul , de altfel celebru, Mihai Lucan… m-a folosit ca “cobai”.. toti studentii si studentele lui mi-au palpat coiul… si imi spunea… mai hai maine ca acum nu am salon liber… trebuie doar o incizie mica si gata… si asta timp de o luna… nici daca eram cowboy nu gaseam asa cal de lat ca sa umblu asa dupa ce ma dadeam jos de pe el… de durere nu mai zic… stateam intins in pat cu scaun pe pat sa am pe ce sa imi pun picioarele sus… asa era mai bine putin… paranteza( dupa ce ca nu puteam sa dorm de durere… m-a apucat si o masea sa se enerveze pe mine… )… tot in perioada de suferinta… au venit sa ne puna interfon… cind a inceput meseriasul sa dea gauri in pereti… ma durea pina in ultima circumvolutiune… culmea… eram singur acasa si au venit niste prieteni sa ma vada ca nu au crezut ca sunt o vanata imensa intre picioare… ei radeau de mine cand ma vedeau cu ce drag ma adresam tipului cu interfonul… “pla ta… pune-l unde vrei dar nu mai da gauri ca ma omori!’… si asa au trecut aproape 30 de zile si ceva cu chinuri… ba hai maine… ba nu… studenti ce ma testau daca ma doare sau nu… si intr-un sfarsit… mi-a recomandat cineva ceva pilule… pffff s-a retras… automat… dar am mers ca eram programat pentru operatie… la 9 dimineata eram prezent cu geanta cu ale mele… la 4 cica inca era in operatie… asa ca m-am dus la cea mai apropiata terasa… am sunat niste prieteni… si m-am insanatosit brusc.. (nu ma pricep la scris… muuult mai multe s-au intamplat… cu trimiteri si cu bani… nu isi au locul aici) in principiu… am unul normal si unul ce s-a retras undeva unde numai el stie dar ma simt bine!
Acum, să tot fie mai bine de 30 de ani de când am aflat că totuşi, cineva acolo sus există şi ne iubeşte…
Eram deci copil, copil rebel, mic, nu cred că aveam 12 ani, dar cu clocot si zgârmă în mine că doar de ce sa fie alţii mai presus! Plictisiţi de ” V-aţi ascunselea” şi ” Somata” trecusem de vreo lună prin căruciorul cu rulmenţi, batoza si tunul cu “carbitru” şi ne holbam unii la alţii aşteptând ca ideea următoarei aventuri să ne vină în sfârşit. Sărise binişor în vară, vacanţă mai era destulă. Părinţii erau oarecum preocupaţi de liniştea noastră suspectă din ajun. Ne lăsaseră banii de film şi mâncare pe masă. Plus un bilet din partea mamei, drăgăstos şi autoritar: ” Mâncaţi tot si nu uitaţi să continuaţi temele de vacantă. La film să vă duceţi mai devreme că nu am avut bani suficienţi.Şi nu ieşiţi la fotbal dacă începe să plouă. Vă pup, Mioara”… De parcă n-am fi ştiut cine fusese autoarea. Şi băieţi ascultători, executăm programul: mâncat rapid, teme cât se poate de rapid, film după buget şi acas’. Şi exact când să trecem la inevitabilul FAZAN, vine, măre, Florin poreclit Dudu-diru, prieten bun, cu un mic defect de vorbire care îl obliga sa încheie unele cuvinte cu “d” şi bate şi fluieră la uşă. Avea cu el un braţ de frânghie, îi punem noi un cârlig şi ne apucăm, tată, de alpinism! După ce eu i-am împrumutat mănuşile de” zile mari” ale tatei iar frate-meu s-a mulţumit cu nişte şosete mai groase în chip de apărători de mâini (soluţie pe care o găseam salvatoare şi în zilele geroase de iarnă) am purces pe coclauri deluroase să ne satisfacem noua pasiune mistuitoare. Casa noastră era pe mal de mare iar deluşoarele care duceau abrupt către plajă erau numai bune de căţărat şi cucerit eroic. Şi exact când să intram “în rapel” pe ultima colină neexplorată s-a întâmplat “întâmplarea”… În spatele nostru se iţea un hău de vreo 6 metri până la poalele nisipului care trebuiau parcurşi gen Tarzan, prin balansare şi alunecare. Am rămas la urmă, am controlat trăinicia parâmei şi în clipa când trebuia să decolez vertiginos în jos, picioarele s-au răzgândit o clipă mai devreme, iar reflexul a acţionat ca un a.b.s. : m-am inţepenit de picioare iar mâinile bestecăiau în gol după frânghie. Cu spaimă am realizat că alunec pe spate în hău… EXACT în momentul acela, am simţit pe spate o mână, o forţă, care m-a împins înapoi la perete. Exact ca la jocul cu încrederea în care te laşi pe spate în mâinile celuilalt… O mână salvatoare. În spatele meu nu era nimeni. Atunci nu am dat atât de multă însemnătate acelui episod, şi nici nu le-am povestit celorlalţi. Protectorul meu de sus, sau de aiurea îşi făcuse însă pentru prima data simţită prezenţa în viaţa mea. Mioara, mama mea, a fost ciudată tare când după vreun an, aducându-mi aminte de acest moment, povestindu-i, a început să plângă încet.
Asta a fost. Nu le am cu biserica. Sunt ca şi ceilalţi mocofani care mereu zic: ” cred în Dumnezeu dar nu pot să-i sufăr pe popi!” Să mori de ras, nu alta! Şi totuşi, în adânc, în groapa Marianelor fiinţei mele, acum ŞTIU că ceva, cineva, acţionează exact la momentul oportun…
Acum, să tot fie mai bine de 30 de ani de când am aflat că totuşi, cineva acolo sus există şi ne iubeşte…
Eram deci copil, copil rebel, mic, nu cred că aveam 12 ani, dar cu clocot si zgârmă în mine că doar de ce sa fie alţii mai presus! Plictisiţi de ” V-aţi ascunselea” şi ” Somata” trecusem de vreo lună prin căruciorul cu rulmenţi, batoza si tunul cu “carbitru” şi ne holbam unii la alţii aşteptând ca ideea următoarei aventuri să ne vină în sfârşit. Sărise binişor în vară, vacanţă mai era destulă. Părinţii erau oarecum preocupaţi de liniştea noastră suspectă din ajun. Ne lăsaseră banii de film şi mâncare pe masă. Plus un bilet din partea mamei, drăgăstos şi autoritar: ” Mâncaţi tot si nu uitaţi să continuaţi temele de vacantă. La film să vă duceţi mai devreme că nu am avut bani suficienţi.Şi nu ieşiţi la fotbal dacă începe să plouă. Vă pup, Mioara”… De parcă n-am fi ştiut cine fusese autoarea. Şi băieţi ascultători, executăm programul: mancat rapid, teme cat se poate de rapid, film dupa buget si acas’. Si exact cand sa trecem la inevitabilul FAZAN, vine mare Florin poreclit Dudu-diru, prieten bun, cu un mic defect de vorbire care il obliga sa incheie unele cuvinte cu “d” si bate si fluiera la usa. Avea cu el un brat de franghie, ii punem noi un carlig si ne apucam tata de alpinism! Dupa ce eu i-am imprumutat manusile de” zile mari” ale tatalui iar frate-meu s-a multumit cu niste sosete mai groase in chip de aparatori de maini (solutie pe care o gaseam salvatoare si in zilele geroase de iarna) am purces pe coclauri deluroase sa ne satisfacem noua pasiune mistuitoare. Casa noastra era pe mal de mare iar delusoarele care duceau abrupt catre plaja erau numai bune de catarat si cucerit eroic. Si exact cand sa intram “in rapel” pe ultima colina neexplorata s-a intamplat “intamplarea”… In spatele nostru se itea un hau de vreo 6 metri pana la poalele nisipului care trebuiau parcursi gen Tarzan, prin balansare si alunecare. Am ramas la urma, am controlat trainicia paramei si in clipa cand trebuia sa decolez vertiginos in jos, picioarele s-au razgandit o clipa mai devreme, iar reflexul a actionat ca un abs: m-am intepenit de picioare iar mainile bestecaiau in gol dupa franghie. Cu spaima am realizat ca alunec pe spate in hau… Exact in momentul acela, am simtit o mana, o forta, care m-a impins inapoi la perete. Exact ca la jocul cu increderea in care te lasi pe spate in mainile celuilalt… O mana salvatoare. In spatele meu nu era nimeni. Atunci nu am dat atat de multa insemnatate acelui episod, si nici nu le-am povestit celorlalti. Protectorul meu de sus, sau de aiurea isi facuse insa pentru prima data simtita prezenta in viata mea. Mioara, mama mea, a fost ciudata tare cand dupa vreun an aducandu-mi aminte de acest moment, povestindu-i, a inceput sa planga incet.
Asta a fost. Nu le am cu biserica. Sunt ca si ceilalti mocofani care mereu zic: ” cred in Dumnezeu dar nu pot sa-i sufar pe popi!” Sa mori de ras, nu alta! Si totusi, in adanc, in groapa Marianelor fiintei mele, acum stiu ca ceva, cineva, actioneaza exact la momentul oportun…
Merge si un banc ? are cat de cat legatura…
Unu’ agață într-o seara o gagica intr-un bar, beau o șampanie și dupa aia se retrag la un hotel unde fac ce era de făcut și adorm fericiți până dimineață. A doua zi, în timp ce se îmbrăcau și discutau despre cele petrecute, gagica îi spune ăluia:
-Auzi, eu am uitat să-ți spun aseară, că eram și amețită de la șampania aia, eu sufăr de o boala. nu-mi aduc aminte cum îi zice… ceva cu S…
Ăsta se îngălbenește instant, și se repede s-o strângă pe aia de gât
-Sculament, nenorocito ??? si nu mi-ai zis nimic ?? ce îi spun eu lui nevastă-mea ?? vita ordinara care esti tu!!
-Nuuu, stai linistit, nu e sculament. tot cu S ii zice, da nu mai tin minte…
Ăla, și mai rău:
-Scabie!!! râioasa dracului, deja incepe sa ma manance pielea!!
-Nici. S….. ??
-Sifilis?? curva ordinara, bomba venerică!!!
Aia, tot mai gânditoare:
-Nu dragă, nu-i sifilis… S..??!!??
-Aoleu, ai SIDA!!! asta e, sida!! tâmpitul de mine, asa im itrebuie daca ma tavalesc cu toate scursorile!! se tranteste pe pat si incepe sa planga in hohote…
În timp ce ala urla, darâmat si iși dadea pumni in cap, gagica se luminează dintr-o data la față și urla victorioasa batand din palme:
– AAAA Scelarozaaaaaaaaa!!! Da, asa ii zice, Sclerozaaaaaaa!!!!!! Yupiiiiiiiii!!
Mama mea,prin august 2001, pe atunci in varsta de 75 ani, suferea inca de la inceputul anului de o tuse chinuitoare. In august tusea cu sange. Pana la urma la recomandarea unei prietene care era multumita de un dr. de la spitalul de boli de plamani din Sos. Viilor, am ajuns, am obtinut o consultatie si analize: tomografie si bronhoscopie.
Tomografia a iesit rau, sugera o tumora pe o artera pulmonara, cam asa ceva am inteles eu.
Bronhoscopia e un examen ingrozitor pentru care se cere semnatura, si mama mea a iesit de acolo mai mult moarta decat vie. Intre timp, am programat intrevederea cu dr. dupa ce discutasem la telefon. Din discutie mi s-a spus ca are cancer, si am convenit ca la vizita, sa fie el acela care-i spune, eu neavand puterea necesara.
La vizita, am stat afara si am asteptat. Dupa o vreme, iese mama mea, teribil de indignata, si-mi spune, neavand grija sa inchida nici usa cabinetului in urma ei: I-auzi draga, dobitocul asta spune ca am cancer. Si tu ce i-ai spus? I-am spus: Eu? Uitati-va bine la mine!! Arat eu a bolnava de cancer?(ea a avut si avea un ten ft frumos, rosie ca un mar copt)Dvs. uitati-va in oglinda! Dvs. aveti cancer!
Am mers apoi la salon pentru a discuta cu un alt dr.pentru lamuriri suplimentare si a-i face formele de internare daca era cazul. Acolo, a reiesit asa, ca intrucat la bronhopneumonie nu a rezultat cancer, dar la tomografie da, trebuie operata. Bine, dar in ce consta operatia? In scoaterea plamanului! Si o sa stiti ca e cancer, dupa scoatere, atunci faceti biopsia? Da! Atunci mama a zis sa mergem acasa. Nu mai spun cat ne-am luptat sa obtinem rezultatul la biopsie!!! Laboratorul tot zicea ca nu e gata! Pana la urma m-am enervat, le-am spus ca noi suntem proprietarii acelei probe biologice si ca daca nu dau un rezultat ii dau in judecata.
Acasa venind, mama a pus la punct un plan de lupta care s-a desfasurat pe parcursul unui an si care a constat in: ceai de marul lupului, oua de prepelita( mai multe cure cu pauze care a insemnat un consum total de 1200 de oua), cura de propolis, cura d-lui Istrate(un individ mediatizat ca geniu la tv pentru remediul lui si apoi stigmatizat ca escroc de aceleasi tv. Capsulele lui contineau seu de oaie). Dupa vreo jumatate de an s-a internat la Elias sa repete tomografia, dar pt ca aparatul era defect, a fost trimisa la Fundeni. In timp ce-i facea tomografia, mama vedea ca asistenta se cam harjonea cu doctorul, dar n-a zis nimic. Cu rezultatul in mana, se intalneste pe culoar cu o ruda a noastra, doctor, conferentiar sau profesor, nu stiu exact. Vede tomografia dupa ce o intrebase pentru ce sufera, si-i spune: Dar asta e tomografie abdominala, nu a toracelui! In fine, nu mai avea voie sa faca alta tomografie decat in urmatoarele 6 luni. La urmatoarea tomografie, din nou Elias. Ma duc la spital si doctorita ma ia in cabinet, si-mi spune: mama dvs. nu mai are nimic! Dar e vorba de plamani, stiti, Spitalul Viilor..etc. Da, stiu! Noua tomografie toracala nu mai arata nimic! Ce a facut? Si i-am spus: marul lupului, oua de prepelita, etc
Au trecut 13 ani. Si azi imi spune: Eheeei! Daca eram eu proasta sa ma iau dupa dobitocii aia!!!
Acum cativa ani mi-am rupt ligamentul anterior si meniscul de la genunchi. Prin pile si conexiuni ajung la Anghelescu, ca la Filipescu nu aveam nicio sansa, pile prea mici. O operatie scurta, totul parea ok, acum doi ani dureri infernale de genunchi. Merg la marii grei in ale ortopediei…Ei cucoana, nu mai ai 20 de ani, te mai dor si pe tine oasele, ce vrei? Am fost pe rand la Filipescu, Anghelescu, Radulescu, Dinu, Codoreanu(Doamne ce tupeu de golan are pushtiul). Toti mi-au spus acelasi lucru: nu am mare lucru, insa hai sa deschidem sa vedem ce gasim, “daca e vreo gonartroza facem implant de cartilaj, dar luati trusa de la mine si ne intelegem noi in particular -zice codoreanu”. Filipescu in final se hotaraste ca am nevoie de 3 operatii in doi ani de zile si nu am voie sa pun piciorul jos, comunista de asistenta m-a intrebat direct unde lucrez, unde lucreaza sotul, “ca stiti, costa si domnul Filipescu nu are timp de pierdut vremea”. Intre timp o luasem pe morfina, durerile nu cedau cu nimic altceva.
Un singur doctor tanar cu studii in USA imi spune sa fug cat mai repede si sa ma operez afara, ca nu e de glumit cu ce e in genunchi. “Domnul Doctor, de ce nu ma operati Dvs” Raspunsul lui sincer “din cauza asa zisilor profesori la care merge toata lumea, iar noi, tineri veniti cu tehnici noi, studii noi, stam pe bara si nu capatam experienta necesara unei astfel de operatii complicate”
Iau primul avion catre vienna, mi se fac analize, RMN, radiografii( care apropos, sunt cu mult mai clare decat ce se face in romania). Mi se da un verdict destul de serios dar mi explica cu lux de amanunte si rezolvarea si in ce consta operatia si garantiile pe care le am. Operatia a durat o ora fix, a fost inregistrata si am fost incurajata sa folosesc inregistrarea pentru a da in judecata pe medicul care m-a operat prima data, adica pe Anghelescu. De ce? La prima operatie nu a facut ligamentoplastie si in plus mi-a lasat bucatele de metal in capsula articulara care au macinat in timo cartilajul si osul provocand necroze. Doctorul ma intreba daca vreau sa vad gunoaile scoase din genunchi…le-am vazut mai tarziu pe inregistrare si am plans de furie. Recuperarea a durat un an, cu fizioterapie intensiva, acum ma bucur ca pot merge din nou si ma pregatesc de semi-maraton. Am dus-o si pe mama mea, ramasese in caruciorul cu rotile de cativa ani, boala de fond i-a macinat definitiv soldurile, durerile insuportabile si nicio sansa de operatie “oricum are o varsta, mult tot nu o mai duce”. Acelasi doctor din vienna i-a facut dublu implant de sold si femur, operatia a durat 2,5 ore (la noi nu se face si niciun doctor amic nu a crezut ca se poate face asa ceva) la 3 zile de la operatie si-a facut dus singura si acum alearga in parc cu nepotelul. In spitalul din vienna am intalnit cel putin 25 de pacienti romani macelariti de faimosii doctori mentionati mai sus. Happy end insa nu aici.
Pe vremea cind lucram in strainatate si aveam oaresce salarii, am venit in tara in vacanta si m-am intilnit cu toate prietenele mele. Una dintre ele tocmai se operase si isi extirpase ovare, uter… din cauza de suspiciune de cancer. Drept urmare, bucuroasa ca e sanatoasa si ca a descoperit cei mai buni doctori din Bucuresti si sigur din Romania, mi-a recomandat sa ma duc si eu, ai sa vezi, sint cei mai tari si oau ce frumos se poarta si mama cum arata clinica. Zis si dus. Vila de 5 etaje in buricul Unirii Bucurestiului, undeva pe stradute, nu la strada, sa ne streseze tramvaiul. Receptie zimbareata, curatenie luna, halat verde – da, va dezbracati total si domnul doctor va asteapta. Domnul doctor – zimbaret si amabil, ma ia la intrebari – io, in curu gol si halat verzuliu transparent, raspundeam constiincioasa, domnul doctor batea constiincios la ultimul racnet de computer. Desigur, clasicele intrebari: cum, nu aveti copii? Nu credeti ca e momentul? etc etc. Mna, sus pe capra si soc si groaza. Se uita dom doctor si zice vaaaaai! Io intepenesc, ma gindeam ca nu m-am epilat cum trebuie. Ii spune asistentei sa cheme si doctorul X-ulica. Vine si x-ulica si vaaaaai! N-am mai vazut niciodata asa ceva. Apoi ma anunta ca e ceva altfel si ca trebuie sa imi faca vreo citeva proceduri de investigare care presupuneau alte aparaturi sofisticate. Si gratis din partea firmei un test Papanicolau. Booon. Si cei doi doctori se holbau in interiorul meu si pe ecran, unde eu vedeam tesuturi roz si nimic altceva, si spuneau (sopteau suficient de tare cit sa fie siguri ca aud): cancer, sigur e cancer. Am iesit de acolo pe 3 carari, am ajuns la receptie sa platesc, am plecat acasa sa aduc bani, ca dracu umbla cu 450 de euro la el pentru un simplu control ginecologic. Analizele ieseau de abia in 3 saptamini si interpretarile la fel. 3 saptamini am crezut ca am cel putin cancer. Au venit si cele mai scumpe analize posibile si nu aveam nici macar candida! Da, pacat ca nu i-am dat in judecata, insa ar fi fost cuvintul meu impotriva expertizei lor. Si da, scump al dracului. Nu mai calc in gynecoland cit oi trai eu si spun povestea tuturor. Am omis sa spun ca prietena mea careia i-au extirpat totul este foarte, dar FOarte bogata. Si ei stiau asta…. Operatia ei plus spitalizarea de o noapte a costat 8000 de euro. Acum 5 ani. Da, prietena mea nu are copii si nici nu va avea vreodata. Multumim, domnilor doctori.
Developing horror story:
http://impreunapentrustefan.blogspot.ca/p/blog-page.html
😐
Stiu ca e plin internetul de povesti din astea, dar cand vezi ca asta se intampla chiar acum unui prieten de care n-ai mai auzit de ani de zile, parca ceva te loveste in moalele capului, si nu poti sa stai cu mainile-n san.
As putea spune ca m-a ferit D-ZEU de doctori, dar as minti. M-am ferit singur. De cite ori se ivea prilejul sa dau ochii cu dinsii cautam, si gaseam, altceva mai bun de facut. In acea zi, deobicei, ma duceam la peste. Si totusi am avut si eu o singura data un simplu junghi – si ce mai junghi!- dar care a lasat urmari pentru toata viata. Se poate spune ca in urma lui am dat intr-o boala grea, o maladie incurabila, in boala scrisului…
JUNGHIURI
Aseară, stând pe net ca tot omul gospodar care şi-a realizat sarcinile de plan pe ziua respectivă, plimbat căţeaua, dus gunoiul, luat pâine, ascultam relaxat puţină muzică. Pe Youtube, fireşte. Acorduri măiestre, de felurite genuri, îmi desfătau auzul din capodoperele muzicii universale. Din păcate, începător fiind în acest vast domeniu al inteligenţii umane, internetul, nu am reuşit să dau de manele…
Şi cum ascultam cu ochii închişi şi mintea dusă deodată, pe neaşteptate, m-a fulgerat în piept un junghi! Am oprit muzica, am aprins lumina, şi m-am frecat uşor în zona pieptului. Mă cuprinse spaima, aşa ceva nu mai păţisem vreodată. Mintea începu să lucreze cu febrilitate încercând să desluşească misterul, o fi infarct sau, poate, încercam să mă liniştesc singur, o simplă nevralgie intercostală.
Cu viteza fulgerului mi se derula în minte întreaga-mi viaţă: cum vânam vrăbii cu praştia, cum agăţam tinichele de cozile mâţelor, şi cum chinuiam bondari prinzându-i, legându-i cu aţa, silindu-i să zboare… Să mă fi ajuns blestemele lor? că alte răutăţi nu ţin minte să fi făcut. Sau o fi vârsta? Că de, am ceva ani de acum, 53 , mulţumesc de urări, asemenea, şi ţigara…şi băutura…uite al dracu’ cum se adunară acuma toate! Başca-s şi niţel şomer, deci e musai să băgăm la ecuaţie şi sedentarismul.
Nu ştiu cum am făcut, am intrat pe Google şi am tastat pe acolo de infarct, de junghi, de ani, de nu mai ştiu ce că nu mă pricep prea bine, v-am mai spus asta odată, şi, hopa stai, ce să vezi, îmi apăru în faţa ochilor un nume: Ian Fleming.
Cine-i ăsta şi ce vrea de la mine? m-am întrebat nedumerit. Numele îmi suna cunoscut, ceva cumva legat de penicilină. Aş, nici vorbă, persoana-i alta. Am început să citesc cu îndoială în suflet despre acest om, despre ce a facut el la viaţa lui şi ce căuta în viaţa mea.
Am citit, şi ce-am citit… m-a pus pe gânduri, rău m-a mai pus pe gânduri: el înalt, eu înalt, el uscaţiv, eu slăbănog, el nasul spart, eu nasul spart, că mă pocni alde frate-meu cu geanta, de aia de tablă – cei de seama mea poate o mai ţin minte -, când veni odată, cam nervos, de la grădiniţă. Singura nepotrivire, cu însurătoarea. El se-nsură la bătrâneţe, eu eram deja sătul la anii lui. El afemeiat, eu nu pot să spun că e nevasta lângă mine. Deşi englez fuma ca turcii, 70 de ţigări pe zi, eu numai 65, şi bea doar gin, o sticlă-ntreagă, vreo tescovină englezească cred, eu doar rachiu de zărzărică, tot cam atât.
Dar cel mai tare şi mai tare mă uimiră două chestii: el comandant în serviciile secrete în Al Doilea Război Mondial, eu tot la fel, sergent în rezervă, mai multe nu pot spune că nu am voie, jurământul militar. Şi a doua, şi cea mai frapantă, el casă în insula Mauricius, nu-ş ce apă-i pe acolo, Chineja, Ialomiţa, Pacificul, în fine, nu contează, eu am de gând să-mi fac una la Vameş, pe malul Siretului. Dar mai la vară…
El îşi boteză coşmelia ,,Goldeneye”, locul unde am eu de gând să-mi ridic casa se cheamă ,,Goldanele”, sau ,,La Goldane”. Dar cea mai tare şi mai tare, că nici un paranormal nu a putut să o explice, şi am apelat la mulţi, e alta.
Aici am să mă abat puţin de la subiect şi am să încerc să vă destăinuiesc câte ceva din tainele internetului. Şi-s multe al dracu’, dar pe noi ne interesează numai una. Mai exact este vorba despre un joc, cu mare priză la public, mulţime de puşlamale şi nătărăi pierzând timpul pe acolo, unde eu sunt primul. Adică sunt cel mai bun am vrut să zic, nu ştiu ce aţi înţeles, dacă aţi înţeles ceva. Dar asta nu-i treaba mea, înţelege fiecare ce vrea că de aia e democraţie. În fine, să nu o lungim prea mult, jocul se cheamă ,,Counter – Strike”, e cu puşti şi cu pistoale, unde toţi jucătorii au un nume, un nick-name adică, al meu fiind ,,Mandea007”, nume respectat, temut de toţi, de, fost sergent în armata română.
Şi acum bomba! Prietenul ăsta al meu, al nostru, Fleming ăsta, sătul de plajă şi de gin, v-am mai spus, un fel de şliboviţă englezească, ori din cauză că la bătut soarele la cap, nu se ştie exact, s-a apucat de scris.
Când?… fix la 53 de ani, şi mai când ?… după un atac de cord, ce?… poveşti despre un spion, pe care cum credeţi că îl cheamă?
Bond, James Bond, agentul 007. Nu am dicţionar englez-român la dispoziţie, că eu am făcut doar rusa, dar prea multe potriveli, prea multe coincidenţe, pot să pun pariu că James Bond în englezeşte e Mandea curat pe româneşte, că 007 e identic şi la fel.
Mai vreţi asemănări? cred că ajunge, şi aşa-s prea multe, prea bătătoare la ochi. Se văd de la o poştă. Că e vorba de mâna destinului aici nu mai încape îndoială.
Şi de abia acum ajungem la partea cea mai ciudată, cea mai plină de mister; din cele ce v-am spus mai sus se nasc câteva întrebări aiuritoare, tulburătoare, din cele ce îţi taie răsuflarea şi îţi zbârlesc părul pe şira spinării, de nici Mulder ăla – alt englez? ce se-nmulţiră englezoii ăştia… – cu dosarele lui ,,X” cu tot nu le poate veni de hac; poveştile cu extratereştri, cu vampiri şi alte lighioane fioroase fiind numai bune de adormit copiii.
Deci, şi în concluzie, de unde ştia nea Fleming ăsta, repet, acum 50 de ani, nick-name-ul meu la ,,Counter-Strike”, că o să-mi fac casă la ,,Goldanele” şi, mai ales, de unde mai ştia el săracul că eu fix la 53 de ani după un junghi – şi ce mai junghi…- voi începe să scriu povestea unui celebru spion român, de Floricel Achim e vorba, cu titlul ,,Mandea007 agent secret”?
Buna, draga Simona! Citesc pe aici de multa vreme, cu mare placere, dar nu am simtit ca am vreodata ceva relevant de comentat sau povestit. Postarea ta cea mai recenta, aceea pe tema “O sa fie bine” m-a facut totusi sa ma intorc la subiectul asta si sa-mi amintesc cum s-a intamplat odata sa fie foarte bine desi putea sa se termine teribil de rau.
Expozitiunea: Tulcea, orasul in care spectrul unei vizite la spital e mai infricosator decat negocierea unui loc in cimitir, mama singura, cu doua joburi, dintre care unul fiind acela de artist plastic (satisfactia sufleteasca tinea uneori loc de pranz sau chiar de cina), eu pustoaica prin clasa a 7-a.
Intriga: Primeste mama o invitatie intr-o tabara de creatie la Tg. Mures, isi ia si copilul in plimbare. Drum lung cu trenul de noapte, dintr-o eroare in tren se da caldura in compartimente in luna august, trenul trebuie schimbat la Deda la ora 4 spre rasarit. Pentru cine nu iubeste meteorologia, trebuie precizat ca aceste coordonate de timp si spatiu te fac sa gasesti si bruma pe frunze daca te uiti cu atentie. Eh, pe scurt, diferentele mari de temperatura au declansat la mama o manifestare de toata drama a unei probleme vechi si nedepistate. Nu intru in detalii, specific esentialul: hemoragie puternica, dureri, pierdere a constiintei.
Desfasurarea actiunii: Primul obiectiv de vizitat in Tg. Mures a fost curtea spitalului judetean, unde SMURD (care acolo, in curte, isi avea cazarea pe vremea respectiva) a resuscitat, a stabilizat, a procedat ca in filmele cu happy end, si apoi mi-au pasat-o ca nu mai era treaba lor. Eu eram apartinatorul, la varsta aia mica… Seria de circumstante fericite a inceput probabil cu faptul ca din vanitate imi facusem buletin mai devreme, asa ca am putut sa fiu in mod legal apartinator. Si tot in mod legal am semnat pentru internarea ei in spital, dupa procedurile mai sus amintite. Nu sustin ca eram in perfecta cunostina de cauza a ce se intampla in momentul respectiv, ba chiar deloc, intelegeam doar ca e de rau. Dar asa a fost sa fie, si bine ca asa a fost. Dupa vreo doua zile de investigatii s-a dovedit ca o operatie de era imediat necesara, dar pe de alta parte, deosebit de riscanta, avand in vedere starea de slabiciune extrema a pacientei. Am scris si mai sus ca vorbesc de o perioada in care banutii lipseau rau de tot, insasi vacanta aia a reprezentat un lux si aveam la noi strictul necesar pentru a vizita vreo doua parcuri, probabil.. cam atat. Nu se punea problema de “atentie” catre domnii doctori, nu eram pregatite pentru asa ceva. A fost incredibil, sau mai degraba e incredibil acum sa realizez cum poti intalni OAMENI gata sa ajute fara sa stie pe cine. Eu ramasesem cazata in tabara, copil printre atatia adulti, mi-am zis povestea asa cum m-am priceput. Unii au inteles doar ca mama a profitat de ocazie ca sa isi rezolve problemele de santate intr-un centru medical recunoscut. Altii m-au crezut pe cuvant si au venit in vizita la spital, si, aveam sa aflu ulterior, au “motivat” din buzunarul lor asistentele, asa, ca sa fie bine. Nu incurjez practica asta, nu vreau sa fiu inteleasa gresit, dar e mare lucru cand cineva face asta din simpla dorinta de a ajuta.
Operatia a avut loc, s-a dovedit ca mama a avut un instinct bun refuzand anestezia generala, a primit ulterior toate ingrijirile necesare.
Punctul culminant: La o vizita in salon,dupa operatie, doamna doctor chirurg a auzit-o pe mama vorbind la telefon cu o prietena de-ale ei T., din Tulcea si pronuntandu-i numele (un nume nu foarte obisnuit), moment in care a avut loc o explozie de bucurie din partea doctoritei:
-O cunoasteti pe T. din Tulcea? Are cumva o fiica I.?
-Da, e buna prietena
-A fost colega mea de camin 6 ani de zile, de cata vreme incerc sa dau de ea!!!
Nu cred ca mai are sens sa precizez ca din acel moment mama a avut parte de cea mai mare atentie in spital (o avusese si pana atunci, dar acum parca era plusata cu dragalasenii).
Deznodamantul: De atunci se organizeaza excursii anuale in Delta cu grupul reunit/nou format, fiecare din cele 3 personaje implicate multumeste celorlalte doua pentru ce s-a intamplat, si cel mai important (din punctul meu de vedere), mama e sanatoasa tun, fara probleme, au trecut mai bine de 15 ani de atunci.
Pe final, nu pot sa nu ma cutremur intrebandu-ma ce s-ar fi intamplat daca..? Daca nu tabara, daca nu 40 de grade in tren apoi 4 grade afara, daca nu Tg. Mures, daca si iar daca.. Initial toate pareau ca s-au pus de-andoaselea 🙂
Mă numesc Mihăilescu Georgeta Viorica, sunt căsătorită şi la numai 39 de ani mă lupt cu boala cruntă şi perfidă a secolului – cancerul, care încearcă să îmi dărâme viaţa, să mă răpună..
La sfârşitul anului 2010, în preajma sărbătorilor de iarnă, în urma unui control ginecologic de rutină, aveam să primesc o veste devastatoare atât pentru mine, cât şi pentru cei dragi mie şi anume că aveam cancer de col uterin. Din acel moment viata mea s-a schimbat, însă nu am încetat să lupt şi să sper că mă voi vindeca, chiar dacă ştiam ca nu mai am şansa de a avea un copil (minunea la care am visat si pentru care am luptat timp de 12 ani).
Din ianuarie 2011 am început investigatii mai amănunţite, biopsii, imunohistochimie, după care am început tratamentul înainte de operaţie. Au fost 2 luni de radioterapie cu efecte secundare care au avut un impact major asupra sistemului digestiv si nu numai.
În luna iulie 2011 a avut loc intervenţia chirurgicală: histerectomie radicală cu limfadenectomie pelvină şi anexectomie bilaterală. A urmat o perioada de refacere, de emoţii şi de aşteptare a rezultatului anatomo-patologic. Am fost extrem de fericiţi când am aflat că niciun ganglion nu a fost invadat. Asta însemna că nu erau determinări secundare, îmi dădea speranţa unei vindecări.
Viaţa a mers mai departe, împăcată cu ideea că nu voi mai avea proriul copil! Am mers la control asa cum mi-a fost indicat de medicii care m-au tratat. Dar…în august 2013 după o perioadă lungă în care am tuşit şi după un diagnostic şi un tratament eronat, după noi investigaţii: bronhoscopie, tomografie, mediastinoscopie (intervenţie chirurgicală în vederea biopsierii) PET-CT, aveam să aflu că lucrurile nu erau prea bune pentru mine şi că, de fapt, erau metastaze limfoganglionare şi osoase( recidivă la nivel bronhopulmonar şi osos).
Din acel moment totul s-a năruit în jurul meu, aveam aceleaşi stări de teamă, neputinţă, neîncredere pe care le aflasem la debutul bolii. Am început din nou tratamentul. De data aceasta am fost nevoită să fac radioterapia într-o clinică privată din România (de data aceasta nefiind vorba de un caz operabil), au urmat şase serii de chimioterapie cu un tratament agresiv cu efecte secundare ce se fac resimţite şi în prezent.
În aprilie 2014 am terminat chimioterapia. Eram bucuroasă că boala era în remisie, îmi făceam vise şi speranţe. Numai că în octombrie 2014 la CT-ul de control s-a constatat că determinările secundare au reapărut – boală în evoluţie oncologică prin creşterea dimensională a determinărilor secundare pulmonare. Aşa că…din nou am început chimioterapia, altă schemă de tratament, alte efecte secundare…
După 4 ani de investigaţii şi terapii, intervenţii chirurgicale, în alternanţa dintre reţetele alopate şi cele naturiste, dintre şansă şi neşansă, încredere şi neîncredere, dintre ispită şi răbdare, am aflat de o clinică din Houston, Texas (S.U.A.), care efectuează tratamentul cu antineoplastoni al doctorului şi biochimistului Stanislaw Burzynski. (http://www.burzynskiclinic.com/)
Aşa cum unii contestă tehnicile alopate, chimioterapia, radioterapia şi chiar intervenţiile chirurgicale, aşa sunt contestate de către alţii tratamentele alternative, inclusiv cel cu antineoplastoni, al doctorului Burzynski. Statisticile şi cei mai mulţi dintre pacienţii clinicii din Houston depun, însă, mărturie pentru eficienţa şi beneficiile acestui tratament. Mulţi dintre pacienţii doctorului Burzynski sunt astăzi vindecaţi de cele mai agresive şi mai avansate forme de cancer, ceea ce îmi dă şi mie astăzi, o nouă şansă la viaţă.
Astăzi, însă, tratamentul neconvenţional al doctorului Stanislaw Burzynski, care a dat rezultate spectaculoase în multe cazuri deosebit de grave, mă face să îmi adun toate puterile şi, aşa cum procedez din 2010 încoace, în răbdare, speranţă şi credinţă, să purced într-o nouă luptă!
Vă mulţumesc pentru înţelegerea, pentru timpul şi ajutorul acordat, şi mă rog bunului Dumnezeu să ne binecuvînteze şi să ne lumineze mereu şi pretutindeni!