Un pitic care nu mai are loc de ţiganii mei

Conflicte diplomatice îmi mai lipseau în blocul din Drumul Găzarului, unde sunt Preşedinte al Poporului de Scară, că în rest le aveam pe toate. După ce că sunt plin de draci, în ultima vreme, şi de-abia mă mai controlez în public, m-am mai trezit şi cu probleme de politică externă, după ce Preşedintele Scării C (un pitic spilcuit şi-al dracu’, însurat cu una mai înaltă ca el, cântăreaţă sau manechin, n-am înţeles exact) mi-a împachetat şi mi-a trimis înapoi toţi ţiganii aciuaţi la el pe Scară.

Într-o primă instanţă, m-am enervat şi-am vrut să expulzez şi eu câţiva cetăţeni de-ai lui, care locuiesc la mine pe scară.

Printre ei era însă şi unu’, Eram, însurat c-o prezentatoare TV, aşa că am renunţat, de teamă să nu iasă scandal. M-am intersectat însă întâmplător cu piticul, la un Summit pe acoperiş, şi m-am luat de el. Cu diplomaţia care mă caracterizează, l-am tras într-un colţ, să nu ne-audă presa şi i-am zis direct: „Care-i problema, bă, coae, nu mai ai loc de ţiganii mei?“. El s-a enervat şi-a-n­ceput să gesticuleze nervos, dar eu nu m-am lăsat. Ca marinarul în furtună am stat şi mi ţi l-am luat la nişte şuturi de nu s-a văzut. „Fii atent, băi, limbricule – i-am zis –, că nu s-a inventat încă omu’ care să se pună cu mine. Vezi că o să te ţin minte şi, când ţi-o fi lumea mai dragă, scot nişte poze în care prăjina aia de nevastă-ta se pupă cu unu’ care nu eşti tu, plus nişte stenograme de convorbiri telefonice cu altu’, care nici ăla nu eşti tu, pe care mi le-au adus mie serviciile. Şi dracii vă ia, vă fac de căcatu’ lu coana Europa, pricepi?“

Să se sufoce de indignare piticu’, să se-nece cu propriul scuipat şi mai multe nu. M-a ameninţat şi el că cică mă dă cu totul afară din UE, dacă-şi pune mintea cu mine, la care io l-am făcut „dobitoc“, el m-a făcut „chior“ şi am fost nevoiţi să întrerupem discuţia, că deja se holba presa la noi şi devenea periculoasă conversaţia, plus că badigarzii mei deja se apropiaseră, de teamă să nu-mi scape dosul labei către botul piticului.

M-am întors, aşadar, plin de spume. Noroc cu Leni Crudea, că s-a dus la o deschidere oficială a unei expoziţii de turism îmbrăcată într-o rochie neagră de piele şi m-a ajutat, în felul ăsta, să văd viaţa în culori mai suportabile. Două ore m-am uitat la pozele cu Leni în rochia aia. O oră jumate m-am lăsat purtat de valul preţuirii adânci pe care i-o port ca om, iar restul de juma’ de oră m-am întrebat cum dracu’ s-a îmbrăcat cu rochia aia, care stătea să plesnească pe ea, ca femeie. Am tot sucit pozele alea, le-am tot învârtit, n-am zărit nici un fermoar, nimic. Deci ori a fost cusută rochia direct pe ea, ori au ajutat-o să se îmbrace nici mai mult, nici mai puţin decât vreo zece gea­laţi. Tre’ s-o chem la mine, să-mi explice, altfel nu mai am linişte.

Va urma

DE AICI.