Noi facem în două săptămâni ce fac alţii în patru ani

Senzaţional, am intrat într-o încurcătură de zile mari. Cea mai mare dintre toate belelele pe care le-am trăit de când sunt Preşedinte al Poporului de Scară, într-un bloc din Drumul Găzarului: în două săptămâni, o să fim gazdele Jocurilor Olimpice, faza pe Scări, şi nu avem, practic, unde să le găzduim.

Da, știam de acum patru ani că se vor ține la noi pe Scară și da, știam și că e nevoie să construim ditamai stadionul, pe care să se desfășoare competițiile, dar pur și simplu ne-a ieșit din cap. Am tot amânat să ne-apucăm de construcție, până am uitat de tot și ne-am trezit acum că tre’ să rezolvăm în două săptămâni ce trebuia rezolvat în câțiva ani. Vor năvăli peste noi gimnaste din tot cartierul, disperate să se zbânțuie pe bârnă, atleți înnebuniți să treacă linia de sosire și înotători hămesiți de competiție și nu vor găsi nici bârne, nici piste de alergare, nici bazine în care să se bălăcească, DACĂ‚ NU CONSTRUIM ÎN 14 ZILE UN STADION OLIMPIC!!!

L-am dat pe Moc cu capul de masă pentru asta, juma’ de oră, până a-nceput să i se prelingă un firișor de sânge amestecat cu bale pe la colțul gurii și m-am mai calmat și eu, după care l-am pus să-i cheme la mine pe toți cei care răspund de acest proiect. Au venit atâția oameni (vreo 200, gen), că n-am avut loc să-i primesc la mine-n birou. A trebuit să ies să mă cert cu ei în fața Scării. Și să aud cele mai penibile scuze din lume, de la „Am crezut că mai e timp…“ până la „A vărsat domnul Moc cafea pe aprobările pentru construcție și n-am mai avut bani să printăm altele!“ și de la „M-am lovit la cap și am suferit o amnezie, așa că nu pot să vă spun nimic despre acest proiect!“ până la „Am crezut că nu se mai face, de-aia nu m-am mai ocupat“.

L-am informat imediat pe Moc că i-a concediat pe toți acești imbecili și am chemat-o pe Leni Crudea să vedem cum rezolvăm problema. E singura pe care mă pot baza, singura capabilă, singura cinstită și singura competentă dintre toți împuțiții care mă înconjoară. A venit cu un elicopter, pe banii personali, i-a lăsat portarului Scării niște bani, din banii personali, să schimbe becurile, i-a dat femeii de serviciu bani de detergenți, din banii personali, și mi-a luat și mie țigări din drum, din banii personali.

„Cum construim, dragă Leni, un stadion olimpic în două săptămâni?“, am întrebat-o plin de speranță. „În două săptămâni?“, a clipit ea gânditoare. „În două săptămâni!“, am clipit eu, și mai gânditor. „Ce buget avem?“, a întrebat ea. „Nu știu, cât vrei tu, nu mai contează prețul, mai pu­nem niște taxe pe popor, facem rost de bani, nu-i o problemă!“, am răspuns eu. „500 de milioane de euro e OK?“, a întrebat ea. „E minunat!“, am răspuns eu. „Perfect. Dă-mi banii ăștia și nici nu mai e nevoie de stadion. Îți organizez Jocurile Olimpice pe Internet!“, a mai zis ea. Senzațional, le organizează pe Internet! Doam­ne, cât de fericit sunt!

DE AICI.