Ce vă mai place să vă certaţi pe internet!

Am vrut să scriu acest post încă de acum vreo săptămână, când au demisionat nişte şefi de la Adevărul Holding şi au început să circule pe bloguri nişte mailuri interne (de la ei, către foştii colegi), în care îşi enunţau motivele plecării. Voiam să scriu că mi se pare trist faptul că astfel de mailuri interne ajung pe bloguri şi de-a dreptul jalnic că n-am mai văzut, de multă vreme, demisii de jurnalişti sau de manageri de presă, care să nu fie urmate de spălări de rufe în public.

Azi, am găsit, pe Reporter Virtual, continuarea poveştii acelor demisii: alte rufe întinse la uscat, precum şi nişte rufe-replică. Relatări de-alea, cu “şi eu am zis… şi el a zis… şi el m-a chemat să mă întrebe… şi ea a început să ţipe la mine… şi el mi-a zis că să rămân… şi eu i-am zis că plec… şi ea minte… şi el a zis că-mi hărţuiesc oamenii… şi eu eram gravidă… şi ea îmi arunca articolele la coş… şi…” aşa mai departe, mă opresc aici, că aţi înţeles ideea.

Se pare că instituţia plecării fără balamuc dintr-un trust de presă a dispărut cu desăvârşire. Toată lumea simte nevoia lui “şi eu am zis, şi el a zis, şi eu am făcut, şi ea a dres”. Îmi pare sincer rău că oamenii nu-şi mai pot stăpâni această nevoie şi că-şi imaginează că, dacă se porcăiesc pe bloguri, câştigă cineva ceva din asta. Nu câştigă nimeni nimic. Şi nu obţine nimeni dintre combatanţi dreptatea pe care-o caută şi, în numele căreia relatează de-a fir a păr tot felul de poveşti încâlcite, care ţin de bucătăria unui trust sau a unei redacţii. Poveştile astea, cu detalii mai mult sau mai puţin picante, mai mult sau mai puţin scandaloase, vin şi trec. Ele satisfac, pe moment, curiozitatea de tip tabloid a cititorilor (mai ales pe aia a colegilor de breaslă), după care toată lumea le uită. Tot ce rămâne e doar un iz deprimant de mahala, care pluteşte deasupra breslei şi nu dă semne că va dispărea prea curând. Mi-ar plăcea ca fiecare jurnalist sau redactor-şef sau… ce-o fi, care pleacă dintr-un trust, să se gândească de două ori înainte de a începe să-şi zbiere neîmplinirile profesionale pe net. Aş putea să bag mâna-n foc că nici unul dintre cei care au făcut-o deja nu s-a simţit, după aia, mai fericit sau mai împlinit. Şi că nici unuia nu i s-a schimbat viaţa în vreun fel care să-i arate c-a meritat.