Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

O femeie mică nu trebuie atinsă nici cu o floare în ghiveci

Până la 6 ani, când m-au luat cu japca la şcoală, am crescut la bunici. Acolo am început să merg, acolo am început să vorbesc, acolo am făcut cunoştinţă cu lumea şi mediul înconjurător şi cele mai frumoase amintiri din copilărie acolo îşi au obârşia.

Cică de mers am început să merg la frumoasa vârstă de 10 luni. Când au văzut, bunicii s-au aşezat în colţuri diferite ale camerei şi mi-au ogranizat două “linii de sosire”, între care am circulat – clătinându-mă, evident, ca un pui de maimuţă – până am căzut lată, într-un somn adânc. În următoarele zile, am evitat cu eleganţă poziţia bipedă. Făcusem, evident, febră musculară (pentru bebeluşi mersul e ca trasul de fiare pentru adulţi :mrgreen: ). Când m-am pornit de-adevăratelea, nu m-a mai durut nimic şi nu m-am mai oprit nici până azi. Bine, n-aş putea să zic că azi mai sunt ca la 10 luni, că mă cam sâcâie un genunchi. :mrgreen:

Pe la un an, tot în timpul unei frumoase seri în familie, am fost la un pas să mă sinucid cu ajutorul unui ghiveci. Mă ţineau într-un pătuţ, lângă care, undeva, în lateral, dar destul de sus, era un ghiveci cu o floare de-aia lungă, atârnătoare. Nu se ştie cum, am reuşit s-o ajung cu mâna şi să mă atârn de ea. În secunda următoare, ghiveciul a trecut în viteză pe lângă capul meu şi a poposit în pătuţ. Mamaie a îngheţat cu tot cu puloverul pe care-l tricota, ca-n reclamele alea la gumă de mestecat mentolată, iar tataie a alergat către mine, ca Bruce Willis când are de oprit Apocalipsa. Cred că şi azi, când merg la biserică, nu uită să-i mulţumească Domnului pentru cei câţiva milimetri care au stat între obiectul contondent şi preţioasa materie cenuşie a nepoatei. Oricum, să ştiţi că aia a fost seara în care s-a născut celebrul dicton “O femeie, oricât de mică ar fi, nu trebuie atinsă nici cu o floare în ghiveci”. 😛

Juma’ de an mai târziu, se instalase bine de tot vara. Bunicii îşi făceau veacul prin curte, alergând de zor de la o treabă la alta. Ca să mă ţină aproape, dar totuşi la adăpost de pericole, mi-au inventat un loc foarte sigur: o cutie mare, cocoţată într-un gutui aflat chiar în faţa bucătăriei, zona unde robotea mamaie. Îmi petreceam, practic, o bună parte din zi, în cutia aia. De acolo survolam curtea şi urmăream fiecare mişcare, de acolo vorbeam în limba bebeluşească cu bunicii şi tot aşa. La un moment dat, în curtea bunicii a mai apărut un copilaş. Era fiul unei nepoate (fiica unei surori de-a lu’ mamaie, gen) şi era cu vreo doi ani mai mare ca mine. Bunicii l-au ţinut la ei câteva zile, drept care, de acolo, din cutie, am asistat de cel puţin zece ori la următoarea scenă, petrecută imediat după ce Gabi (aşa îl chema pe puşti) fusese hrănit:

– Gabi, zi “săru’mâna pentru masă”!, zicea mamaie.

Gabi nimic.

– Gabi, zi “săru’mâna pentru masă”!

Gabi – nimic.

– Zi, măi, copile, “săru’mâna pentru masă”!

Copilul – pauză.

– Te roagă tanti Anicuţa frumos, zi “săru’mâna pentru masă”.

Gabi nu zicea “săru’mâna pentru masă” nici să-l pici cu ceară. Nu voia el şi gata.

A 11-a oară însă, n-au apucat bine Gabi să termine de mâncat şi tanti Anicuţa să-şi înceapă presiunile educative, că din cutia agăţată în gutui s-a auzit o voce peltică de bebeluş:

– ‘mânaaa ‘asăă!

Este că am fost perspicace de mică? 😆

*

Bun. Acum să vă spun şi cine mi-a prilejuit aminitirea acestor momente petrecute în familie. Mai ţineţi minte INKA? Acum 25 de ani, era praful acela pe care părinţii sau bunicii noştri îl amestecau cu apă, pentru că nu găseau nicăieri cafea. Ideea e că ea există în continuare pe rafturile magazinelor şi vrea să vă amintească asta. Obţinută numai din cereale prăjite, sfeclă de zahăr şi cicoare, cu o aromă discretă de cafea, dar fără pic de cofeină, poate fi un substitut pentru dependenţii de cofeină (dacă au voinţa tare ca fierul), o băuturică fierbinte pentru o amiază la birou sau chiar “o cafea” pentru copiii pofticioşi, femeile însărcinate sau cardiaci.

INKA e, aşadar, o băutură de familie şi tocmai de aceea m-a invitat să scriu despre momente petrecute în mijlocul ei sau despre amintiri care m-au marcat. Vă invit şi eu să faceţi acelaşi lucru, la comentarii. Doi dintre voi veţi primi, prin tragere la sorţi, câte o ramă digitală cadou şi – logic! – produse INKA. Câştigătorii vor fi anunţaţi pe 19 decembrie. 😉

101 comentarii

  1. ce poveste calda si ce soc am avut cand ai trantit-o pe inka in fasole!

  2. Chuck Norris e mai tare la oprit Apocalipse.

  3. @rossi: băi, uite, ştii ce? încep să mă obosească aceste ifose. uită-te, de-acuma, ÎNAINTE DE A CITI ORICE POST, pe bara roz de dedesupt. dacă acolo scrie Publicitate, nu mai citi, OK? ce să-ţi povestesc, de-aia nu mai e caldă povestea, că e scrisă într-o campanie inka… alţi bloggeri nici nu-ţi ziceau povestea, ţi-o băgau doar pe inka pe gât, şi nici nu marcau cu “Publicitate”… eu sunt şi cinstită, încerc să scriu şi mişto, şi tot am parte de izmeneli de-astea. mi se par complet egoiste si incorecte faţă de mine reacţiile astea. nu numai eu trebuie să fiu corectă faţă de voi, şi voi ar trebui să fiţi faţă de mine. tu nu eşti. punct!

  4. Rossi nu l-a cunoscut pe Chuck Norris.

  5. La bunici am crescut si eu si e formidabil ce memorie au neamurile la intalniri, ca-si aduc aminte fiecare detaliu al povestilor mai putin flatante. In cazul meu, doar cateva exemple: cum mi-am luat o coarba de la fantana peste cap de-am vazut stele verzi, cum am adunat la 3 ani toata ouale din cuibar si le-am spart la poarta sau cum m-am rugat de matusa mea sa ne de-a si noua, la Focsani, o pereche de “toicuţi” aka şoricuţi/şoareci.

  6. @Corydalis: o, Doamne, apropo de ouă: eu m-am urcat odată cu picioarele într-un lighean în care mamaie avea nişte boboci de raţă proaspăt ieşiţi din ou… nu ştiam ce e acolo, că erau acoperiţi cu o cârpă şi… şi… s-a lăsat, din păcate, cu câteva victime 😥

  7. arde-l pe eretic!
    off with his head!

  8. Lui Chuck Norris, când era mic, îi plăcea INKA. De aia nu s-a găsit o perioadă.

  9. apropos de cafea si de aminitiri din copilarie, eu cand eram mica eram obsedata de cafea, dar in mod special de nes. cel mai probabil fiindca nu aveam voie sa beau, caci, deh, eram copil. Asa ca am gasit eu gaselnita prin care sa reusesc sa gust din fructul oprit: de fiecare data cand mama face nes eu saream binevoitorare si ma ofeream voluntar sa “frec nesul”. mama, foarte incantata ca plodul se ofera sa munceasca si sa o ajute, imi dadea canile fara sa banuiasca planul meu. eu frecam de zor la nes, cate 10 minute de cana, timp in care, cu maxima atentie sa nu fiu descoperita, bagam din cand in cand lingurinta in gura si imi potoleam pofta. ca sa nu mai zic ca, la final, cand adultii isi savurau nesul, datorita faptului ca fusesem fata cumintica si il preparasem asa bine cu spuma si tot dichisul, fiecare se oferea sa-mi dea cate o gurita din cana lor :)))
    probabil ca nu intelegea mama dupaia de ce nu avea copilul somn la 2-3 noaptea 😈

  10. vă anunţ oficial că, de-acuma, o să mai public doar ce am chef din comentariile lipsite de fair-play şi de bun simţ legate de existenţa posturilor publicitare pe acest blog. cine e nemulţumit că există şi astfel de posturi este invitat să nu mai citească blogul. chiar nu am nevoie de cititori înguşti la minte, cărora să stau, de ficare dată, să le explic că nu m-au câştigat la belciuge şi că, practic, nu le datorez nimic.
    nu, nu e vorba de rossi, e vorba de altcineva, care a zburat direct în spam. avea, de altfel, şi probleme grave de înţelegere, şi, dacă i-aş fi publicat comentariul, ar fi trebuit să stau după aia juma’ de zi să-i explic chestii elementare. acestea fiind zise, să ne întoarcem la amintirile din copilărie, că despre asta e topicul. 😉

  11. INstant KAffe?????INKA? 😉

  12. @nico: 😆 😆 cred că făceai ca michael jackson în “thriller” după ce lingeai de câteva ori linguriţele alea

  13. Dau o cutie de INKA Simonei daca-mi explica exact ce inseamna “castigat la belciuge” sau ce sunt alea “belciuge”!Da’ fara sa-l intrebe pe varul Googlel! 😉

  14. Mie mi-a plîcut povestea, iar faptul că ai pomenit ceva în încheiere nu schimbă cu nimic frumuseţea istorioarei tale. Eu n-o consider în niciun caz o reclamă, iar pentru că ai amintit ceva frumos din copilăria ta, meriţi muuulte felicitări.
    “Fie ca” Moş Niculae să-ţi umple ghetuţele cu ce vrei tu, căci anul ăsta ai fost foaaarte cuminte 🙂

  15. Si eu am stat la tara si bunica avea boboci de rata.Erau asa de dragalasi.Avea si puisori de gaina dar ratele imi placeau mai mult.Stiu ca le faceam mancare : tarate cu iarba sau asa ceva ;))
    Si am avut si un iepure…nu era de casa,era de camp.Il gasise mamaie cand sapa la vie.Asa de mult l-am iubit.Era negru tot cu nasul roz.A murit dupa un timp.Sau l-au mancat si m-au mintit pe mine. 🙄

  16. @ loopoo: mulţam, asemenea
    @ Civilizatu: m-ai prins, nu cunosc etimologia, doar semnificaţia. zi-mi tu de unde vine expresia, ca să nu-l întreb pe Googlel

  17. @Raluca: tărâtze şi mălai. ahh, mirosul ăla de mălai amestecat cu iarbă… ce dor îmi e de el 🙄

  18. În copilărie, petrecută parţial la bunici, am trecut prin perioada ‘vreau să mă caţăr în copaci pînă nu mai pot’. Într-o zi am hotărît să cuceresc un dud din curtea din spate. Deci o pîndesc pe bunică-mea, îmi instalez un scăunel din ăla ca o băncuţă din trei bucăţi de scîndură şi cuceresc dudul pînă pe la vreo 3-4 m. N-am apucat să admir priveliştea că am alunecat, na, acuma ştiu şi eu că duzii-s cam alunecoşi… Şi cad pe spate între picioarele scăunelului. Unde am şi rămas un timp şi abia atunci am apucat să admir priveliştea de jos, că am rămas fără respiraţie. N-am martori, sorry, dar vă marturisesc că vreo cîteva zile n-am putut să merg dreaptă şi nu pricepea bunică-mea ce-i cu mine.
    Merci că m-ai făcut să-mi amintesc de asta, Simono 🙂

  19. Povestea mea e din categoria “Nu faceti ca ei !” Locul actiunii, tot la bunici, inainte de sarbatori, cu tot neamul adunat, cand femeile trudeau la framantat aluatul pentru cozonaci si barbatii beau ca porcii ce tocmai fusesera sacrificati. Ca si pana atunci, grijulii cu buna crestere a progeniturilor, noi aia micii (aveam cam 4 ani) eram sariti cand venea vorba de licori bahice. Oricum nu puneam prea mare pret pe activitatea asta : gustasem odata si vinul era atat de acru incat acum parca mi-era mila de toti barbatii aia in toata firea ! La un moment dat insa, tot sistemul meu de valori a fost bulversat : un unchi cu apucaturi neortodoxe ne-a dat, mie si unui var cam de acelasi leat, sa gustam din cana lui. Pe unchiul in cauza il stiam si nu-mi parea a avea chiar toate tiglele pe casa, asa ca, fara prea mare tragere de inima, am gustat, mai mult de frica, si sa vezi minune : vinul era caldut si duuuuuulce ca mierea. M-am simtit atunci mai mic decat eram, apasat de toti anii aceia de umilinte in care fusesem “indemnat” cu vin acru,contrafacut. Razbunarea clocita a fost o reactie imediata la ofensa adusa personalitatii in formare: mi-am luat varul de-o aripa, ne-am dus pe sest in beci, am bagat furtunul in gaura de sus a butoiului si am tras, asa cum am vazut ca facea bunicul. Problema a aparut in momentul in care am realizat ca nu stiu sa opresc curgerea. I-am intins furtunul varului, dupa putin timp el mi l-a returnat. Deja speriati la ce s-ar intampla daca ar curge vreo picatura pe jos si ar vedea-o bunicul, am tot schimbat furtunul pana cand… Naiba stie , pana cand ! Cert este ca am fost gasiti aproape de coma alcoolica, intr-o balta de vin, deloc ingrijorati de ceea ce avea sa ni se intample, ba chiar dispusi sa ripostam cu toata priceperea noastra daca s-ar fi gasit vreunul dornic sa ne infrunte !
    P.S. O buna bucata de timp doar simpla mirosire a unui dop de la o sticla de vin ma facea sa-mi fie atat de rau ca nu-mi mai reveneam vreo doua zile ! Urmez insa un tratament care se pare ca da roade si chiar am inceput, incet-incet sa recuperez timpul irosit in urma unei intamplari nefericite din copilaria mea, o copilarie altfel normala, deci, fericita !

  20. Olivia Newton-Volt

    Eu am chiar o amintire cu INKA, sa ma scuze Rossi de tupeu.

    Am descoperit-o pe la 6 (cred) ani, intr-o vizita la una din matusile de la Bucuresti (pe vremea aia locuiam in provincie). Ei, bine, atunci am descoperit nu numai liftul, tramvaiele care continuau sa trancane si cind mergeai la culcare, supele-crema sucurile de fructe naturale facute cu robotul de bucatarie (culmea tehnologiei pe vremea aia) dar si… INKA!
    am fost de mica intoleranta la lapte si cum erau toti convinsi ca fara lapte voi muri cu oasele sfarimate , nu stiau ca sa mai inventeze ca sa ma faca sa il beau, caci mi se facea rau doar cind simteam mirosul de lapte cald in bucatarie!
    ei bine, din clipa aia, micul dejun ideal a devenit lapte cu Inka (ma rog, Inka din abundenta, ca sa acopere bine mirosul de lapte). era gustul de duminica, nu imi permiteam in fiecare zi, ca si Inka se gasea greu pe vremea aia, si se cumpara dupa ore de coada, doar cite una de persoana, sa ajunga la toti.
    Si acum beau doar “cafea” de cereale, adica “nechezol” cum ar zice cu dispret cafegii autentici – probabil sint intoleranta si la cafea – dar Inka e madlena mea, caci gustul ei dulce-amarui si aroma caramelata le simt si acum cind imi cotrobaie prin sertarele memoriei.

    @Gregorie: ma ingrijoreaza informatia despre Chuck Norris, nu credeam sa imi descopar vreodata afinitati cu el… de fapt mi-e teama sa nu constat ca Chuck Norris sint chiar eu, ca nu ma simt prea bine in ultima vreme 🙄

  21. @ Simona: adica bolboate (cel putin asa ii zicea la mine la tzara la malai amestecat cu frunze)..cea mai crunta nazdravanie a fost cand am pus sare in cazanul cu magiun de i-am stricat matusi-mii productia pe anul respectiv…cred ca a fost singura data cand am luat una la fundulet..cu toate ca nu a fost nici pe departe singura nazbatie 🙄

  22. @bogdan: vaaaai, ce amuzaaant 😆 😆 😆

  23. @Olivia: mie ştii de ce mi s-a făcut dor pe filiera Inka? de cacao cu lapte. inka mi-am mai luat acum vreun an şi am tot băut, da’ cacao chiar n-am mai băut de vreo mie de ani 🙄

  24. Io cu bunicii mai ince’shor, printre bloace am copilarit; pe la 10 ani ochisem un loc unde incetineau trenurile la un semnal si ma suiam in marfare pana in gara. De la o vreme incepusem sa-l iau si pe frac’mio de 6 ani cu mine. Cre’ca daca era net pe vremea aia imi plateau ai mei cont pe vreun pornache, numa’ sa ma stie in casa. 😀

  25. Cu sau fara Inka pe fundul cestii pe care-o lingeam cand eram mica…eu am o singura mare problema in toata schema asta logica. Nu-i cinstit ca voi ati crescut la bunici 😀
    Eu am crescut “la betoane”, si-o castigam pe mama la belciuge cu diversele noastre improvizatii. Sarmana mama!
    Deh, si noi, ca toti copiii socialisti 😀

    Oricum, eram maaaare gospodina. Asa ca tine, Simona! (si cam la fel am si ramas).
    Faceam “prajituri” si i le indesam lu’ frate-miu pe gat. N-avea voie, sarmanul, sa protesteze 😀 Cea mai tragica chestie a fost ca am facut intr-o zi o asemenea “prajitura”. Am constientizat ca nu e mancabila. Ca sa ascund orice urma a infractiunii…am aruncat-o de la balcon. Veneau cainii maidanezi, miroseau si plecau. Veneau si pisicile…miroseau si o luau din loc. N-am inteles de ce, ca doar avea oua, faina, zahar si altele de genul asta pe care mama le lua cu greu, pe sub mana, de la tanti de la alimentara 😀 Da, recunosc ca atunci m-am simtit infranta! N-am mai facut prajituri. Am trecut direct la retete adevarate. Si-acum, dupa muuulti ani, tot incerc sa fac ceva comestibil!

  26. Frumos ,imi place povestirea, chiar daca este introducerea la o reclama ! 🙂

  27. Am şi eu o amintire draguţă…e cu femei mici şi e la ţară…deci se încadrează: aveam 5 ani. Eram în grupa pregătitoare la grădiniţă. Era o zi cu soare şi împreună cu alţi creştini mici ne jucam în groapa cu nisip din curtea grădiniţei. Eram împărţiţi în două tabere, după sex :). Băieţii construiau un pod şi fetele furnizau material pentru construcţie, adică nisip cernut. Eram remunerate cu 2 pietricele lucioase pentru fiecare găletuşă de nisip fin. Afacerea mergea ca unsă şi construcţia podului băieţilor înainta rapid. Dar, la un moment dat, mie îmi vine o idee genială….dacă am depune mai puţină muncă pentru cernerea nisipului dar să fim remunerate la fel. Cum ar veni….să furnizăm marfă de mult mai proastă calitate la acelaşi preţ cu cea de bună calitate.
    Le comunic celorlalte creştine mici ce avem de făcut: umplem galetuşele cu pietricele şi cernem nisip numai pe deasupra. Unele au fost de acord din prima, pe altele a fost nevoie să le conving făcând apel la nişte argumente solide, de tipul “te trag de păr”. 🙂
    Hotărârea fiind luată, la nivelul întregii organizaţii, ne-am pus pe treabă. Adică am contrafăcut marfa şi apoi am furnizat-o băieţilor care, nebănuind nimic din mârşăvia pregătită de mine, au turnat aşa zisul nisip direct peste podul aproape terminat. Podul s-a dărâmat….evident. Constructorii s-au enervat teribil şi au cerut explicaţii. Creştinele mici au cedat presiunii şi au mărturisit cine a venit cu ideea înşelăciunii de proporţii.
    Final: am fost exclusă definitiv din grupul de furnizori cinstiţi şi am fost trasă de păr de doi dintre constructorii podului.

  28. @Liliana: eu cred că erau bune prăjiturile tale. erau pisicile şi căţeii mofturoşi

  29. @Corina B.: genial! funcţiona bine DNA-ul pe vremea aia, te-au prins repede 😆 😆

  30. […] de astăzi care să nu aibă ce istorisi câte ceva de când era mic, aşa cum frumos povesteşte Simona Tache în drăgălaşul ei […]

  31. Olivia Newton-Volt

    @ simona: ei, cacao nu tinea, ca nu acoperea bine mirosul de lapte, il beam, dar imi tineam respiratia cind duceam cana la gura…
    dar si asta era mic-dejunul de duminica… cu unt si dulceata de gutui / cirese

  32. Se pare ca aceasta femeie mica da cu ghivece in cititori 😆 Ce delicata mi se parea autoarea, asta pana am ajuns la comentarii.

    Nu pot sa cred ca vocea aia peltică de bebeluş care zicea
    – ‘mânaaa ‘asăă!

    a ajuns la izmeneli si belciuge cu diversi comentatori.

    Puteai pur si simplu sa stergi comentariile alea, nu sa te cartiruiesti pe aci cu toti 😉

  33. @Mihai: am înţeles, oricum o dau nu-i bine. OK 🙂

  34. Am atatea ca mi-e si frica sa nu fie considerate inventate. Deci… Desi bunicii aveau in curte un cires destul de falnic, parca tot mai bune erau ale lui mos Virgil si ale babei Ana ce aveau casa pe malul garlei, la doua aruncaturi de bat de locul unde concepeam toate planurile de batalie : curtea plina de pasari si animale in care am crescut pana la sase anisori. Imi dadusera odata cateva, intr-o punga, si de atunci nu am crezut sa existe ceva mai bun pe lume. Impreuna cu acelasi var din povestirea anterioara pe care statutul meu de orasean il transformasera intr-un vasal supus si devotat, am hotarat sa dam atacul la ciresul oamenilor. Dupa observatii atente am stabilit urmatoarele : atacul se va da noaptea cand cei doi batranei legau dulaul undeva in apropiere de usa de intrare in casa, deci, departe de cires. Despre mos Virgil si baba Ana tot satul stia ca sunt “tari de ureche” asa ca, javra putea sa latre cat voia ca nu dadeam doi bani pe ea. Seara, dupa ce bunicii s-au culcat odata cu gainile, am pornit atacul : am intrat dinspre garla, loc ferit de privirile a vreo trei tzatze, adevarati stalpi de observare a tot ceea ce se intampla bun sau rau, prin sat. Ne-am indreptat spre cires trecand fluierand (dar cu inima cat un purice) pe la vreo 10 metri de dulaul parca apucat de turbare. Ne-am suit in cires si ne-am pus pe infulecat. Problemele au aparut in momentul in care am realizat ca latraturile catelului se aud de mai de-aproape decat ar fi trebuit, moment in care am realizat dimensiunile dezastrului : fiara rupsese lantul si hamaia de la baza ciresului. Mancand printre sughiturile “aghiotantului” pe care, ca sa puna sare pe rana, il apucase smiorcaiala, am petrecut o frumoasa noapte de mai scuipand la intervale regulate samburi in capul Cerberului. Multumesc si acum pentru existenta, de la o varsta in sus, a problemelor de prostata la barbati, probleme care l-au trezit spre zori pe mos Virgil care, dupa ce s-a usurat in fundul curtii a observat si lipsa dulaului din post, l-a recuperat somnoros, fara sa-i bage in seama starea nefireasca de agitatie si l-a legat. Am coborat din cires si as fi fugit de as fi rupt pamantul dar genunchii nu mi se opreau din tremurat. Asa ca, am mers calm, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

  35. Momentul meu de glorie a fost reprezentat de saritura de pe faleza Cazinoului pe pietrele de la buza apei, pentru salvarea unor nepretuite carti de joc, aveam vreo opt ani.
    M-am ales cu capul spart (in ciuda aterizarii perfecte, pe picioare, capul a avut o mica inertie,deh),sangele imi siroia pe fata, turistii aflati pe faleza(in numar mare, era vara) s-au strans ca la urs, urmarindu-mi captivati evolutia, cred ca de-aia nici nu s-a indurat vreunul sa-mi dea o batista, desi eu le-am cerut una cat puteam de frumos.Interesant a fost ca nu mi-am calculat si drumul de intoarcere (care nu prea exista), salvarea a venit de la un ospatar inimos de la Cazinou care si-a luat inima in dinti, a inconjurat edificiul pe la poale (pe nistre cataroaie ultra alunecoase din motive de alge ude),m-a luat in spate si m-a redat societatii (adica tatalui meu, care fusese intre timp anuntat ca fiu-sau face filme de groaza pe faleza si s-a alaturat si el spectatorilor).
    Cu cartile mult iubite in mana si sangele inchegat pe mecla, am luat drumul Urgentei pentru a carpi ce era de carpit. Coada mare, lume multa, am avut timp sa ma spal pe fata, si, spre marea mea fericire, tata m-a privit lung si a decis sa ne intoarcem acasa, satul de stat la coada.
    Cand a venit mama de la servici, glasul ratiunii s-a facut auzit ” -Cum ai putut sa pleci fara sa-l coasa, vrei sa-i ramana semne pe viata ? “, asa ca la ceas de seara am repetat drumul la Urgenta unde am fost reparat ca la carte, mi-a ramas si un frumos semn cu care faceam impresii cativa ani mai tarziu.

    Despre INKA, numai de bine, am fost un mare consumator (desi nu cred ca producatorul s-a gandit la modul de folosire pe care l-am gasit eu).
    Dupa ce am gustat din crema dulce a ness-ului mamei, m-am gandit ca INKA e la fel de buna, asa ca am inventat crema de cicoare frecata cu zahar si un pic de apa, aplicata pe biscuiti (alo, Nestle, mai usor cu paternitatea Nutellei, da ???).

  36. L-am luat de pe divagatii.wordpress:
    “Obişnuiţi ca doar munca brută să producă profit, meseriaşii si ţăranii, au amendat prin aceste cuvinte câştigul facil obţinut ca urmare a hazardului şi ….îndemânării. La bâlciurile de pe vremuri, existau tarabe special amenajate, cu nişte vergele de fier înfipte în pământ pe care, de la o distanţă anume, amatorii aruncau belciuge (inele metalice). Cel care reuşea să nimerească belciugul pe vergea câştiga “premiile” de îndemânare expuse. Astfel s-a născut expresia tehnică care defineşte câştigul fără muncă, a norocului întâmplător.”

    De ce te-am rugat sa-mi spui Simona faza cu belciugele,din cauza faptului ca eu AM JUCAT la belciuge si eram de multe ori castigator!Eram mici,la tara prin anii 65-66 si participam la niste balciuri ambulante,care printre care alte dixtractii,aveau si belciuge! 😛 😛 😛
    Uite ca pana la urma am reusit sa alipesc belciugele cu amintirile din copilarie!
    P.S.Au si americanii belciugele lor,numai ca ei le numesc potcoave… 😉

  37. lapte fierbinte + Inka + ochi inchisi + foc in soba… Ar mai fi niste chestii, dar mai bine le las nepomenite aici. 🙂

  38. @ Civilizatu’ : atentie mare. Etimologia se mananca cu altceva !

  39. @Sandman: eu am căzut în cap de pe bara de covoare, unde mă jucam de-a gimnasta lu’ peşte. în secunda doi, toţi copiii de la bloc erau pe scări, spre ai mei, să-i anunţe că fiica lor e rănită şi să le ducă, drept ofrandă, ursuleţul meu galben, de plastic, însângerat şi el în momentele alea.

  40. @bogdan: ai dreptate cu “etimologia”, am greşit eu. mă referam la un fel de “etimologie a sensului”. povestea ta cu cireşele este, în schimb, şi savuroasă, şi spusă savuros. o să public, la un moment dat, într-o postare separată, câteva din poveştile voastre. să aibă parte de ele şi cei care nu citesc toate comentariile 😉

  41. @Bogdan:multumesc de corectie.Intr-adevar belciug pare sa vina din limba turca,de la bratara,adica ceva cu beljezic sau ceva de genul asta.UIn comentul de mai sus,doar am vrut sa spun lumii intregi cum jucam eu belciuge cand eram mic!Apoi ma odihneam sub oghial….. 😉 😉 😉

  42. În urmă cu treizeci şi ceva de ani, pe când dimensiunile mele ajunseseră cât ale unui curcan căsăpit de Ziua Recunoştinţei, îmi petreceam perioada bebeluşească şi postbebeluşească în ograda, podul, acoperişul, pivniţa, coteţul, gutuiul si pe umerii bunicilor. Atunci a avut loc primul meu contact cu universul dur, nemilos şi plin de capcane semi-letale al ustensilelor de bucătărie. Se defectase aragazul familiei şi un vecin priceput la toate tocmai rezolvase problema. A urmat, cum e şi firesc, un simpozion pe tema “Aragazul, încotro? Tendinţe şi soluţii”, ţinut de meşter împreună cu bunicul, în bucătărie, lângă un recipient cu vin. Imediat am abordat frontal aragazul lăsat de izbelişte în curte, încercând să-i aflu cele mai intime secrete. În acest scop, pentru că mărimea îmi permitea, am pătruns în cuptorul larg deschis. Numai că -fatalitate!- bestia de metal s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit chiar pe uşa pe care ar fi trebuit să mă retrag discret. Captiv în burdihanul de tablă, am lăsat discreţia la o parte şi am început să urlu ca un apucat, gândindu-mă că e nedrept să sfârşesc exact ca un curcan matur. Operaţiunea de salvare s-a declanşat rapid dar haotic, pentru că cei doi salvatori ameţiţi probabil şi de extractul de struguri, nu reuşeau neam să identifice sursa urletelor şi alergau bezmetici prin curte neacordând nici cea mai mică atenţie aragazului ucigaş. Până la urmă au reuşit o triangulaţie şi m-au extras din pântecele de metal. Şi uite-aşa am rămas până în ziua de azi aragazofob şi cu un semn de toată frumuseţea pe barbă. :mrgreen:

  43. @Civilizatu: io greşisem, domne, tu doar nu m-ai corectat. oricum, mulţam pentru explicaţie, bănuiam că e un joc, dar habar n-aveam care-i ăla

  44. @sfiosu’: “A urmat, cum e şi firesc, un simpozion pe tema “Aragazul, încotro? Tendinţe şi soluţii”, ţinut de meşter împreună cu bunicul, în bucătărie, lângă un recipient cu vin”. bună asta 😆 😆

  45. şi o constatare: mulţi bebeluşi abandonaţi la bunici, în perioada aia, frate 🙄 spre binele lor, cred, da’ orişicât, tot abandon se cam cheamă

  46. Simona, chiar e frumoasă povestea ta, cred că pe oricare îl înduioşează amintirile din copilărie, probabil cea mai fericită parte a vieţii, fără de griji, cînd orice miracol e posibil…
    Şi eu, şi fratele meu, am crescut la ţară, la bunici, cea mai mare parte, înainte de trista înregimentare în societate – grădiniţă, şcoală, etc.
    Iar sătucul unde m-am născut şi am copilărit, şi unde mi-am petrecut toate vacanţele, mi-e cel mai drag loc din lume. Acasă sînt doar acolo, oraşul e un exil. Chiar dacă bunicii nu mai sînt, Dumnezeu să-i ierte.
    Nu ştiu cum am început eu să umblu, îmi amintesc însă perfect despre fratele meu, între noi fiind mulţi ani diferenţă. La aproape un an, umbla deja în picioare binişor, dar doar sprijinindu-se de ceva, pat, fotoliu, perete, nu avea încă curaj să se desprindă. Tata fusese plecat în delegaţie, detaşat cu serviciul vreo lună. Puştiului se pare că îi era tare dor de el, deşi nu ştia s-o spună. Asta s-a văzut la întoarcerea tatei. Cînd a intrat pe uşă, copilul, de bucurie că-l vede, a uitat de frica de a cădea complet şi a pornit hotărît spre el, vreo 5 metri, direct în braţele tatei. Apoi realizînd că poate umbla fără sprijin, a făcut nenumărate ture prin toată casa, rîzînd şi mergînd de la unul la altul. A fost o bucurie generală în seara aceea, seară de neuitat…
    Despre mine, că tot e vremea lui Niculaş diseară, îmi aduc aminte cum acum foarte mulţi ani, am găsit o pereche de cizmuliţe de cauciuc ( la ţară astea erau utile), negre, cu căptuşeala roşie şi cu o hîrtie de 5 lei înăuntru (din aceea din anii 70). Pe care bunicul mi le luase din pensioara lui, dar mie şi pînă azi mi se par cele mai minunate cizmuliţe pe care le-am văzut vreodată. Iar seara, după ce venea în casă de la munca de pe afară, pe vremea asta, în postul Crăciunului, mă învăţa colinzi, şi colindam amîndoi de răsuna casa. Tare drag îi eram bunicului, căci eram singurul nepot, după ce avusese doar fete şi nepoate. Dumnezeu să-i ierte sufletul.
    Referitor la cafeaua de cicoare, nici acum nu am uitat cafeaua cu lapte a copilăriei noastre. Nu cred că avea un nume, era un pachet cam cum e acum cel de sare, roşu cu galben, bunica fierbea cîteva linguri de cicoare în puţină apă, apoi puneam un pic din acea soluţie concentrată în lapte, adăugam zahăr şi obţineam cea mai bună cafea cu lapte. Datorită aromei, o preferam oricînd în loc de cacao.

  47. Prima ceasca de INKA primita de la mama a fost pentru mine un premiu extraordinar, recunoasterea clara ca la o adica pot sa fac si eu o chestie de oameni mari. A fost printre primele minuni “ale tehnicii moderne”, la rand cu guma de mestecat in forma de tigara (o mai tine cineva minte?)
    In rest…. intamplari la bunici o gramada. Mers la “furat de mere”, sarit gardul in fuga la vederea proprietarului, cazut in urzici; suflat cu furtunul in butoiul de vin al bunicului, tulburat vinul de pe drojdie; facut treaba mica in galeata cu apa; luat palaria bunicului care dormea pe scaun la umbra, umpluta cu florin/buruieni, pusa iar in cap; batut cuie in bancul de lucru al bunicului (era lemnar, cuiele erau devastatoare pentru rindea) si altele, si altele..

  48. Toate povestile astea frumoase au pentru mine si o latura mai putin placuta : am realizat, cu ceva timp in urma, ca fi-miu, pana la cei 14 ani ai lui, nu are nici macar o trasnaie, cat de mica, in portofoliu ! Cam de cacao, fratilor ! (in loc de cacao, puteam folosi “Inka”, dar nu era frumos, asa-i ?)
    Civilizatu’ : te mirosisem, tatutzu… Moldova, n’est pas ?

  49. @ bogdan
    Copilul o fi avand (vorbind ma gandesc si eu la ai mei), dar in online…

  50. super…am cazut si eu in butoiul cu amintiri…
    parerea mea e ca unii sunt frustrati pentru ca nu au avut astfel de “jucarii” cand erau mici…esti prea tensionata azi,..nush di ce, dar chiar nu are rost sa te superi…parerea mea…nu e usor sa copilaresti in fata/spatele blocului cu cheia de gat…
    in alta ordine de idei, sper sa continui cu amintirile tot asa…sunt curios perioada ’88-92 la ce produs te va duce cu gandul….

    ti pup..mi-ai adus aminte de bunica..

  51. @mihaisg: jur că nu-s tensionată, dăcât că m-am plictisit de anumite reacţii 😉 bagă poveşti cu ei, dacă tot ţi-am amintit

  52. @Bogdan:DA!

  53. ah, ce frumos era la tara!
    si cum m-au convins doi veri ‘rustici’, pe mine (proasta de la oras), ca daca ma bag cu picioarele desculte intr-o galeata cu vopsea alba, o sa am sosete impecabile toata viata!
    nu exista vanish, nici ariel, asa ca a frecat bunica-mea la mine cu petrosin vreo 3 zile, ca sa-mi ‘scoata’ sosetele alea….

  54. Beam si noi Inka atunci cand eram mici, insa ai mei ii ziceau cafea pentru copii, asta pentru ca eu am inceput sa beau cafea pentru copii dupa 90, cand mai gaseau cafea si pentru ei 🙂
    Prin vremea aia ne faceam corturi afara, in curtea din spatele blocului, din paturi atarnate pe sarmele de intins rufe. Dupa-amiaza ne strangeam de-un mic satuc acolo, fiecare cu cortul propriu si faceam concerte pe o remorca veche dezafectata.

  55. Pe vremea cand aveam vreo 3 ani, am mers la fantana din curtea in care copilarise mama si, intr-o clipa de neatentie, desi mi se spusese de 1000 ori sa nu stau “langa manivela” rotii fantanii, m-am apropiat prea mult, fapt ce m-a aruncat direct intr-o tufa de trandafiri. Mi-a ramas o cicatrice roz in palma pana pe la vreo 12 ani.
    Tot in perioada aceea indepartata, tot langa o fantana (din curtea proprie), tot apropiata de roata nepermis de mult, am zburat cu capul pe niste caramizi, drept care m-am ales cu o vanataie de toate frumusetea, la ochi. Si, pentru ca aveam o vecina care mereu se plangea ca o cotonogea consoarta, de fiecare data cand ma intreba cineva ce am patit la ochi, raspundeam, imitand-o pe vecina, “m-a batut barbatul!” 🙂
    Astea au fost pataniile cele mai serioase copilariei mele; cam putine, de altfel, in rest am fost cam prea cuminte 😀
    A, de mentionat ca intre timp am devenit hidrogeolog, imi petrec destul timp pe langa puturi :))

  56. cind aveam vre-o 6-7 ani,in cadrul tribului in care desfasuram activitatea a prins ideea de …fumat!…babuinii care aveau parintii fumatori au plecat acasa pentru rechizitionarea tigarilor neglijate de ,,batrini”,restul la munca patriotica:adunatul chistoacelor de pe strada. BAI si am fumaaaat!,…mi-e rau si acu’ cind ma gindesc…pina cind ne-am ingalbenit toti,tot stocul de tutun.La o maimutica mai mica i s-a facut rau.A venit ma-sa,care ne-a ,,sifonat” la parinti.Mama ce batai ne-am luat atunci….tin minte si acum ,dupa 30 de ani

  57. Cred ca nu am mentionat cum mi-am amintit lucrurile de mai sus. Matusa-mea si bunica-mea erau cam (foarte) permisive si, ca sa “imi treaca” daca eram suparata, ma “premiau” cu o cescuta mica de cafea/naut/amestecuri/bautura pe post de cafea, pe jumatate. :O

  58. @Irina: şi eu am zburat, odată, dintr-un leagăn de mi s-au rearanjat toate organele pe dinăuntru. nu ştie maică-mea nici în ziua de azi 😕

    @cucubau: şi? azi eşti fumător? 😛

  59. hmm… ce faceam eu cand eram mica? tot bunicii m-au crescut si pe mine si aveau grija de mine ca de ochii din cap! pana intr-o zi, cand, dupa ce am terminat de mancat, am fugit in camera de zi. am gasit un cui (habar nu am de unde a rasarit!!). hmmm… ce puteam face eu cu un cui? stiu! hai sa zgarii sifonierul (care era dat cu lac, clasa 1, chestii d’astea!) cu el! de ce? de ce nu! si dai si zgarie… pana unde reuseam eu sa ajung! 😆
    bunicii s-au prins ca ceva nu e ok, din moment ce stau atat de linistita:
    “mai, ce faci?”
    ” nimic!”

    “ce faci?”
    “nimic!”
    cand au vazut… le-a picat cerul in cap si mai multe nu! 😆 au fost primele si ultimele palme luate la fund in viata mea de la bunicul meu! ultimele pentru ca am inceput sa plang, bunicii i s-a rupt sufletul si… uite asa nu am fost eu pedepsitaaa! hihi! 🙂

    legat de plante, si eu am o mini-poveste, am tras de o “limba soacrei” sau de vreun cactus, nu mai stiu exact, cert e ca m-am lovit la o unghiuta si mi-a curs putin sange. si acum se mai vede, ca e putin deformata unghia, dar in rest nu am nimic, sunt BINE! 😀

  60. @ mihai sg : vrei cu cheia de gat, i-a d’aici : dupa sase anisori, am parasit satul bunicilor pentru ceea ce avea sa constituie baza formarii omului care sunt : educatia la oras. De parca inceputul scolii n’ar fi fost de-ajuns, m-am procopsit si cu o alta problema care avea sa-mi manace ficatii : nasterea unui fratior ! (“Problema” isi mai ia si acum suturi in fund cand e pe-aproape si m-apuca nostalgia ! ) . La inceput chestiunea era grava si nu prea, dar, a atins cote alarmante atunci cand “creatura” a deprins pozitia bipeda si simtul, la inceput ingrozitor de haotic, al deplasarii in teren. Propozitiei :”Am terminat temele.” ii urma inevitabil din partea mamei, “Daca vrei sa iesi afara, il iei si pe frac’tu!” . Cum nu aveam incotro, il luam si il plasam la groapa de nisip din curtea gradinitei unde jucam fotbal noi, “aia marii”. Isi punea nisip pe te miri-unde dar, la sfarsitul zilei, sters de muci si scuturat cu atentie, putea fi livrat in buna regula mamei. Cert este ca, intr-o buna zi, la sfarsitul meciului de fotbal, ce-mi epuizase toate resursele, ia maimutoiul de unde nu-i ! Oboseala a disparut brusc si, impreuna cu prietenii ( o alta chestie care acum mi se pare interesanta : la bloc toti, dar absolut toti, eram prieteni- cea mai mare parte a timpului !) am organizat o potera, impartindu-ne pe strazi, si mai apoi pe cartiere, pentru recuperarea mormolocului. Toate in zadar astfel ca, la orele 23.00, cand mama s-a intors din schimbul II, am putut raporta cu mandrie pionereasca, despre absenta nemotivata la apelul de seara, a celui mai iubit dintre pamanteni ! Am servit o portie de tocana (si nu de legume!) , a fost alertata Militia dar noaptea s-a terminat la fel cum incepuse : un negru cosmar. Dimineata ma asteptam sa incasez si felul doi cand, prin usa apartamentului lasata larg deschisa toata noaptea, am vazut o manuta iesind prin deschizatura usilor unui vechi bufet de bucatarie la care mama renuntase si pe care il scosese pe casa scarii, “poate l-o lua cineva care are nevoie !” Era EL, era UNICUL, era… Ce noroc are acum ca nu e langa mine ! … Parasise groapa de nisip, ajunsese in scara, se bagase numai el stie cum (deschizatura usilor era chiar mica) si adormise ca un …. fratior cuminte si deosebit de dragalas !

  61. Scrisei şi io ceva despre trăznăile copilăriei, inspirat fiind de tine. Îţi multumesc pentru aducerea în discuţie a părţii celei mai frumoase a vieţii unui om.

  62. Ah, vreau sa imi cer scuze trecatorilor care si-au rupt picioarele (la propriu) sutand in mingea taiata si umpluta cu bolovani, lasata la apropos in drum, minge pe care noi o ceream cu binecunoscutul “neneaaaa, ne dati si noua mingeaaa”.

  63. Bunicul meu este preot. Pana pe la 3-4 ani am locuit cu ei in casa parohiala. Intr-o duminica, dupa slujba, Mimi (bunica) m-a trimis sa il grabesc pe Titi (bunicul) la masa. O usa mica in spatele gradinii dadea chiar in curtea bisericii, iar eu alergam bucuroasa de asa o responsabilitate.
    “-Titieeeeee! Hai sa pepeeeeeeeem!” Iar el mi-a raspuns pe limba mea “-Ce pepem azi?”. Iar eu: “-Bibiiiga!” Nici pana in zi de azi nu pot uita rasul lui Titi si al cantorilor prezenti acolo care a umplut biserica. Cred ca e una din primile amintiri.

    O alta e legata de Inka. Nu stiam eu la vremea aia de cicoare si cafea falsa, dar tin bine minte ca imi placea la nebunie. La fel de bine tin minte ca mare fiind am cautat-o mult prin magazine pana ca intr-unglorios final sa o (re)gasesc

  64. @Andrei Cafeaua de cicoare de atunci se chema Unica, o mai vad si-acum…

  65. Cea mai frumoasă amintire a mea din copilărie nici măcar nu este trăită de mine. Este a dragului meu tată şi cred că ăsta-i lucrul cel mai de preţ pe care mi l-a lăsat. Mi-a povestit-o atât de frumos, seara când cântau greierii prin curte, că am putut să o văd, să o miros, să o aud, să o gust… A devenit amintirea mea şi acum pot să jur că am trăit-o aievea.
    ” Când eram mic şi abia învăţam să merg, tata mă lua cu el înainte de răsăritul soarelui la coasă. Mă punea în căruţă într-o păturică iar când ajungeam tăia un braţ de fân şi mă aşeza pe el. Şi începea să cosească. Era linişte. Singurul sunet din univers era fâşâitul coasei care tăia trifoiul. Soarele răsărea încet şi în lumina aia de început de lume răsăreau mii de curcubeie micuţe în boabele de rouă care săreau în urma coasei. Mirosea a verde şi se vedeau milioane de gâze colorate zburând spre soare…”
    Asta e cea mai cuprinzătoare definiţie pe care eu o ştiu a raiului pe pământ.

  66. Da-le la oase, nu te lasa. Ei, dracia dracu’. Rupe-le picioarele, fa-i sa urle de durere. Vrem sange pe tot blogu’. Asa te vreau. :mrgreen:

  67. Eu de INKA am amintiri foarte vagi, insa de cacao cu lapte mi s-a facut un dor frate cu moartea. moaaa.

  68. Ti s-a facut pofta de inka cu piscoturi? 🙂

  69. Si una ceva mai “recenta” si ultima, promit !, ca nu vreau sa plictisesc pe nimeni (in plus, asta se incadreaza cumva, in tema !) : eram prin clasa a VI-a si cineva i-a aruncat unei colege, sub banca, o bucatica de vata in care suflase continutul unei mine de pix rosu. Consiliul profesoral intrunit de urgenta n-a stat prea mult pe ganduri si m-a chemat la “interviu”. Si astazi ma inrosesc si-mi creste tensiunea de furie ca acei oameni, carora le voi purta un imens respect tot restul vietii, au putut macar pentru o secunda sa creada ca eu as fi putut fi autorul unei glume atat de proaste, cu atat mai mult cu cat pe colega respectiva EU O IUBEAM , IN TACERE, NESTIUT DE NIMENI SI SUFERIND CA UN CAINE, DE MAI BINE DE DOI ANI DE ZILE !!! Mai tarziu, sa fi fost prin clasa a XI-a, a fost prima fata pe care am invitat-o la o cafea, cafea pe care am baut-o stapanindu-mi cu greu un tremur al mainilor cu dubla semnificatie : 1. imi invinsesem doar in parte, timiditatea si 2. daca intra Militia in bar o festeleam ca nu implinisem inca 18 ani !

  70. @rossi:
    Nicaieri, in lumea reala, cele doua lumi prezente in aceste doua parti ale povestii coexista si se potenteaza reciproc. Sigur ca ar fi de preferat sa fim idealisti, daca am accepta sa fim in acelasi timp si morti…
    INKA este un brand care strabate ca un fir rosu mai toate copilariile celor care sunt adulti ajunsi la maturitate.

  71. @simona: bre…nu m -as risca sa ma fac de ras scriind..iti reamintesc ca pe mine madam Pordea nu m-a scos din media 5-6 la lb. romana…dovada si faptul ca nu m-am dus dupa aia la filologie..:)… ca altii.
    De altfel, imi face mare placere sa citesc ce scrii tu mai ales ca o faci foarte bine.

    Referitor la diversele reactii eu cred ca ti.ai atins scopul pentru care ai scris…unii nu inteleg ca nu poti trai doar raspunzand la reactii pe blog, iar daca ar citi putina teorie din marketing…pe google e suficient.. ar intelege ca tu faci ceea ce trebuie…

    Raman la parerea ca azi esti un pic mai putin toleranta…noroc ca mai un pic si se termina ziua…ghinion, ca saptamana tocmai a inceput.:)

    @bogdan..faza cu “daca iesi afara ia-l si pe frac-tu” am trait-o si eu..din plin..mai ales ca frate-miu si acu la 30 si ceva de ani e la fel de “nevinovat” ca si atunci.

    in rest…hai sa bem o INKA..sa nu uitam de ce ne-am adunat acilea…

  72. Simona, nu poti sa pui niste iconite, ceva, sa votam si noi cand citim un comentariu care ne place? Ceva de genul “up and down”. La un post ca asta de azi chiar merita. Super povesti si bravo celor care s-au lasat prinsi in joc!

  73. Olivia Newton-Volt

    errata corrige: am pierdut unul din cei trei “i” in “cafegii”
    sa ma ierte blogul roz, dar cred ca sint, intr-adevar, pe cale sa devin Chuck Norris

  74. @mihais5: rossi mai are antecedente de ifose de-astea, de-aia i-am sărit în cap. chiar, ce-o mai fi făcând madam pordea, mă gândesc uneori la ea…

    @daniela mihai: e un buton de like la sfârşitul postului, apasă pe ăla 😉

  75. amintirea mea din copilărie cea mai pregnantă: ai mei aveau oi. Oile făceau miei. după ce făceau miei si mai cresteau mieii, oile plecau la turmă, toată vara. Un miel stătea acasă, evident ca să fie îngrăsat bine si tăiat la un moment dat lrin lunile iulie-august. Of course, eu mă atasam de miel si îmi făceam planuri că o să trăim fericiți împreună până la dânci bătrânețe. Pieptănam mielul, îl coafam, îi puneam fundiță la gât, îi rupeam iarbă fragedă si proaspătă….love story, ce mai! În fiecare vacanță de vară aveam program si eu, ca orice copil, o tabără, o excursie ceva… Ei bine, ca un făcut pe când mă întorceam din tabără mielul fie fusese lovit de o masină, fie venise un lup si îl furase…calamități din astea. Cred că aveam vreo 10-11 ani când m-am rpins că ai mei îl tăiau când eram eu plecată 😀
    Apropo de INKA, eu nu o prea agream când eram mică, dar în schmb am pus mâna la un moment dat pe un borcan plin de praf din ăla chinezesc ducle cu gust de glucoză, care cică erau vitamine…presupun că era pur si simplu glucoză. am dat pe gât linguri bune până m-au găsit ai mei, am si ajuns la urgențe după vreo câteva ore că m-am sințit rău, da am supraviețuit 😀
    si prima mea amintire este legată de faptul că mă chinuiam să văd de-i pe masa unde îsi făcea sora mea temele, si tot trăgând de o față de masă mi-am tras un borcan de aracet în cap 😀

  76. Eu m-am oprit ca, vorba aia : mai vine omu’ dar mai si pleaca ! Voi insa, ce motiv aveti ? Mai vreau… Stiu ca aveti de unde, slava Domnului…

  77. De la bun inceput vreau sa ma laud cu faptul ca eu am fost tareee cuminte, dar cand faceam o boacana era de pomina, ca doar nu facem in fiecare zi. Ei bine, una dintre ele a fost la un pas sa se lase cu urmari dintre cele mai cele.
    Tatal meu a lucrat in politie (nu o spun ca sa plictisesc dar are maaaare legatura). Intr-o zi, pe cand aveam vreo 3 ani, bunicul meu care incerca sa ma faca sa stau locului, s-a apucat sa-mi vorbeasca despre Scufita Rosie. Pentru ca m-am plictisit repede, stiind bine cine moare la final si cine “au trait fericiti”, l-am intrebat unde-i “upu”, adica lupul in limbajul meu. Bunicul a luat un almanah de pe masa si a deschis la prima pagina, de pe care zambea falnic toarasu’ Ceausescu. “Uite, mosu’ asta-i lupu”, zise bunicul. Am tacut uimita dar am bagat la cap.
    Au trecut cateva saptamani fara sa mai pun intrebari suplimentare. Intr-o seara, tatal meu care repet era militian de frunte :), a venit acasa cu niste sefi de la inspectorat de la Bucuresti. Ei au fost in control la sectia lor si pentru ca a iesit totul bine, au venit sa se cinsteasca si ei cu ceva maruntisuri confiscate 🙄 . Dupa protocolul format din “vai ce copil frumos, spune-i lu’ nenea cati ani ai, ciupituri de obraji, etc”, am simtit ca e momentul meu de glorie. Am luat almanahul, l-am deschis la prima pagina si cu mana pe fata lu’ toaras’, m-am dus la al mai mare dintre ai mai mari din militie la acea vreme si am zis cu ochii dulci ca o savarina : “ute nenea ata-i upu lau” (lupul rau)….. Mai tarziu am aflat ca au urmat plecaciuni din partea tatalui ca nu el m-a invatat, ca nu asa vorbim noi in casa, ca noi il slavim pe tovarasu’, ca draci ca laci. Au fost toate in zadar. Tatal meu a fost chemat la inspectorat si putin putin a lipsit sa nu fie dat afara (cel mai mic rau care i se putea intampla unui militian pe vremea aia prins ca vb de rau conducerea republicii socialiste.) De atunci, Scufita Rosie a devenit subiect tabu la noi in casa :mrgreen: Dar cand am fost destul de mare ca sa inteleg, tata mi-a spus ca l-am racorit pentru 10 ani in care injura doar in gand familia lu’ toaras, eu am spus-o scurt si la obiect…

  78. @ela: pentru miei şi eu am avut o pasiune, când venea sezonul, stăteam toată ziua cu un miel în braţe.

  79. Povesti din copilarie??? Oho, il iau pe Creanga la faza asta… just kiddin` 😐

    Eu pot sa spun ca am fost fericit: am copilarit la bunici si la unchi-matusi (vreo 30 km de Bucuresti) si am copilarit la casa parinteasca pina prin 1980, cand au venit cu demolarea. Am multe de povestit dar, sa vedeti chestie, chiar ieri am condus pe ultimul drum pe una din aceste matusi si nu prea imi vine. Poate alta data.

    Dar va fac sic-sic ca stiu mai multe, parca vad si acum cutia aia pe care scria:
    Kawa inka
    rozpuszczalna

    Sfantul Goagle traducatorul imi spune ca asta inseamna “cafea instant“ marca Inka. 😛

  80. aici este una din povestile mele
    http://scorpio72.wordpress.com/2010/10/25/stietot-si-maratonul-berbecos/#more-1006

    cat despre INKA..numai de bine,lingeam lingurita cu care frecasem zaharul impreuna cu Inka..iar laptele cu Inka ,baut numai duminica era ceva..mmmmm 😀

  81. @simona: era bine mersi neschimbata…..prin februarie cand am vazut-o eu ultima oara…astepta acelasi maxi-taxi din aceeasi statie…

  82. @mihais5: tu vorbeşti serioooos? ce tare! ai vb cu ea? nu îmbătrânise? 🙄

  83. @ Altă Simona:
    Şi eu parcă văd (întrucîtva) acea cutie de cicoare în faţa ochilor. Ciudat că nu reţin nici un nume, doar forma, culorile, preţul- 3 lei. Şi aroma inconfundabilă. Uneori se întărea şi trebuia să o scoţi bulgăraşi cu vîrful cuţitului.
    @ sfiosu:
    Cunosc magia dimineţilor devreme, cînd te scoli cu noaptea-n cap să mergi la coasă şi te prinde răsăritul în brazdă. E ceva inefabil, de început de lume, într-adevăr… totodată simţi “glasul pămîntului” ( cum zicea Rebreanu ), acel rost temeinic, statornicit de secole, al ţăranului român. Mîndru că mă trag din ţărani ardeleni, fericit că am simţit ceea ce spun versurile lui Coşbuc:
    ” Să văd, o, dau-ar Sfîntul,
    Cum cade iarba-n faţa mea
    Şi-mi bate-n plete vîntul.”
    ( Am cîteva fotografii din astfel de dimineţi, inclusiv răsăritul soarelui, lumina specială, roua sclipind; dacă doriţi şi lăsaţi o adresă de mail vă pot trimite cîteva. M-a surprins plăcut această coincidenţă de amintiri.)

  84. vreau si eu Inka, imi place super mult!!!! de fapt tocmai mi-am facut o cana, ca mi s-a facut pofta dupa ce am citit… apropos, mie imi place cu apa, smantana mai lichida si miere. miam!
    dar nu ma pricep la povestit, doar la vorbit aiurea, asta nu se poate premia? 😀 si eu am copilarit la tara, toate vacantele de vara pana pe la 12 ani. cu altii 5 verisori si cu sora mea, dar tin minte doar nazbatiile – cum mergeam la o vecina sa cerem zmeura, ne lasa sa mancam cat putem vreo jumate de ora, apoi ne trimitea acasa si noi mancam restul de zmeura prin crapaturile din gard, nu cumva sa-i lasam ceva… cu toate ca si la dulceata ne duceam sa ne cerem partea :)))

  85. eu n-am baut cafea,ca eram saraci,la tzara de-abia iti permiteai un pachet de margarina,daramite cafea 🙄 .cat despre amintiri,cea mai pregnanta e aia cand m-a batut bunica cu manunchiul de urzici la curul gol,ca i-am taiat costumul national sa fac rochii la papusi 😈 .de-aia azi sunt o mare iubitoare de port popular,nu mananc urzici si am probleme cu bucile 😈 😳 is sensibila 😆

  86. E voie sa povestim amintiri despre O’Boy de la initial Marabou, ulterior Kraft Foods, (care la randul sau a fost o companie a grupului Altria, mai demult Philip Morris, iar din 2008 incoace e majoritar a lui Warren Buffet), din aceeasi perioada, chiar daca sunt, (amintirile, nu cutia de O’Boy), tot din Romania, sau nu e pertinent, interesant, etic, sau util, pt. publicul cititor de lb. romana pe Internet ?

    http://www.youtube.com/watch?v=uoo9p1AGgAw

  87. Inka…. ah, ce nostalgii mi-ai trezit… eram sase verisori si ne stringeam vara la bunici. primul lucru pe care-l faceam era sa ne punem la punct “magazinul” din sura. puneam pe un raft facut din scindurile lui tata bun cutii de conserve, cutii de Inka (pe care bunica n-avea voie sa le arunce peste an si se stringeau o gramada mare) si bucatele de lemn ambalate in staniol pe post de ciocolata si ne jucam de-a alimentara 🙂 faceam cu rindul pe “gestionarii”, aveam chiar un cintar si casa de marcat, ca bunicu’ fusese bacan pina-n 47 la nationalizare. frunzele de dud erau bancnote de 5 lei, asta-mi aduc aminte si-acuma, iar pe post de monede pentru dat rest aveam niste pietricele rotunde culese din deal, despre care mai tirziu am aflat ca se chemau numuliti si erau foste scoici dintr-o mare preistorica. paradoxal, nu-mi amintesc sa fi baut la vremea aia Inka… eu eram cel mai mic (aveam vreo 6 ani, iar ceilalti erau esalonati din 2 in 2 ani, in sus) si eram rasfatatu’ bunicii. eram cam prost gramada, turnam tot ce faceam impreuna cu var-miu (mai mare cu 6 ani) fiindca mi se parea ca era asa de interesant ce facusem si tineam mortis sa ma laud la toata lumea ca: ne urcasem pe dealul stincos din capatul satului si aruncasem cu bolovani in curtea tziganilor care locuiau la poale si, culmea, n-am reusit sa le darimam cocioaba, doar sa le spargem niste tzigle de pe acoperis; ca golisem jumate damigeana de visinata in hirdaul porcilor si de-aia erau astia asa de apatici, de chemase bunicul veterinarul; ca nasturii lipsa de pe “jerseul” bunicii erau la noi, ii taiasem si-i vindeam in magazinul nostru…

  88. @Bear: vezi ca nu erau chiar scoici…
    Misto povestea cu magazinul 😉

  89. io tin minte ca citeam tot ashea, de mi’tel. pe ambalajul de inka scria INKA KAVA ROSZPUSCZALNA. nothing can beat that, polonejii ruleaza. daca mai scrie la fel, o sa cumpar.

  90. Hehe, am in casa si Inka si inca o marca ( tot orz prajit sau cicoare, substitut de cafea, ceva). La ultima sarcina mi-era o pofta de cafea de muream, am evitat-o, sa nu agit copchilu’ si mi-am facut provizii de cafea pentru nostalgici. Mie imi place de mor gustul! (bine, cafeaua mea era, oricum, compusa din juma de cana de lapte, jumate cafea si doua lingurite de zahar) Plus ca o iau de la magazine naturiste, gen Plafar, asa ca ma mai bucura si ideea ca bag ceva sanatos in mine si natural.

  91. Si eu am fost crescuta tot de bunici, parintii -ingineri agronomi – fusesera repartizati la o ferma la 40 km de Constanta, ii vedeam in w-e. De fapt, dupa un an, mamaia s-a intors si ea la serviciul ei si m-a lasat strabunicii. Pe care o chinuiam si o alergam toata ziua prin curte, de o gaseau seara la capatul puterilor! Ma cam certa ea, ma cam si altoia, se zice (eu nu tin minte), dar am iubit-o in ultimul hal! Cand a murit, am urlat o zi si o noapte, nu stiau cum sa ma calmeze, cica s-a chinuit mult, ca ma auzea tipand ca nu vreau sa moara. Si toate cele 30 de babe stranse pe langa ea ma certau, sa o las sa “plece” linistita, ca o chinui. Si eu le faceam cu ou si cu otet, indignata ca vor sa o lase sa moara! Adica eu o salvam, nu o lasam sa moara si ele tot pe mine ma certau??!! N-am mai avut ochi sa le vad de atunci, le-am considerat singurele responsabile, hoastele naibii!

  92. Am visat-o muuult, muuult timp, cativa ani, cred, in aproape fiecare seara, dupa ce a murit. Intra in curtea noastra, se punea pe un scaun langa mine si lucra cu andrelele ei, la cate un plovar. Si vorbea cu mine toata noaptea si-mi explica de ce nu poate sa ma ia cu ea, acolo unde a plecat, ca nu e timpul meu. Dupa care se ridica, iesea pe poarta si pleca. Si eu ma chinuiam sa o prind din urma si nu reuseam. Si ma trezeam plansa de fiecare data si cu sufletul sfasiat de durere. Si acum mi se strange sufletul cand imi aduc aminte..

  93. hmmm,la 6ani eram deja satul de zatul din cestile cu cafea ale parintilor,INKA n-am baut niciodata,dar …. PROLOG: ai mei parinti iau hotararea(impulsionati de PCR) sa ma dea la gradinita.Prima zi,perfecta,mai ales ca a durat doar cat sa fim prezentati educatoarei si colegilor de grupa.A doua zi(si ultima pt mine) ma prezint la 8:00 la gradinita(de fapt tata m-a dus acolo,el plecand la serviciu apoi).Prima ora toate bune,prima pauza=dezastru.Un coleg a avut indrazaneala sa ma inghionteasca ceea ce s-a soldat cu cap spart(el) si doua palme de la educatoare(eu).Urmarea:educatoarea s-a ales cu injuraturi(deh,eram precoc:P) iar eu cu o plimbare de vreo 3ore(pana am ajuns acasa ).EPILOG: seara am primit o bataieeee(salvat doar de ruperea papucului tatei) dar si hotararea bunicii ca va avea ea grija de mine numai sa nu mai merg la gradinita.

  94. P.S.La 13 ani doar priveam o rama de geam si stiam cat costa geamul in functie de grosime(2-6mm).La atelierul din pta gorjului(stateam in apropiere) eram ca la mine acasa,faceam plata 1data pe luna(cand lua bunica pensia),in rest…intram ,imi taiam geamul si plecam lasand un biletel cu suma datorata 😆

  95. La matusa in vizita .
    Verisorul meu de cinci ani, Daniel, rasfatatul familiei.
    Eu-geloasa-razbunatoare:
    – Tu stii sa desenezi ceva? Il intreb eu.
    – Da. Aduce un caiet dictando si un creion.
    – Nu pe caiet. Deseneaza o casa pe perete.
    Se uita mirat la mine. Apoi incurajat, se apuca sa-mi deseneze casa. Pe cand o terminase si incepuse gardul, apare matusa.
    – Danieleeee. abia am zugravit!
    n-am mai primit creioane HB de la matusa mea, niciodata.

    off topic : happy Saint Nick ! 😉

  96. pe scurt ca eu nu vreau premiu : la 10 luni mi-am dat foc folosind cutia de chibrituri furata printre gratiile patutului, la 2 ani mi-am taiat venele la mana cazand pe o ceasca, la 4 ani mi-am spart arcada trecand prin dreptul leaganului in care se dadea un copil, la 6 ani mi-am sfasita piciorul intr-un tarus sarind gardul la vecini, la 7 ani mi s-a desumflat colacul in mijlocul bazinului dar nu am apucat sa ma inec pentru ca apa era sarata si in plus urletele mele l-au alertat pe tata care a facut un salt artistic, a inotat pe sub apa si a aparut exact langa mine , la 8 ani mi-am facut inca o cicatrice lovindu-ma cu barba de marginea cazii, la 12 m-am curentat incercand sa pun apa dintr-o cana metalica in masina de spalat aflata in functiune, la 22 am trecut pe rosu si am facut un triplu salt cu insurubare in cap sarind de pe capota masinii unui deputat ce tocmai iesea de la biserica armeneasca si se ducea la o intalnire la Cotroceni cu Iliescu .
    din categoria crimele copilariei un pui de gaina strivit prin alergare si calcare accidentala pe el, un pui de vrabie foarte mic ce cazuse din cuib pe care abuziv am incercat sa-l hranesc cu un mormoloc maricel prins in garla, un peste de acvariu pe care l-am pus sa doarma intr-un pantof si asum si moartea hamsterului pe care l-am uitat pe balcon intr-o noapte foarte friguroasa de noiembrie.
    din categoria vorbe de duh amintesc doar ceva oarecum de sezon: observand atenta o jumatate de oaie adusa de la stana la 3 ani am facut memorabila remarca: asta-i oaia cu sorici!

  97. @Viviana: OMG! E o minune că încă eşti în viaţă 😆

  98. Si cand te gandesti ca eu nu am avut nici un os rupt de fapt si nu am stat nici o zi in spital si am fost intotdeauna considerata copilul cel cuminte al familiei fata de frate-meu care: la un an si-a … etc. 🙂

  99. Mamei ii place sa se laude ca a avut un copil tare cuminte. Totusi, daca stau sa ma gandesc, nu am fost chiar un ingeras:D
    Zice lumea(mama) ca aveam doar cateva luni cand am simtit prima data nevoia sa fac tractiuni…in afara patutului. Dupa cateva tractiuni m-a oprit si atunci am inteles ca nu e bine sa fac tractiuni…pe langa mama.
    Dupa ce 11 luni de suportat un bebelus “oracaitor”, mama trebuia sa se intoarca la munca si nu prea avea ce sa faca cu mine. Asa ca au incercat sa ma lase la bunici. Problema era ca atunci cand imi vedeam bunicul plangeam de mama focului. Se pare ca nu a durat mult aceasta perioada. A reusit sa se imprieteneasca cu mine din greseala. Bunica pleca la un control la spital, bunicul avea treaba la camp asa ca m-au lasat la o matusa. Nu stiu ce m-a nemultumit la aceasta matusa, dar mi s-a spus ca atunci cand a venit bunicul sa ma ia acasa m-am lipit de gatul lui cu atata fericire de parca m-a scapat din mainile balaurilor. De atunci ce drag ne-a fost unul de altul.
    La bunici am mai incercat sariturile la saltea. Si nu orice fel de sarituri. Imi puneam in patut perna sub picioare si saream in patul bunicilor…in cap, de acolo ma dadeam jos si plecam la “plimbare”…pana ma gasea bunica(destul de repede) si ma punea inapoi in patut. De atunci am invatat sa fiu perseverenta. Cum pleca afara la treaba incepeam din nou operatiunea sarit.
    Am mai incercat sa fiu gimansta la “barna” (bara din spatele blocului). A fost un esec deoarece am iesti din aceasta activitate cu capul spart.
    Cand am mai crescut am incetat sa-mi dezvolt si alte abilitati. M-am gandit ca sunt fetita si trebuie sa fiu harnica asa ca, impreuna cu o verisoara(tot harnica si ea) , ne-am gandit sa ne curatam incaltamintea. Dar nu puteam sa facem aceasta operatiune oricum. Tocmai isi cumparase bunica o frumusete de baliuta asa ca ne-am gandit sa o inauguram. Dupa ce am bagat incaltamintea in ea, ne-a descoperit si bunica…Baliuta nu era pentru papucii nostri…ar fi vrut saraca de ea sa faca aluatul pentru placinte in ea:(. Dar tot raul sper bine…de atunci in baliuta aia ne spalam in fiecare seara inainte de culcare:d.
    Am incercat si gatitul…aici a fost cam complicat. Am combinat eu niste ingrediente(in dormitor in fata televizorului ca am vazut la emisiuni ca se face…mai putin partea cu dormitorul:D), dar au ajuns pe cearsaf asa ca am abandonat operatiunea gatit si am inceput operatiunea spalat. Rezultatul a fost ca cearsaful a ramas cu o pata(noroc ca a crezut mama ca doar am mancat pe el :D) si am amanat gatitul pentru niste ani(multi).
    Bunicii mi-au fost ca niste parinti si din aceasta cauza le-am zis mama si tata, asa ca atunci cand veneau si ai mei la tara era cam greu sa-si dea seama la cine ma refer:D.
    Din pacate bunicuta mea scumpa nu mai e:(, asa ca pot doar pe bunicutul meu sa-l mai rasfat:*.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green