Un bătrânel la metrou
Era de la țară, se vedea de la distanță asta. După miros, cred că era cioban.
– Dați-mi și mie bilet, îi zice lu’ tanti de la ghișeu.
– 4 lei, zice tanti.
– 4 lei?? De ce așa mult? Atâta costă un bilet?
– N-avem decât cartele de două călătorii.
– Da’ io nu vreau decât una, că n-am bani de două.
– Nu pot să vă dau decât două. Poate găsiți pe cineva să cumpărați împreună o cartelă, îi sugerează doamna de la ghișeu.
L-am chemat, am băgat cartela mea și i-am zis să treacă. Din felul în care a trecut, mi-am dat seama că nu mai făcuse asta niciodată. A insistat să-mi dea cei 2 lei pe care îi ținea în mână. Nu am vrut. I-am urat sănătate și mi-am văzut de drum. M-a mai strigat o dată să-mi dea banii, m-am întors și i-am făcut semn că nu, nu îi vreau. A coborât scările către peron, pășind ezitant către prima lui călătorie cu metroul. 🙂
Nicio zi fara o fapta buna?
si probabil a stat cu grija pana la iesire ca o sa-l prinda fara bilet
Si uite asa i-ai deschis poarta spre o lume noua..
n-as vrea sa fiu in pielea sa… singur in bucuresti si metrou… mai rar se gasesc oameni binevoitori care macar sa ii arate cum sa schimbe la unirea sa nu mai zic de basarab 🙁 ca asa e mereu, batranii prin felul lor se lasa umiliti si nu vor sa deranjeze, mai ales cei de la tara… (ma refeream la cei cu bun simt nu la toti)
La un moment dat, pe când locuiam la Cluj, m-am trezit într-o zi cu o bătaie în usă. Deschid, era o bătrânică evident de la țară, tot asa, mirosind a oaie 😀 care vroia să dea de o anumită adresă, un cabinet notarial. Nimerise în blocul gresit si pe strada gresită, că altfel numărul apartamentului era corect, si eu si notarul stăteam la apt. 32. Asa că m-am dus cu ea să-i arăt unde trebuie să ajungă, si ne-am împrietenit într-un hal că în următorii 8 ani cât am locuit în Cluj bătrânica a fost furnizorul meu de brânză 😀 Avea nr meu de tel., of course, mă suna cu o zi înainte să aibă drumuri prin Cluj (destul de des că avea un familion enorm de copii si de nepoți prin Cluj) si-mi aducea brânza. 😀 Si pe urmă, când Clujul s-a tot extins în stânga si în dreapta si am vrut si eu să mă mut într-un loc linistit, cu aer curat si cu un pic de pădure, ghici cine mi-a vândut pontul cu un vecin de-al ei care vinde pământ ieftin într-o loc foarte misto si bine situat? Ați ghicit! Concluzia ar fi ca, data viitoare când dai de o persoană mirosind a oaie, să le dai rapid adresa si nr de telefon, stii tu, pentru brânză, pentru țuică, pentru miel de Paste, sau, de ce nu, pentru investiții imobiliare 😀
@ela: ce fain! și acuma sunteți vecine?
unde erai cand am fost eu in capitala shi a trebuit sa du 30 de lei pe taxi, pentru doua strazi 😆
ca la metrou 🙄
@Simona: Imi pare rau ca nu pot reda zambetul pe care l-am avut dupa ce am citit postul.
@ela: “life is like a box of chocolate” 😉
Emotionant. Bravo!
Normalitatea provoaca senzational … trist …
Trebuia sa iei banii. Faceai o fapta buna fara sa-l faci pe bietul om sa se simta prost…
foarte frumos si emotionant
saracii batranei
ma impresioneaza cand ii vad prin magazine ca se uita atent si chiar iau de pe raft un produs alimentar pe care si l-ar dori si apoi il pun la loc , nu si-l pot permite
cateodata le mai cumparam , ca deobicei , nici nu ravneau la ceva foarte scump
singura problema era sa dau acel lucrushor fara sa jignesc , imi era foarte frica
gasisem o tactica :luam ciocolata sau biscuitii sau ce era , le puneam la mine in cos ,ma asezam la rand pe unde era ” persoana ” , incercam sa platesc repede si alergam dupa ea – daca reuseam sa o prind ii spuneam ceva de genul : va rog sa primiti , e pomana,. semanati cu bunica , multe vorbe spuse rapid din cauza fricii de a nu jignii ( si a fost bine de fiecare data )
intr-o zi , acelasi minimarket , aceeasi poveste , apare ea : batranica , imi fac toata regia , ma reped cu povestea ii pun femeii in cos ce luasem si pentru prima data patesc rusinea : femeia se uita la mine ca la nebuni, revoltata si nervoasa : Da nu am nevoie Doamna Io : ma scuzati, nu am vrut sa va jignesc , va rog, bla,bla, povestea cu bunica – In final femeia intelege ceva : Draga, toate erau in regula daca imi dadeai pachetul dupa ce treceam de casa de marcaj
Adica eu de emotie ii indesam in cos femeii lucruri in magazin , urmand sa plateasca ea , iti dai seama, ca la nebuni
… si? … care-i shpilu?
awwwww sweet
@Oros Mariana: nici unul. era o poveste, atat
Induiosator 🙂 Mi s-a intamplat si mie ceva asemanator. Odata, in spatele Teatrului National o babuta de la tara cauta statia de metrou sa ajunga la gara. Explicandu-i pe unde e statia, mi-am dat seama din privirea ei ca nu prea intelege si sunt sanse sa n-o gaseasca. Am mers cu ea pana la metrou, iar pe drum mi-a spus de vreo doua ori: “Daca nu m-oi blestema mata pe mine ca ti-am iesit in cale si te-am facut sa-ti pierzi timpu cu mine”. Eu: “Nu e adevarat. Imi face placere. Doar eu am ales sa va conduc”. La metrou am predat-o unei studente care a condus-o mai departe sa-i arate cum ajunge la gara. M-am gandit la bunica mea care, in locul batranei, probabil ca tot asa s-ar fi ratacit prin Bucuresti cautand metroul.
This is so…mmmm..sweet! Mi-a placut tare povestea…
niste mici gesturi au puterea sa ne schimbe ziua la 180°
Am patit-o si eu intr-o zi cu un amarat la supermarket.
In ziua aceea am ramas cu un gust amar in stomac si am decis sa ii dedic o postare pe blog: “societatea si valorile ei pierdute”
link nu pot sa dau ca sunt de pe telefon 😀
daca era cioban pe bune, cumpara toata statia aia.
maica-mea imi povestea ca prin anii 70, in plimbarile prin tara in luna de miere, un cioban a vrut sa-i cumpere inelul de logodna, i se pusese lui pata, ajunsese cu oferta la banii de un Aro.
Sotul meu a dat ieri de o batranica in magazin care avea 80 de bani lipsa pentru un pachet de sare. Cunoscand vanzatoarea, i-a strecurat banii direct, cu instructiunile de rigoare. Multumesc de reminder, Simona, ma duc sa-mi sun bunica… ea are bani de sare, dar cred ca i-ar da pe toti pe un telefon. Sunt o nesimtita si-ti raman datoare 🙂
da, multumesc
Iarnă câinească, într-un an de graţie ceauşistă. Frigul se infigea precum cuţitul, până la os. În drumul spre casă o trecere prin magazinul Bucur Obor era un intermezzo cel puţin călduros, prilej cu care ori iţi mai dezmorţeai, încalzind, oasele înainte de traversarea unei seri foarte temperat continentale sau a unei nopţi aproape glaciale în sânul familial (familiar ?), ori aveai plăcuta ocazie să mai agoniseşti câte ceva pentru truda digestivă cotidiană. La subsol, spre aripa dinspre Piaţa BO, era o alimentară la care se « băga » des nu conta ce. M-am nimerit să traversez zona într-un noroc; cuvântul magic s-a propagat cu viteza laptelui muls din ugerul de vacă proaspăt păşunată : BRÂNZĂ. Am ocupat grăbit un loc la coadă. Bineînţeles că numai după o jumatate de oră am observat că m-am aşezat la coada cu viteză redusă, plus că din publicul aflat în traversare mulţi se aciuau îngroşand-o. Înfine, ajung în apropierea cântarului şi reuşesc să zăresc live delicateţea care urma să devină pentru următoarele zile piesa de rezistenţa a micului dejun. Şi ce-mi văzură ochii ? Ambalajul consta în nişte cutii din plastic alb, în care calupurile de brânză erau pesfect ajustate dimensional (probabil nu manual), astfel încât nu lăsau posibilitatea introducerii unei spatule pentru a putea scoate un prim calup. În aceste condiţii, pentru a putea dezamorsa aceasta dilemă legată de forma de ambalare, vănzătoarea înfigea pur şi simplu ghearele (fără manuşi, NB) în calupul central. Adâncimea de pătrundere a ghearelor ghionoaiei (avea şi o manichiură, din careera destul de mare, pentru că mişcarea de extragere creea o depresiune (vă explică Tăticul Nostru Uranian efectul emisferic de Magdenburg) suficient de mare căt să împiedice operaţiunea. Toţi cei care urmau să fie serviţi se rugau în gând să nu nimerească calupul cvintuplu găurit. Cu toţi nervii din cap adunaţi fuior, sar la gâtul vânzatoarei, cerându-i cu voce să nu mai mutileze bucăţile ce urmau să fie vândute iminent clienţilor. Tipa nu-mi răspunse, fără a încerca să schimbe nimic în manevrele-i criminale. Venindu-mi rândul la cântar, imi alese totuşi o bucată (maximum de “porţie”) fără urmele ghearelor de rigoare, dar în schimb mi-a murdărit pachetul cu resturile de pe mână, răcorindu-se pentru observaţia facută. Iau pachetul fără să observ acest lucru şi in timp ce incercam să-l pun în sacoşă, imi murdaresc paltonul. Nervos, dau să-mi scutur cu mâna brânza de pe palton. Mişcările precipitate avură darul să provoace smulgerea verighetei de pe degetul îngheţat, urmă o cursă scurtă până la podeaua din mozaic, moment în care un sunet unic, aurifer, fulgeră auzul celor din jur, după care … nimic. Pur şi simplu părea că după contactul cu podeaua, verigheta a intrat în stare de imponderabilitate şi plutea undeva deasupra tuturor, spre disperarea mea. Simţeam că mă pierd cu firea. O femeie din imediata vecinătate urmărise faza si a realizat ce s-a întâmplat, moment în care a dat alarma. “D-nul şi-a pierdut verigheta.” Toţi cei din jur s-au “curentat” instant, m-au fixat compătimitor şi au creat brusc un cerc destul de larg în juru-mi, căutând verigheta pe podeaua plină de noroiul cărat cu generozitatea nevinovată a tălpilor. După câteva minute, în care speranţa aluneca asimptotic spre zero, îmi luasem, spre regretul meu, ca şi al tuturor, adio de la verighetă. Tocmai când le mulţumeam pentru modul în care îmi împartăşiseră cauza, din mulţime se desprinde o bătrânică scundă, uşor gârbovită de decenii şi cu acea voce tipică de om bun, mi se adresa simplu, cu o caldă intonaţie: “Uite, maică, verigheta. Căzuse în sacoşa mea, deasupra unor perdele.” Nu pot descrie imensa bucurie, am repus-o pe deget tremurând de emoţie. Toată lumea mă felicita ca la Oscar, devenisem eroul cozii de la brânză. “Era mare păcat să piardă baiatul verigheta … şi unde … la coadă la brânza?” Cum, ce? Care bătrânica? Este că v-aţi prins? Furat de farmecul fazei, de ikebana coşului primit din partea vânzătoarelor de la raionul de brânză, înmănat, aţi ghicit, chiar de vânzătoarea cu manichiură zeruită, ambetat de interviul acordat echipei redacţionale ale gazetei de perete a magazinului BO pentru rubrica “Aşa DA!” Cert este ceea ce bănuiţi cu toţii. Bătrânica a dispărut tot aşa de misterios precum a apărut. Nici până în ziua de azi n-am reuşit să-i mulţumesc. Voi mai treceţi prin BO? Poate, cine ştie …
@Simona:
Am egalat scorul?
Sunt sigur ca bătrânica mea, scuze … bătrânica MEA e ceva rudă cu ciobanul tău.
Nu crezi?
@Simona: culmea ironiei, ea s-a mutat in Cluj la copii, că a ajuns la concluzia că se descurcă cam greu singură după 80 de ani! 😀
Nici eu nu as vrea sa fiu in pielea unui astfel de batranel, dar din cate se vede se mai gasesc si oameni care sar in ajutorul lor (uite aici s-au adunat cativa :)). Si eu am ajutat batrani sa-si duca bagajele acasa (ca era evident ca se chinuiau de mama focului) si sa-si faca niste cumparaturi. Povestea asta cu cumparaturile mi s-a parut ciudata, intr-o seara tarziu treceam pe bd Ana Ipatescu si din fata unui bloc ne-a strigat o batranica. Striga saraca si zicea “va rog, vreau sa va rog ceva, nu cer bani!”. Si ne-a dat o punguta in care avea 10 ron cu rugamintea sa-i cumparam cate ceva de mancare de la chioscul de vis-a-vis, ca ea nu se putea deplasa, suferea de inima si abia putea face doi pasi. In fine, i-am cumparat de mancare, i-am dat inapoi si cei 10 ron, dar m-am tot intrebat de atunci oare vecinii din bloc nu o puteau ajuta, chiar asa, sa stea saraca si sa strige dupa necunoscuti (si probabil ii era si teama ca oamenii ar fi putut lua banii si disparea)?! Trist. Apoi mi-a parut rau ca nu m-am gandit s-o intreb unde sta ca sa trec saptamanal sa-i duc ceva de mancare.
P.S.: frumoasa poveste, Ela! Vezi, totul a inceput cu strada gresita… 🙂
Eu am observat o chestie. Atunci cand faci o fapta buna cineva va face ceva placut pt tine…ceva la care nu te asteptai…
faina istorisire:)
Probabil era vre-o ruda de a lui Gigi Becali care a venit pe post de atacant la Steaua ! 😉
@Matrixbrain: 🙂
Unii oameni, fie ei si batranei si de la tara, se simt tare prost cand cer o mana de ajutor si primesc de fapt de pomana. Asta mi-a replicat mie o batranica intr-o situatie oarecum similara si chiar m-am intrebat cum as reactiona si m-as simti eu daca cineva mi-ar plati intrarea la metrou sau cei doi covrigi sau painea.
Satisfactia personala de a fi ajutat pe cineva versus umilinta cuiva care nu poate sa alerge la fel de repede ca tine sa iti bage banii inapoi in buzunar.
Vreau doar evidentiez ca exista si un alt punct de vedere care de multe ori ne scapa.
@andrei: băi, nu cred că l-am umilit, totuși… știu ce zici, dar mi-ar fi fost foarte greu să întind mâna să iau ăia 2 lei din mâinile lui muncite și chinuite. n-am avut puterea asta. poate am ales confortul meu, în locul confortului lui, da’ eu cred, totuși, că omul a înțeles că a fost un gest făcut cu drag ca de bunicul meu și că nu s-a simțit jignit.
Eu am fost mai demult “arestata” la metrou pe motiv ca nu am avut cartela pe care sa o prezint la control. Era in primele zile de dupa casatorie, acu vreo 15 ani cred, si abia se bagasera cartelele la metrou. Plecam cu sotul meu de acasa impreuna, mana in mana si ochi in ochi, cumparam o cartela, o bagam de doua ori si plecam. Aveam o bucata drum impreuna si apoi o lasam la el ca mai avea de mers. Cand am coborit, aproape cind sa ies, m-au inhatat doua “organe” de la metrou ca: sa arat cartela! Si eu nu aveam. M-au dus escortata ca o infractoare de cartele ce eram intr-un soi de camera-birou-magazie si mi-au facut proces verbal. Mi-au dat amenda si a trebuit sa ma imprumut ca sa am cu ce sa o platesc. A fost tragic pt bugetul nostru de atunci. Nimeni din jurul meu nu a mai fost vreodata amendat la metrou. Voi stiti pe cineva?
Nu am nici cea mai mica indoiala ca toti cei ce “frecventeaza” blogul Simonei au avut, la modul firesc, experiente asemanatoare, ca altfel nu s-ar incadra in peisajul roz. Indraznesc totusi un repros – sau tema de meditatie, luati-o cum vreti: nu ne-am simti oare mai bine sa fim o idee mai atenti in jurul nostru, chiar asa grabiti cum suntem, si sa gasim mai des cei doi lei sau macar vorba buna care pentru unii conteaza, din pacate, ingrozitor de mult ?
@GDS : 😀
Am mai povestit odata aici si o fapta buna de-a mea. Veneam cu masina si am luat o batrana s-o duc pana in primul sat (da’ asta insemna vreo 15 km). Mi-am blestemat dorinta de a face bine. Femeia mirosea groaznic. Nu mai iau pe nimeni in masina, imi pare rau, nu stati la ocazie ca nu va iau.
Si eu. Intr-o zi cobor din tren in gara de nord.O zi frumoasa,eu fericit,simteam nevoia sa fac o fapta buna.In dreapta aveam o geanta grea,in stanga una usoara,un tanar ma intreaba daca pot sa-l ajut cu oricat pentru un bilet de tren ca sa poa sa ajunga acasa.I-am tras un sut in fund.
Mai acasa la Constanta, era o batranica ce vindea bors din ala facut in casa.Nu conta cat era de frig afara, sau cat de cald. Statea acolo zi lumina sa vanda cele cateva sticle.De cate ori ma nimeream in piata aia veneam acasa cu 5-6L de bors de casa 😀 era asa de buuun…Mi-e dor de casa si de batranica mea ce vindea bors…
Matrixbrain, scrii frumos dar am adormit pe la jumate. Știi cumva când apare ecranizarea?
Ce sentiment de claustrofobie o fi avut in metrou….
Da, ma mai intreb de ce-mi place blogul tau asa tare. Multi (probabil si eu printre ei) nici nu l-ar fi observat pe omul ala …
(Era sa scriu “Marian S via de-la-el-de-acasă“ dar m-am gândit că mă trimite în spam).
Să nu râdă nimeni de asemenea chestii. Am avut eu parte, acum vreo lună, de reproşurile unuia care nu ştia că se mai pierde semnalul de mobil la metrou. Că nu prea circulă cu metroul, de-aia. Sau chiar zilele trecute am arătat cuiva (genul “curul nu se dă jos din maşină“) un card RATB la care s-a uitat ca la felul paishpe: ia uiiiteeee, există aşa ceva? 😆
Şi să ne amintim anul 1979, anul în care, elev fiind, urmăream cu atenţie personalul metroului ce ne îndruma să introducem în aparat fisa de un leu. Apoi două de un leu. Şi tot aşa.
Iar sâmbătă m-am distrat cu un amic ce se chinuia să-şi plăteasca factura de curent la un automat din ăla. 😯
Iar acum mă opresc, deşi mai am exemple. 😆
Adică o să facă Simona articol nou cu “cele mai tari faze pe care le-aţi avut cu tehnologia modernă“, zic. 🙄
carmen_ica via servici,
dacă nu miroseai a oaie…
😀 carmen_ica via servici,
dacă nu miroseai a oaie…
@carmen
😆
@mariane s – facebook nu am, shi am vrut sa scriu shi io via ceva sa vaz cum este, am asteptat putin la moderare, ce-i drept dar a meritat
@ carmen_ica: păi aia cu “via feisbuc“ e pe bune, nu e scris de mână. E de la ei. 😮
Sunt foarte frumoase gesturile astea atat de simple si usor de facut. Nu ne costa nimic sa fim mai buni si mai atenti cu oamenii din jur, ba mai degraba ne aduc tot noua bucurie.
Acum cativa ani tatal meu a facut infarct si a cazut pe scari, la metrou. Fata care era in spatele lui a avut prezenta de spirit si a sunat imediat la salvare. Daca mai astepta 30 de secunde astazi nu mai era in viata. Nu am reusit sa dau de acea fata sa ii multumesc insa ma rog mereu pentru ea.
@Marianeeeee – tu vb serios? nu mi-am dat seama 🙄 😉
@ carmen_ica: eu nu vorbesc serios, eu vorbesc cu obidă.
… plus că dacă scriam “via serviciu“ o făceam de oaie…
aaaaaaaaaaaaaaaaaaa, esti din aia
mda, ai totusi un fond bun…cu ”o”
am dat azi peste bancul asta si nu ma pot abtine
Dând să coboare şi ultima treaptă a modulului lunar, Neil Armstrong vede imprimate-n praful selenar nişte urme ciudate. De opinci, parcă. Îngândurat, se depărtează niţel de modul şi dă să se apropie de un crater. Din crater apare un tip neverosimil în context: cu pălăriuţă mică şi neagră şi chimir. Creatura întinde hotărât mâna către Armstrong:
– Servus, io mi-s Ion!
Astronautul, siderat, îl întreabă:
– Şi de unde eşti tu?
– Apăi, din Sibiu, dară.
– Şi cu ce ai venit aici? continuă americanul.
– Cu brânză.
Ciobanul avea oaie.Bine,Simona