Maica și Gheorghe al lui Roiu

Am invitat oamenii să scrie despre bunici, pe blogurile lor, promițând că cea mai frumoasă poveste va fi publicată, ca guestpost, pe blogul meu, iar autorul ei va fi promovat tot aici, cu condiția să mai scrie și alte texte mișto.

S-a scris mult, am citit și eu mult și m-am bocit pe măsură. Și n-am fost capabilă să aleg un singur câștigător. Am ales doi. Public mai jos ambele texte și le invit pe autoare să mă tragă de mânecă atunci când vor mai scrie ceva frumos, ca să le promovez, așa cum am promis:

Primul text:

CINE ESTE MAICA

Am cunoscut-o târziu, totuşi. În primele amintiri era o mână de om, corpul drept şi ochii mici. S-a făcut tot mai mică, ochii scăpărători şi mult adusă de spate.

Câţiva ani m-a ţinut pe lângă ea la vatră, am privit cum se coace pâinea în ţest, am mâncat lapte de oaie cu zahăr şi cacao dis-de-dimineaţă şi am crezut că e nemuritoare.

Nu a învăţat niciodată leii noi şi din cauza asta  în capul meu era mereu învălmăşeală de cifre. A ţinut bancnote vechi într-un frigider și mai vechi, în care deseori mai găseam câte o bucată de ceva dulce, cârpe de şters praful, prosoape “bune” şi miros închis. Într-o zi cineva a certat-o. Tataie sigur nu a fost mulţumit. El e un fel de J.R. din Dallas şi acum! Sutele păstrate cu sfinţenie pentru zile negre ajungeau pentru o eugenie.

Când am crescut şi petreceam parte din vacanţe în casa mare şi rece a bunicilor paterni, cu pod misterios şi vecini gălăgioşi, am devenit ajutor de nădejde. Renunţasem să mai spăl raţele pline de mălai cu furtunul lăsat nesupravegheat de adulţi, nu mai stăteam nici pe gard în aşteptarea tovarăşilor de joacă. Descopeream tainele vetrei în care atâtea generaţii de femei găteau pentru patriarhala familie P. De acum nu mai era o surpriză că la prânz şi seara la noi se mânca bine. În zilele oribile de vară, însă, uitam de mâncare şi de tot şi fugeam în refugiul de la umbră cu nelipsitele sacoşele de cărţi.

În zilele acelea îmi ducea mult grija.

“Miriniţă, maică, ţie nu ţi-e foame?”

“Ai, Maică, tu mai mănânci azi?”

“Ai, Mirină, da’ tu de mâncat când mănânci?”

Întrebări urmate de răspunsul invariabil: “nu-mi e foame, lasă-mă să citesc!”

Târziu, într-o altă vacanţă, am înţeles că era bătrână. “Maică, ţi-e foame? Vrei să mâncăm?” Când mi-a răspuns, am ştiut că toată grija ei nu era îndreptată spre mine, nu mai eram copil să nu ştiu când şi dacă vreau să mănânc. Era un pretext să mă ridice din pat, să îi fac ceva bun şi să stăm amândouă la masă. Ceilalţi ai casei aveau mereu alte griji.

Îi plăcea mult cafeaua, nu mânca salată boeuf pentru că arăta ciudat amestecul, aştepta ca un copil dulciurile, “ciucalata” să îi mai treacă usturimea gurii şi în general tot ce era bun şi adus de noi. Lua nasturi să îi treacă durerile bătrâneţii şi de fiecare dată se vindeca miraculos de  picioare chiar dacă lua dicarbocalm. Să fie nasturi aduşi de copii şi vindecarea venea imediat!

Pe la 90 de ani spăla de mână într-o albie de lemn cumpărată din bâlci, cu săpun care mirosea a leşie, făcut de ea în faţa casei, spaţiu atemporal denumit regal “în bătătură”. De 10 ani se plângea că o ustură limba şi că nu mai vede să bage aţă în ac să coasă, deşi o făcea foarte bine şi de fiecare dată fără ajutor. Ea era mereu acolo, neschimbată, comentând că rudele care mureau pe capete, infinit mai tinere ca ea, erau de fapt bătrâne.

Acum ceva vreme, cu stare febrilă, am insistat inexplicabil să mergem să o vedem. A fost singura dată în toată existenţa ei când nu a cerut medicamente, nu ne-a rugat să îi scriem sau să o sunăm la plecare. A reunit familia într-o cameră călduroasă, a stat în capătul mesei, locul de seamă al familiei, cu ochii mai strălucitori ca niciodată, m-a cercetat de răceală şi m-a ţinut în poală, pe podul din faţa curţii, la plecare.

Era un noroi de martie cum rar am văzut. Cumva, în toată viaţa de până atunci mi se părea firesc ca ea să existe, de fapt să fie veşnică. Soţul ei, deşi avea un nume, să fie numit Tica. Ei doi, Maica şi Tica, să fie şi punct.

Aşezată în poala ei, pe podul de piatră din faţa curţii, am realizat crunt că avea trena bătrâneţii atât de lungă… Într-o zi, curând de la ultima vizită, a obosit să o mai ducă şi a plecat.

Maica a fost străbunica Miriniţei. Şi amintirea de nepreţuit a Mirinei.

 

GHEORGHE AL LUI ROIU

Dragii mei,
in vremurile de demult, cand mama voastra era mica, oamenii faceau copii de tineri si ii cresteau inconjurati de familia largita. Un vechi proverb african spune: It takes a whole village to raise a child, si asta era perfect adevarat in copilaria mea, inconjurata de bunici, batrani ale caror vorbe si povesti ne tineau loc de televizor in fiecare seara. Ah, serile racoroase de vara, petrecute la o masa in curte, ascultand povestile inflorite din care pricepeam doar segmente disparate, voi nu le veti avea, inlocuite cum sunt de mijloacele moderne de comunicare. Am sa incerc eu sa dau viata catorva povesti despre bunicii mei, strabunicii vostri, radacinile noastre, pentru ca orice copil este o minune pentru care Universul a conspirat indelung sa se intample, i-a dat radacini adanc infipte in vremuri si aripi diafane pentru atins viitorul.

Cei mai indepartati de mine au fost bunicii paterni, Gheorghe si Lina, oameni simpli si cumsecade, tarani munciti, nascuti inca dinainte de primul razboi mondial. Pe ea, pe bunica, mi-o amintesc mai vag, in portul zonei, sort negru cu flori cusute pe poale, mai ales stand pe pragul casei de paianta si uitandu-se spre poarta. Ramasese cu obiceiul asta, isi astepta mereu copiii, nascuse opt si crescuse sapte dintre ei, atatia cati i-a dat Dumnezeu, fara sa infaptuiasca pacatul obisnuit al femeilor din acele timpuri. Crescuta si ea intr-o familie la fel de numeroasa, de oameni destul de avuti, detinatori de povarna vestita, la care, de cum se lasa adierea de toamna, incepeau sa curga carutele de prin satele invecinate, descarcand butoaie de borhot si primind in schimb damigene burduhanoase de tuica.

Legenda familiei spune ca inaintasii bunicii erau dezrobiti tatari, stabiliti demult prin aceste locuri, asta nu pot sti sigur, dar istoria locala confirma numeroase asezari tatare in zona Giurgiului. Suferinda de epilepsie, fusese maritata mai dezavantajos, fara mult pamant, dar primise o salba de galbeni drept zestre, salba care i s-a furat in al doilea razboi mondial, aur ramas blestemat.
S-a maritat cu Gheorghe a lui Roiu, si s-a mutat in casa inconjurata de stupi –  de aici venea si porecla de Roiu – alaturi de baiatul dat de suflet, venit in familie ca argat, sluga saraca pripasita din Sfantu Gheorghe, sat ascuns intre dealuri, cum te cobori dinspre Plopsoru.

El, copil amarat, ramas fara mama de mic, fusese dat de sluga pe cand avea doar 9-10 ani. Asta ar veni  pe vremea cand un arhiduce era ucis la Sarajevo, Europa fierbea in prag de razboi, in oras circulau doar cateva masini, televiziunea inca nu se inventase, iar internetul nici macar nu era scris in SF-uri. Se aciuase langa alde Roiu si, cuminte si harnic cum era, le cam intrase in suflet si apoi trebuiau sa lase si ei cuiva averea stransa. Ca si Lina, cunostea doar semnele pamantului, carte nu invatasera nici unul, nu fusesera dati la scoala.

Dupa ce au avut primul copil, a fost luat la oaste, si a facut 3 ani de armata ca ordonanta unui medic-maior, Negreanu. Cand superiorul a vrut sa-i dicteze o reteta, Gheorghe si-a cerut scuze ca nu stie carte. Dar a invatat repede, era usor de minte, si mi-l amintesc citind mereu dintr-o Biblie groasa si rufoasa, pe care o tinea inchisa cu cheia intr-un dulapior de metal, investit de imaginatia mea cu comori de nespus.

Dupa armata, nici n-a apucat bine sa se bucure de cei trei copii mici pe care ii avea acasa, ca a venit razboiul. Gheorghe al lui Roiu a picat cum nu se putea mai rau, la infanterie, printre cei ce merg mereu in linia intai. A luptat si in Crimeea, si in muntii Tatra, si a ajuns pana la Berlin, langa oastea ruseasca. A luptat cand cu nemtii la Sevastopol, cand cu rusii in vestul Europei, a ucis ca sa nu fie ucis, si printre povestile de razboi imi aduc aminte clar de cea cu rusoaica in care a tras un intreg incarcator. In Rusia, romanii au comis faradelegi, aproape la fel de crunte ca cele pe care le-au faptuit rusii in Romania, imi povestea de camarazii lui care au violat o rusoaica, si i-au luat cele doua capre cu care cu care isi crestea copiii. Nu s-ar fi dus niciodata cu ei, credea in Dumnezeu si in pedeapsa divina, care vine mai devreme sau mai tarziu, si tot ce li s-a intamplat mai tarziu acelor camarazi el punea pe pe seama acelei faradalegi.

In muntii Tatra a prins o iarna crunta, de nu a scapat luni intregi de promoroaca de pe mustati, de la Berlin s-a intors pe jos, asta e un fel de a spune, mai cu trenul, mai cu cate o caruta, adunand de pe marginea drumului  tot felul de fleacuri pentru copiii de acasa si aruncandu-le de epuizare mai incolo. Mi se face inima ghem, cand ma gadesc la chinul lui, de barbat tanar strabatand pe jos o Europa pustiita, ca sa se intoarca, aproape surzit de un obuz, intr-un sat prafuit de langa Dunare, la niste parinti care i-au fost mai intai stapani, la niste copii pe care nu i-a leganat si nu i-a vazut crescand, la o nevasta pe care abia de mai spera sa o gaseasca acasa.

Macar aici, timpurile au fost bune cu Gheorghe, a avut parte de cativa ani de pace dupa razboi, apoi a venit urgia rosie care i-a luat pamanturile de pe campuri si vacile din batatura, si le-a bagat in colectiva. Cum a putut, muncind din greu, Gheorghe si-a crescut cei sapte copii si l-a ingropat pe cel de-al optulea. A tinut doua dintre fete acasa ca sa munceasca alaturi de el si i-a trimis pe ceilalti la scoli. Pleca dimineata devreme, suia fetele in caruta, pe Dumitra si pe Maria, isi baga cavalul la piept si tragea toata ziua pe camp.

“Nu pot, fa, sa va dau la scoala, trebuie sa munceasca cineva si pentru mancare”.

Se simtea vinovat cateodata si le mai dadea bani, in zi de targ, sa-si cumpere stamba pentru fuste, iar ele o vopseau,  dupa ce rasuceau pe ici, pe colo boabe de fasole, ca sa iasa un model cu flori, isi coseau singure fustele si ieseau pe seara, in sat, fudulindu-se.

Eu mi-l amintesc muncind fara de odihna, cu gesturi molcome si vorba blanda, un batran calm la care trebuia sa tipam ca sa ne auda, scufundat in linistea lui, ingrijindu-si gradina si via. Avea pensie mica, din cea de veteran comunistii ii taiasera mult pentru ca luptase impotriva rusilor, de parca fruntasul Gheorghe hotarase el sa se treaca Prutul. Facea maturi, punea ventuze si macina grau la o moara de mana, seara descuia dulapul  din metal vopsit in alb si citea Biblia sau Tiganiada a lui Budai-Deleanu, gonind cu gesturi blande pisicile care dormeau in pat.

Cand a murit, s-a dus de durere, una dintre fete plecase cu un an inaintea lui. La pomana, am luat cheia de pe gatul sobei, am descuiat dulapul alb si am dat deoparte cutia din metal in care-si tinea ochelarii, medalia de mama eroina a bunicii, Biblia rufoasa de atata citit, pana am ajuns la Tiganiada. Mereu imi spusese sa o citesc, am pus-o in rucsacul meu de scoala, asta e tot ce mi-a ramas de la Gheorghe al lui Roiu, din Daia, bunicul meu si soldat-fruntas, taran sub vremuri si luptator la Sevastopol si la Berlin, unul dintre cei mici si multi care nu fac dar traiesc istoria.