Cu ce mă ocupam prin clasa a III-a

Îmi voi aminti mereu când am scris eu prima oară un… roman. Pentru că nici nu trecusem într-a cincea, de-aia îmi voi aminti. 😆 Iar romanul nu era chiar un roman, ci un caiet dictando, plin pe jumătate cu povestea a doi frățiori: unul cuminte și altul obraznic, unul ordonat și altul dezordonat, unul destoinic și altul loază, unul curățel și altul murdărel, unul generos și altul meschin, unul optimist și altul pesimist, unul de treabă și altul răutăcios, unul blond și altul brunet. O simbolistică ieftinuță, de clasa a III-a sau a IV-a, evident, și două personaje cam plagiate dintr-o cărticică pentru copii, pe care tocmai o citisem și-mi căzuse cu tronc. Curățel și Murdărel îi chema pe cei doi băieți din cărticică, pe ai mei nu mai țin minte cum și nici nu pot verifica, pentru că… am aruncat romanul. 😥 O, da, l-am aruncat vreo 10 ani mai târziu, când am dat peste el, l-am citit și mi s-a făcut rușine de ce tâmpenii infantile fusesem în stare să scriu cu mânuța mea. O singură chestie mi-a scăpat atunci când am luat decizia de a șterge urmele timpurii ale pasiunii mele pentru scris: că cea care scrisese fusese, totuși, o fetiță de 9 ani și nu o domnișoară de 20, cu un simț al ridicolului supradezvoltat. 🙄 Tare mi-ar plăcea să pot răsfoi acum „romanul” și să mă amuz, cu maximă îngăduință, dar nu mai am acces la coșul de gunoi în care a fost aruncat fără milă, ca să-l pot recupera.

Din păcate, obiceiul meu de a „elimina” diverse mărturii ale preocupării mele permanente pentru scris a continuat să mai existe o vreme. Așa se face că, lângă „roman”, în „raiul caiețelelor aruncate la gunoi”, mai stau diverse hârțoage cu însemnări de tot felul (impresii de lectură, gânduri, relatări ale unor întâmplări). Dar asta nu m-a îndepărtat de pasiunea din care între timp mi-am făcut meserie. Nici asta, nici faptul că, între 20 și 25 de ani, am încetat să mai scriu vreun rând și am trăit cu convingerea de nezdruncinat că nu-s capabilă să combin un subiect cu un predicat, în scopul alcătuirii unei propoziții simple. Serios. Nici măcar „Mama spală” n-am putut să scriu în perioada cu pricina, drept care, atunci când a avut loc „deblocajul”, am fost luată complet prin surprindere și nu mi-a venit să cred (iar, acolo,  în „raiul caiețelelor aruncate la gunoi”, copiile lui Curățel și Murdărel au dat sigur petrecere 😆 ).

Ce a urmat e simplu: m-am apucat de scris și, probabil, n-o să mă mai las niciodată. Iar, mai încolo, pe la pensie sau mai devreme, o să scriu și un roman adevărat :mrgreen: .

Acest post despre pasiune a fost scris la provocarea Noului Renault Clio, „noua formă a pasiunii” (care, apropo, arată foarte mișto, mult mai mișto decât vechiul meu Renault Clio, de care mă leagă atâtea și atâtea aventuri rutiere…). Voi cum v-ați descoperit pasiunea pentru actuala voastră profesie? Cele mai simpatice 3 răspunsuri vor fi răsplătite cu machete ale Noului Renault Clio.

101 comentarii

  1. Pasiunea mea actuala cred ca a devenit cautarea unei modalitati de a fenta minunatul sistem care ma impinge in fiecare zi sa ma dau jos din pat si sa ma duc la un job care nu imi place, dar pe care l-am acceptat temporar pentru ca imi plateste facturile, haleala, lucrurile necesare copilului meu , berea de la sfarsitul saptamanii (caci si mamele au dreptul din cand in cand), si cateodata si pe cea de la mijlocul saptamanii , atunci cand ma lasa cheful de tot si vreau sa vad din nou lumea in verde (adica prin sticla de bere) . Pasiunile mele sunt grafica, handcraftingul si mica afacere de familie draguta de tot la care visez in fiecare zi, dar pe care nu am avut nici fondurile si nici curajul de a o incepe. Si blogul pe care nu mi l-am facut din lipsa de timp, dar in care scriu in fiecare zi in mintea mea. Profesia e una frumoasa, pe care as alege-o din nou, dar pe care din pacate nu o practic, caci pe piata nu prea mai e nevoie de ea.
    Sper sa reusesc intr-o zi sa vad solutia care nu nu e evidenta in momentul de fata.

  2. @CorinaP: of… dar care e profesia cea frumoasă de care nu mai e nevoie? 🙄

  3. Eu am vrut sa ma fac tractorist, apoi mecanic de locomotiva, iar prin clasa a zecea, cand am facut practica in Depoul de locomotive (am facut liceul CFR), si ma bagau muncitorii aia pe sub locomotive de imi curgea numai ulei in cap si se topeau talpile pantofilor d ela motorina, am jurat ca nu o sa raman muncitor, ca o sa fac o facultate. Asa am ajuns inginer.

  4. @Mihai: nu-mi zice că pasiunea ta a rămas, totuși, tractorul 😆

  5. Arhitectura. Nu se mai investeste in constructii, cu atat mai putin in cele frumoase si de calitate. Desigur, exista si exceptii, dar sunt rare, tocmai de aceea sunt exceptii. Clientii privati majoritatea isi construiesc singuri ieftin si prost , chit ca pe urma cheltuiesc dublu ca sa repare, iar investitorii construiesc fara autorizatii, fundatii, avize …Altii sunt si mai jalnici, te cheama la sfarsit sa le spui parerea despre ceva ce tocmai au construit …si atunci poti vedea cele mai tipatoare si mai oribile edificii, pe care nici in cosmar nu ti le-ai fi imaginat. Materialele din care sunt facute tipa din suferinta ca au fost folosite la asa ceva. Ar fi prea multe de spus, asa ca ma voi opri aici. Cunosc arhitecti care fac zilnic lucruri frumoase, adica scriu referate, carti, participa la concursuri , dar traiesc din pasiune si in nici un caz din banii pe care ii castiga.
    Sper ca ceilalti sa scrie lucruri mai frumoase si mai motivante, astept si eu povestiri simpatice de la cei care si-au descoperit o pasiune si au si reusit sa faca ceva cu ea si in acelasi timp sa traiasca mai sus de limita subzistentei.

  6. @CorinaP: adică sunt construcții pe care nu își dă avizul nici un arhitect? 😯 😯 😯

  7. @CorinaP: și be) nu poți să te convertești la design interior, de exemplu? măcar pt asta există piață. sau ar trebui să existe.

  8. Ba da, pana la urma cineva face de bine de rau un proiect, dar nu se respecta nimic din el, dupa care inspectorii si cei de la primarie nu verifica ce s-a construit de fapt , si in schimbul unei atentii consistente dau cu stampila.

  9. Am facut multa vreme si design interior. Situatia e cam aceeasi , cu atat mai mult cu cat multi cred ca gustul lor e desavarsit. Eu nu zic ca nu sunt proiecte, zic ca nu sunt destule cat sa mai traiesti din asta sau sa ai un venit cat de cat constant. Ideea e ca odata cu criza toata lumea a taiat din costuri. Si calculul e simplu, isi face casa, fara ea nu poate trai, dar fara decorul interior da (sau ii aduce soacra-sa cateva mileuri si atunci are tot ce si-a dorit) . Am avut amenajari de care chiar sunt mandra, insa in ziua de azi nu prea mai stau clientii la coada.
    Mi-a placut povestea cu tractorul :-), vreau si eu unul, ar fi mai distractiv decat ceea ce fac acum!

  10. Cand eram micuta,(nu cu mult timp in urma 😀 ) am vrut sa ma fac somer, lucru care s-a indeplinit la un moment dat, am scris si o povestioara despre marte, martieni si raci rosii, vreo doua poezii, un jurnal pe baza caruia ma amuz si azi etc
    Datorita povestilor bunicului, ce luptase in al doile razboi mondial m-am indragostit de istorie, drept urmare numa istorie am vazut in fata ochilor. Cand mama voia sa dau la liceu la chimie 😯 eu am zis sus si tare ca dau la filologie, cand faceam planuri pentru dat la facultate, trebuia drept sau Ase, ca erau la moda, io nu si nu istorie. Au urmat astfel patru ani frumosi de facultate, veri petrecute pe santier, pasiune mare descoperita pentru pietre, oase, oale etc . Am terminat facultatea, am activat otara in invatamant siiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii am ajuns optician. :mrgreen: Pasiunea pentru actuala profesie inca astept sa o descopar :mrgreen: :mrgreen: :mrgreen:

  11. Ca sa revin la sentimente mai bune, am inceput si eu sa scriu un roman cand eram pustoaica.., era o combinatie intre `Heidi fetita muntilor` si `Ciresarii` – carti care m-au pasionat. Bineinteles ca tot la cosul de gunoi a sfarsit din pacate. L-am pus pe tata sa citeasca si m-a intrebat daca stiu ce vreau sa scriu mai departe, i-am zis ca imi vin ideile pe arcurs si la un moment dat nu ma mai puteam opri din scris, atat de palpitant era ceea ce se intampla in carte si in capul meu.
    In copilaria mea am fost intr-un cor , la care mama avea misiunea sa ma duca cu trabantul familiei de doua ori pe saptamana, caci scoala de muzica era cam departe. Asa ca am fost convinsa ca voi fi o cantareata de exceptie. Mama insa a renuntat traptat la pasiunea ei pentru trabant si am fost silita sa renunt si eu la a mea pentru cantat. Avand in vedere ca nu mi-am fermecat ulterior vecinii cantand in baie, banuiesc ca nu as fi ajuns in Madrigal.
    Ok – in clasa a noua am fost olimpica la biologie – am luat mentiune pe tara 🙂 si eram convinsa ca dau la medicina, dar chimia imi provca fiori pe sira spinarii, apoi in a X-a am zis ca dau la psihologie, apoi , datorita faptului ca imi placea sa mazgalesc am ales arhitectura , gandindu-ma ca e un domeniu in care nu ma plafonez si care ma deschide spre alte chestii (asa e si nu regret) . Intre timp am mai pictat cate ceva, am mai schitat cate ceva, am mai modelat cate ceva , am facut case, hale, amenajari, am gatit si am vrut sa fac scoala de bucatari precum si cursuri de machiaj. Dar am renuntat pentru ca intre timp s-a nascut fetita mea, si aici chiar ca am facut o pasiune pentru ea. Ceea ce fac acum insa e plictisitor si naspa de imi vine ma dau cu capul de laptop…

  12. Am avut si io Curățel si Murdărel….mi-au plăcut. Fiu-meu pe la 4 ani a avut si el o pereche de prieteni imaginari, erau frați gemeni, unul era bun si cuminte si ălalalt era de-a dreptul malefic. Maleficu’ făcea tot soiul de tâmpenii prin casă, scira pe pereți, spărgea chestii, vărsa diverse…era de groază! 😀
    Asa, pasiuni….pasiunea mea sunt deserturile, as in să le fac si să le decorez, nu să le mănânc 😀 Cu mâncatul se descurcă soțul si copilul, asa că mă gândesc să-i feresc de sindromul metabolic si să-mi transform pasiunea într-un business….

  13. @carmen_ica: a cunoscut Nic ieri un tip care terminase istorie (foarte pasionat și el, tot așa) și care se ocupă cu reparat parbrize la domiciliu, domeniu în care, zice el, câștigă 100 de euro pe zi. i-ar plăcea f mult să predea, dar nu ține să și moară de foame, așa că…

  14. @ela: tare cu Maleficu’ 😆
    ce bine că îți place să le faci, dar nu să le și mănânci! 😆 și, da, ar fi o idee bună să îți transformi pasiunea într-o afacere. o să fie minunat să poți să faci ce-ți place, îți promit 😉

  15. 🙂
    Si eu am scris prima compozitie tot in clasa a treia, de la 3 ani insa le-am cerut parintilor pian.

  16. @degetica: și acuma ești și compozitor, și interpret, deși sunt convinsă că tot universul pragmatic a conspirat împotriva pasiunii tale. sau mă înșel? 🙄

  17. Cind m-am hotarât sa dau examen la Scoala mIlitara, nu stiam nici gradele din Armata. Tot ce stiam era ca imi placea ce vedeam in oglinda cind imi puneam cascheta tatalui meu pe cap! Cu un liceu de filologie si multa dragoste pentru latura umanista a vietii si societatii, initial m-am gindit eu sa devin o justitiara titrata si am dat examen la Drept (prin anii 80 era o singura facultate in Bucuresti iar concurenta depasea 10/loc). M-au impiedicat directivele ultimului congres PCR pe care doar le-am enumerat, nu si detaliat, pe foaia de examen la economie politica. Si mi-au lipsit vreo 20 de sutimi sa intru. Ca sa nu stau acasa la cratită, m-am dus sa ma angajez unde primisem repartitia de la liceu. La Viscofil. Sa mergi din Drumul Taberei in Popesti Leordeni -fara metrou- ca sa lucrezi in 3 schimburi la 18 ani, era mai mult decit un vis frumos: era un coșmar! Asa ca m-am reorientat si cu ajutorul unor cunostinte m-am angajat ca preparator ser-vaccin la Institutul Cantacuzino din Bucuresti. Ca o fata cuminte si constiincioasa ce eram, am muncit necalificat tot ce am primit sa fac. Dar stiam ca nu asta e ceea ce imi doresc. Voiam sa fac ceva mai spectaculos si mai deosebit! Asa ca am profitat de ocazia redeschiderii portilor Scolii militare si pentru fete si am dat examen acolo. A fost dramatic, dar am intrat. Acum, cind privesc retrospectiv, mi se pare ca am avut cea mai interesanta profesie. Cu toate greutatile si privatiunile ei, pe care astazi le privesc cu indulgenta si cu regretul legat de trecerea anilor…..

  18. Povestea primului meu roman e de-un caraghioslic desavirsit, Simona. L-am scris pe la 12 ani, copiam stilul lui Laurentiu Fulga si, ia ghiciti voi cum se numea? Se numea „Cercuri intre oglinzi” si era despre o virgina maritata! Pina in ziua de azi nu inteleg ce-mi putea trece mie prin cap pe-atunci… Bateam adinc…

  19. @Gabriela: adevărul e că arată cool o femeie în uniformă militară, iar dacă ți-a mai și plăcut, e perfect! 😉

  20. @Bianca Stupu: o virgină măritată? oau! mai spune-ne, mai spune-ne, eu sunt foarte curioasă ce mai făcea virgina ta 😆 😆 😆

  21. Mie, ca aproape intregii populatii feminine de pe planeta mi-au placut intotdeauna zdranganelele. De patru ani am un magazin de bijuterii hand-made (facute atat de mine cat si de alte persoane creative). Avand in vedere ca imi administrez singura magazinul (unde si stau sa „margelesc”), inseamna ca fac parte dintre cei 0,1% care nu se uita mereu la ceas asteptand cu infrigurare sa bata orologiul ca sa plece acasa. Nu cred ca voi ajunge vreodata miliardareasa din asta, dar cred ca este inestimabil faptul ca am in fiecare zi cate o bucurie si ce e mai important – nervii exact la locul lor.

  22. Am evitat sa scriu despre ceea ce fac acum pentru motivul ca nu e ceva clar determinat , am venit pentru un post de asistent cu limba franceza, mi s-a spus ca voi tine legatura cu clientii si ma voi ocupa de traduceri si contracte. Am facut orice altceva inafara de asta. M-am ocupat de tot felul de comenzi , am cautat oferte pentru orice, am intocmit actele pentru o licitatie, am facut niste mazgaleli in Photoshop, iar momentan desenez o hala. In fiecare zi mi se spune ce sa fac, nu am nicio perspectiva asupra a ceea ce trebuie per total facut , mi se cer sa fac lucrurile cat mai repede si indiferent cat de prost, nu intereseaza pe nimeni calitatea , patronul este de o incultura greu de imaginat , iar gramatica romana nu o stapaneste nici macar la nivelul clasei I (fara nicio exagerare). Lucruri care in orice firma normala iau 2 saptamani pentru a fi facute de catre un colectiv intreg, aici se fac de catre o singura persoana in cateva ore, la plezneala, iar daca ceva e gresit nu intereseaza pe nimeni, merge si asa, sau vine si incepe sa urle ca un dement la prima persoana care ii iese in cale. Asa ca de-asta e greu de definit ceea ce fac aici, si nici are cum sa imi placa.
    Din respect pentru mine inasami trebuie sa imi iau talpasita cat mai repede, insa nu vreu nici sa ma apuce palpitatiile si sa ma feresc de administrator cand se afisaza lista de intretinere, asa ca pe moment ma mai tarasc pe aici, fiind in orice moment constienta cat de mult imi displace .

  23. @Raluca: nu-mi zice că ai făcut prima zdrăngănea tot la 9-10-12 ani :mrgreen:

  24. In clasa a III-a, scriam compuneri despre cum vine toamna si o faceam pe „tovarasa” invatatoare sa planga de fiecare data cand citea. Am mai scris o poveste despre un dovleac si un pepene, pe care mama mi-o tot spune, dar de care nu imi mai aduc aminte. Scriam compuneri, poezii si alte chestii. Cred ca pepenele si dovleacul au mers la aceeasi petrecere ca si personajele tale, Simona, ca nici eu nu am mai dat de urma caietului in care erau adunate…
    Cand nu scriam, faceam haine pentru papusi. Vacantele le petreceam la tara, iar bunica-mea – care era cea mai tare croitoreasa din sat – avea o sumedenie de materiale primite de la femeile de acolo, sa faca fuste, taioare si altele. I-am ciopartit odata un material in patratele sa fac papusii rochie si lenjerie de pat. Mai sa faca infarct bunica-mea cand a venit coana preoteasa la proba si a vazut ce gaura cat farfuria i se latea pe spate, de unde taiasem eu pentru fusta clos. Nu spun ce bataie am mancat…
    N-am ajuns designer vestimentar, desi mi-ar fi placut mult, in clasa a III-a. In schimb, zece ani mai tarziu, aveam sa castig bani din scris si sa traiesc din asta multa vreme. Nu-mi pare rau, as face acelasi lucru, desi poate nu as mai crede la fel de mult ca pot schimba lumea prin cuvinte.

  25. @Gabi: ahh, rochițe pt păpuși făceam și eu, dar TRICOTATE!!! le-am tricotat și fustițe, și bluzițe, dacă poți să-ți imaginezi 😆 am avut pasiunea asta în copilărie, când stăteam mult pe la mamaie, care tricota non-stop. la un moment dat, învățasem și să croșetez 😆

  26. Cred ca mai am pe-acasa romanul. Nu-s foarte indragostita de mine, dar pastrez lucrurile pe care le scriu si din amuzament si din nostalgie. Ba chiar scriu si datele la care-am produs respectiva cugetare, ca sa imortalizez momentul, un obicei care mi-a atras critici serioase, gen, cum pot eu sa cred ca vrea sa stie cineva cind am scris ce-am scris? 🙂 Adevaru’ adevarat e ca e oleaca de vanitate aici, ca am capatat obiceiul asta citindu-l pe Eminescu! Care si el punea data! 🙂

    Nu mai tin minte exact ce facea virgina mea maritata. Cred ca se uita dupa altu’, neobrazata…

  27. @Simona ………mmm, ba cam da, nu vrei sa stii ce au patimit margelele mamei care se „rupeau” din senin si normal ca trebuiau reparate si eventual recombinate… Dar ma gandeam acum ca exista si moartea pasiunii daca e transformata in ceva in care isi baga banii coada… Tot pe mine ma dau de exemplu (deh…) – mereu mi-au placut florile, ma extaziam in fata oricarei buruieni, ma simteam minunat daca puneam la un loc trei papadii in vaza etc… Realizarea de aranjamente florale e o chestie relativ banoasa, pe care o practic din 2002 (nu am florarie, ci diverse contracte de furnizare de aranjamente pt hoteluri, evenimente etc). Ce voiam sa spun este ca nu prea mai simt nimic cand vad flori (doamne ce ciudat suna!) si rar regasesc senzatia de la inceput in timp ce fac vreun aranjament. E cam ca o relatie in care s-a instalat rutina si te intrebi unde erai cand a disparut pasiunea…

  28. @Raluca: și, totuși, eu trăiesc din scris și pasiunea n-a murit, crede-mă. chiar dacă sunt momente în care scriu și ce nu îmi place sau momente în care intervine rutina…

  29. Cred ca 9 ani e un prag….
    Eu aveam 9 ani cand mama si-a luat masina de cusut…de-atunci masina de cusut(in toate formele ei triplock, uberdeck, liniara) face parte din viata mea…
    Pasiune devenita afacere…? Acum nu mai e…mai mult relatia de care spune Raluca in care a murit pasiunea.
    O relatie pe care am reinventat-o in contracte lohn, in firma de decorat nunti…
    Acum ma gandesc la un boutique…intai on-line si apoi restul…
    Cred ca 9 ani e un prag…ca si 29…ca si 39… 🙂

  30. baiatul meu, nascut in ’89, avea aspiratii mari cand avea vreo 3-4 ani – voia sa se faca cioban. La inceput ne-a amuzat dar cand a tot continuat cu asta i-am spus ca Iliescu (pe acea vreme era cea mai potrivita persoana pentru asta :mrgreen: ) a dat ordin sa fie bagati la puscarie toti ciobanii 😆 😆 😆 …si atunci si-a schimbat dorinta – dorea sa se faca tractorist 😯 😯 😯 …baiat de ingineri, crescut numai la oras, cu bunici si strabunici profesori …. mai tarziu, pe la 10 ani i-am recomandat sa se faca avocat ca avea o gura ❗ ❗ ❗ … a ajuns inginer ca si noi si pare ca ii place

  31. Eu sunt de formatie electrician, scolit ptr. aceasta meserie, liceu, scoala de maistri, facultate. Cea mai mare implinire ptr mine in aceasta meserie este atunci cind pun in functie o instalatie noua/reparata. Este un sentiment pe care posibil sa-l fi incercat si Creatorul.
    Nu de la inceput am simtit atractie pentru aceasta meserie. Pasiunea a venit pe parcurs.
    Am 31 de ani vechime in meserie.
    In ultim vreme mi-am mai descoperit 2 pasiuni(zaceau ascunse bine in mine) gradinaritul si bucatareala. Dar sunt la inceputuri, mai vorbim peste 30 de ani de acestea (voi avea 80 de ani;-) ]. 😀

  32. Simona, si eu aveam tricotate. De fapt, daca ma gandesc bine, primii mei bani (450 de lei) i-am castigat tricotand un pulover pentru o prietena. A fost un model destul de complicat, cu torsade, pe care l-a purtat muulta vreme. Am fost foarte multumita de asta. Pe urma am umplut familia de caciulite cu ciucurasi (mai stii modelul acela cu doi ciucurasi sferici prinsi in partea dreapta), fulare, veste si, din cand in cand, cate un pulover mai complicat. Am si acum unul tricotat din vreo zece culori, cu motive amerindiene. De multe ori mi-am spus, ca daca am fi trait intr-o tara normala, as fi castigat bani frumosi din asta…

  33. @gee: și mie îmi pare rău câteodată că nu m-am făcut avocat, tot din cauză de gură :mrgreen:

  34. @ghiorghe nicolae: la 80 de ani o să fii chef 😛

  35. @Gabi: eu pentru oameni nu cred că am ajuns să fac. poate pentru mine vreo vestă, dar atât. dar cu ce te-mpiedică țara? 🙄

  36. Ma recunosc pina la un punct in povestea CorineiP, cu deosebirea ca firma in care lucrez eu e super ok, atmosfera e chiar faina, dar job-ul e jalnic. eu chiar fac traduceri (texte tehnice, comericale si legale) dar, ce-i drept dar sufar din ce in ce mai mult ca in fiecare dimineata „trebuie sa ma dau jos din pat si sa ma duc la un job care nu imi place, dar pe care l-am acceptat temporar pentru ca imi plateste facturile, haleala” (multumesc, Corina).

    Pasiunea „in cimpul muncii” mi s-a aratat acum ani buni, ca profesor de limbi straine, dar intre timp mi-am reevaluat pozitia vizavi de viata profesionala: am sa tind spre satisfactie, las pasiunea in sfera privata, ca slava Domnului, e loc destul!

  37. Eu am vrut sa il urmez pe PRUNARIU si am strins incepind din clasa aV-a o sumedenie de caiete si documentari cu ce se putea culege de prin Cutezatorii ..si altele ….nu am ajuns in spatiu din pacate ..insa am ajuns pe mare zgirii apa de fo’23 de ani…si se potriveste pe aproape cu ce vroiam eu hehehe….plus ca sint avantajat de zodie …fiind rac …imi place apa …nu s-o beau :)..plus ca am avantajul de a nu ”beneficia” prea mult de ”binefacerile” societatii noastre.

  38. Simona, la cat valoreaza arta in tara asta, as fi murit de foame. Ca eu visam sa fac creatii haute couture din patratelele bunica-mii si din tricotaje cu torsade, nu sa imbatranesc in fotoliu, langa soba, tricotand pentru altii ca sa platesc intretinerea…

  39. Toata faculta am visat sa fac neurochirurgie… in consecinta, mi-am petrecut vacantele in sectia de neurochirugie, fie in urgenta unde mai coseam si eu capete sparte, fie in sala de operatie, unde mai bagam si eu un deget in plaga.

    La un moment dat mi-am dat seama ca imi e greu sa retin anatomia topografica a unui nucleu, nu reuseam sa inteleg de ce o iau axonii lui pe o cale asa de complicata… asa ca am inceput sa citesc neuroembriologie (in capul meu cel simplu, ca sa intelegi cum functioneaza ceva, trebuie sa stii cum e construit)… foarte curand am ajuns sa cer articole de la diferiti profi care publicasera in domeniu… iar cu unul din ei m-a invitat sa lucrez cateva luni in laboratorul lui.

    Well!!… Am stiut din momentul in care i-am calcat pragul ca asta vreau sa fac. Si asta fac si in prezent: cercetare in embriologie! Sunt norocos, stiu… si imi amintesc cat de norocos sunt de fiecare data cand, asezandu-ma la microscop ca sa evaluez rezultatele unui experiment, retraiesc fiorul acelei prime zile!…

  40. Fratilor, voi acestia 😀 care sspuneti ca intr-un anumit moment din viata voastra v-a placut sa scrieti, de ce nu continuati cu pasiunea asta? Poate sinteti urmatorul Stephen King, sau urmatoarea Elizabeth Gilbert… E mult de munca cu hobby-ul asta, trebuie sa exersezi permanent si poate dura ani pina sa te lansezi… dar daca ai „microbul” in tine, e pacat sa nu-l dezvolti.

    Si ca sa comentez si on-topic putin: am terminat facultatea de chimie in limba franceza, iar acum lucrez ca technical writer pe germana-engleza. Un traseu profesional cit se poate de logic, nu? 😀

    Imi place enorm de mult ce fac (technical writing, internationalizare, localizare, uneori si traduceri tehnice) si atmosfera in firma la care lucrez e nemaipomenita. Singura chestie care mi-ar placea s-o fac in plus ar fi sa devin si trainer pt profesia mea… dar vine si asta catinel-catinel.

  41. Ca sa concluzionez pe un ton optimist , care nu a reiesit din ceea ce am scris pana acum:
    Daca iti place cu adevarat sa faci ceva, si iti doresti din tot sufletul , sunt sanse foarte mari sa reusesti, cu conditia sa fii sanatos. De cate ori mi-am dorit sa fac ceva am reusit (vreau sa zic de cate ori mi-am dorit ceva mult, mult de tot – si am facut sacrificii pentru asta) , asa ca mai am doar trei chestii de facut : unu – sa strang ceva bani ca sa am din ce trai cateva luni – si bani pentru o mica investitie – mica de tot din pacate (lucru de care m-am apucat, dar merge greu); doi – sa am curajul sa zic ca de astazi ma apuc de asta , si sa nu mai privesc in urma….iar apoi sa suport consecintele. Si trei – cea mai grea….sa aleg doar una din ideile si pasiunile mele si sa o duc pana la capat, lasandu-le balta pe celelalte.
    Felicitari tuturor celor care isi traiesc pasiunea!

  42. Claudia, mare dreptate ai cu ”microbul” acela. Eu am realizat ce inseamna scrisul pentru mine abia in momentul in care nu a mai trebuit sa scriu in fiecare zi. Imi ardeau degetele sa pun ceva pe foaie si puneam virgule la textele din reviste, de dor dupa ce faceam inainte. E rau cand ai un microb din asta: nu poti fara el, dar si expunerea in exces iti dauneaza. :))

  43. @Gabi cred ca ai dreptate – la noi creatiile handmade sau unicat nu sunt apreciate si platite la justa lor valoare. Culmea este ca de cele mai multe ori sunt mai prost platite decat obiectele de serie. La noi conteaza mult eticheta (snobismul este in floare in Romania, trebuie sa recunoasteti), iar in spatele etichetei se ascunde o intreaga industrie a publicitatii pe care nu multa lume si-o poate permite etc, etc, asa ca de obicei esuam in fata sobei….

  44. @Gabi: hmmm, ce frumos visai 🙂

  45. @OvidiuS: oau! am încremenit de admirație, sună atât de complicaaaat! 🙄

  46. @Claudia: Berberova a debutat la 80 de ani, deci ar fi timp 😆

  47. @Simona: Da, Simona, da’ la 80 de ani… la ce-ti mai folosesc banii si celebritatea? 😀

  48. Eu chiar am avut onoarea asta, de a face ceeace îmi place pe post de profesie. Mentalităţile tribale din România au făcut să intru în coliziune cu sistemul. Şi nu neapărat cu sistemul – e mult prea abstract şi mult prea la îndemana să-ţi proiectezi pe el săracu’ toate tarele tale – ci cu nişte „nobili” din ăştia, nouveau. Aşa că am preferat să mă retrag şi să-mi văd de plod (ţineţi minte discuţia despre educaţia copiilor deştepţi).

  49. Eu am vrut să scriu primul roman de dragoste tot în clasa a doua. Am zis să încep cu începutul: am scris pe un bilet „te iubesc, Iuliana„ şi i l-am pus pe bancă.
    Ea n-a percutat la idee aşa că, în lipsă de muză, m-am potolit până în zilele noastre, când s-a inventat blogul. 😯

    Dar mai intâi de toate, pe la doi ani, l-am văzut pe tata care băga diverse chestii în două găurele mici din perete. Adică io să nu??? Am luat ce am gasit la îndemână, adică două cuie, apoi am încercat schema. Noroc că am băgat doar unul şi am învăţat ce înseamnă aterizarea pe spate + nani forţat vreo 5 minute, de am băgat toată famelia în fibrilaţie.
    Problema e că nici acum nu m-am potolit, îmi place să repar cam tot ce se bagă în priză, cu singura deosebire că acum le scot de acolo, mai întâi de toate. 😆

  50. Eu am scris trei poezele in clasa a V-a din care una mirosea rau de tot a Cosbuc, genul „au inceput de ieri sa cada/niste fulgi grasi de zapada” sub indrumarea lui bunelu’, Dumnezeu sa-l odihneasca. Le-am scris pe toate trei dintr-o suflare, intr-o dupa-amiaza de (sic!) iarna care mi-a ostoit tot talentul. Stiintele reale mi s-au parut mult mai „dintr-o bucata”. Asta a fost prima si ultima tentativa literara :mrgreen:

  51. Am mai spus asta la o postare mai veche aşa că mă bâlbâi puţin. După ce am renunţat la ideea de a deveni mămică (asta visam eu pe la 3 ani şi nici acum nu mi-a ieşit :mrgreen: ), am abandonat şi visul de a „mă face” musafir (nici asta nu mai e rentabil) am avut o revelaţie : profesoară! Nu că mi-aş fi descoperit un talent anume, din contră, eu mult timp am fost convinsă că sunt adoptată (tata – istorie, handbal, inot, etc. ; mama – desen, muzică, poezie, etc; eu – nema sport, nema voce, la desen florile erau întodeauna mai mari decât casele. Deci : ori sunt defectă ori nu sunt a lor 😯 ) dar îmi plăcea mie ideea de a lucra cu copiii. Încet, încet însă pasiunea pentru „cuvânt” s-a instalat comod în mintea mea şi am început să „investesc” în ea. Când profesoara de română mi-a zis că şi dacă nu citesc un roman ştiu să bat câmpii cu graţie şi să „jonglez” cu noţiunile şi m-a îndrumat spre litere, am fost convinsă că la catredă voi ajunge.
    În ziua în care m-am înscris la Litere am văzut broşura de la Jurnalistică şi acolo s-a încheiat „visul” de a trece note în catalog. Au trecut mai mulţi ani de atunci şi mă felicit şi acum. Mda, tot cu cuvinte mă joc dar în altă formă. Şi dacă încă mă trezesc de cele mai multe ori la ora 5 fără să-mi doresc să fug pe o insulă pustie, înseamnă că nu a murit pasiunea. Pentru că altă „motivaţie” nu prea e dacă mă înţelegeţi.

  52. Multumesc, nu stiu de ce la Prima nu se face Cireasa de pe tort ljsi cu oameni simpli. Cred ca as face fata.

  53. @ Anna: Pentru că altă “motivaţie” nu prea e dacă mă înţelegeţi.

    Of… saraca de tine… 😥

  54. Multumesc, nu stiu de ce la Prima nu se face Cireasa de pe tort ljsi cu oameni simpli. Cred ca 🙂 as face fata. 🙂

  55. Marian S, nu asa! Nu-mi plang de mila, se poate si mai rau, stiu! vreau sa spun doar ca fara pasiune, nu prea merge sa faci ce fac eu. Daca nu pasiunea m-ar tine aici, cu siguranta nici altceva! 😉

  56. Asta-i nimic. Eu am scris vreo 5 romane. Tot asa, pe jumatate de caiet dictando. Am scris si o piesa de teatru, ceva cu capa si spada – foarte palpitant, dar numai Actul I. Si nu-mi amintesc cine erau personajele principale, fir-ar sa fie. Aveam 11 ani. Am scris si poezii. Patriotice. In clasa a VI-a am avut o poezie publicata in ziarul local. Am primit si bani pe chestia asta – 50 sau 55 de lei. Am fost realmente socat. :mrgreen:

  57. @Adi: ai plătit impozit pe drepturile de autor? 😛

  58. @Anna: dar, până la urmă, ce faci tu? dintotdeauna am avut senzația că ai un job al naibii de misterios 🙄

  59. @Simona, nu e misterios deloc, am evitat eu sa spun pe sleau… Stau inchisa intre 4 pereti capitonati si…dau din gura 😉

  60. @Anna: și crezi că m-am prins despre ce e vorba? 🙄 🙄 🙄

  61. @Anna: am șters comentariul pe care voiai să-l șterg, dar tot nu m-am prins. mai bine zi-mi doar mie pe mail. dacă poți, firește…

  62. Eu voiam sa ma fac trapezista! Dar eram prea grasa. Intre timp, am mai slabit ceva si am sfarsit prin a invata franceza.
    Fiica-mea, in schimb, la 3 ani voia sa se faca…cocoş! Acum are 7 si e debusolata.

  63. @ioana stancescu: cocoș? 😆 😆 😆 😆 😆 😆 și de ce a renunțat?

  64. Am dat-o la scoala si i-au bagat aia mintile in cap. Acum vrea sa stie cand o sa poarte sutien!

  65. @ioana stancescu: 😆 😆 😆

  66. io am crezut ca sorora, la inceput, lucreaza in constructii sau ceva de genul 😆 😆 😆

  67. Vad ca sujetul a deraiat, asa ca tre’ sa marturisesc si eu ce vroiam sa ma fac la virsta de 5 ani: soacra. Mi s-a parut o „meserie” foarte interesanta cind ma uitam la bunica, toata lumea incerca sa-i faca pe plac, ea intirzia la masa (1.5-2 ore), nimeni nu indraznea sa-i faca nici un repros, super-misto jobul. Intre timp am cam bagat de seama ca tre’ intii sa ma fac mireasa si dupa mult, mult timp eventual soacra si nu mi s-a mai parut asa interesant. Plus ca momentul „obligatoriu” cu mireasa chiar nu mi s-a parut foarte stimulant… :mrgreen:

  68. Who can say
    Why today
    Tomorrow will be
    Yerterday!
    Daca in 10 minute nu-mi aruncati in fata cu ocara plagiatului, ma declar autorul catrenului!
    (de cand caut autorul, mi s-a urcat la cap :mrgreen: ca as fi eu)

  69. Nicky, de la mireasa la soacra e doar un pas. E ca un dat, cum apare mireasa … hop!, si soacra!

  70. A propos de distanta (spatiu), viteza si de fabula „Achile si broasca” (tata U descifreaza ambientul mecano-cinetic invocat) … e o intrebare-banc, in care se cere definitia lanii pure virgine … o stiti?

  71. Mai am doua minute de proza, curand voi fi poet :mrgreen:

  72. @Gabi:
    A propos de ideea de a pune virgule … cu tot respectul pentru postatori, nu ca-s ai Simonei, ci pentru ca „bicoz” … cred ca ai avea consistent de lucru sa reasezi virgulele din comentarii … reasezi prin eliminare, de fapt asta spuneam :mrgreen:

  73. @matrix, eu astept poetul :mrgreen:

  74. CorinaP: niste foarte tineri prieteni de-ai mei din timisoara, proaspat absolventi de arhitectura in timisoara, lucreaza ca arhitecti la viena!
    daca vrei detalii ( nun neaparat picante :mrgreen: ) scrie-mi ( sunt fierbinte)
    mimiavera@yahoo.com

  75. si be) ce blog ai? ca nu se vedeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!
    :(((((

  76. ela: scrie-mi si tu!
    😉
    pls!

  77. @Anna:
    Gusteritei, dar ce numar? 😳

  78. marta: exista si firme particulare care angajeaza profesori care chiar sa predea!
    parol d’honeur!
    ( scrie-mi daca nu crezi! :mrgreen: )
    ( scrie-mi si daca crezi! :mrgreen: )

  79. @matrix, e tarziu si nu mai fac acum conexiuni. Reluam? 🙄

  80. @Anna:
    Who can say … dar sigur :mrgreen:

  81. am vrut sa fiu artistaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…
    ( cine mai tine minte melodia?)
    stati linistiti pe locurili voastre ca v-o gasesc io pa yutub!
    😉

  82. @matrix : nu te contrazic dar pe cuvant ca nu stiu ce zici

  83. [youtube http://www.youtube.com/watch?v=AeQrVhKJ8Ew&w=420&h=315%5D
    ( origiinalul era al olimpiei panciu! 🙂 mai sap umpic!)

  84. acum fac oarece care-mi place , dar inca nu e pasiunea vietii mele!
    ma pregatesc, in schimb!
    strang neste parale, ma recalific, etc…
    intre timp invat sa dansez step precum fred astaire!
    dana cavaleru sa traiasca!
    daca n-ati auzit de ea, luati d-acilea:
    [youtube http://www.youtube.com/watch?v=D0TBE6Zs2rc&w=420&h=315%5D

  85. Anna: la orice ma steptam , dar la asta nu!
    daca tot ai pasiune, o sa-ti dau un mail!
    ca pereti capitonati mai sunt!
    😉

  86. hai: nani ( eu cel putin! :mrgreen: )
    ca maine la 8 decolez intru „plata facturilor”, dar si cu olecutza de palshiere in dansa!
    😉

  87. erata: palshiere=plashiere!
    😉

  88. Cruela, ce norocoasa sunt. Eu nu trebuie sa-ti trimit mail, eu primesc mail. :mrgreen: Multam!

  89. @cruela: ți-ai făcut firmă de resurse umane? :mrgreen:

  90. @ cruela: păcat de ea, că era melodie mişto, dar au făcut bagabonţii variantă porno:

    Am vrut să fiu artistă
    La 20 de ani
    Să fiu echilibristă
    Cu scule de golani… 😳

  91. Cam in anul doi de facultate am descoperit ca imi raman bani pentru bere daca nu mai cumpar carela de masa la cantina si imi gatesc singur in camera. Cu gatitul stateam cam prost adica ma ardeam pe maini cu ulei cand gateam oua prajite. Asa ca am inceput usor cu retete de genul tocanita „adunare generala” cu ce se gaseste prin frigiderul unui student si al colegilor, dar a inceput sa imi placa, la un moment dat am primit cadou de la colegii de palier de la camin o oala mare sa ajunga la toata lumea celebra mea „fasole cu afumatura”. Nivelul urmator a fost gatitul cu telefonul la ureche sub atenta indrumare a mamei care imi furniza indicatiile pretioase pentru retelele gatite de ea. Mai nou folosesc destul de des internetul de unde ma inspir prntru retete.Acum gatesc cam de doua ori pe saptamana si lucrul asta ma relaxeaza la maxim. Emisiunile culinare si posturile dedicate gatitului sunt preferatele mele. Gatitul nu e profesia mea dar e marea mea pasiune.

  92. cartela de masa

  93. misoginule: MANCAREA-A FUDULIE, BEUTURA-I TEMELIE!
    STIE ORICE STUDENT!
    😉

  94. Simona: deocamdata exersez!
    😉

  95. @Simona, ups, abia acum am mai intrat, da, tot aia fac, desi tot universul pragmatic a complotat, big time 🙂

  96. Eei, io am trecut la fapte încă din clasa întîi, aveam deja o gagică căreia îi promisesem să-i cumpăr pantofi din Germanica. A așteptat ea ce-a așteptat și a hotărît, în cele din urmă, să-și cumpere singură pantofi, așa că a emigrat fata :mrgreen:Țin minte că vroiam să mă fac aviator, apoi, mai tîrziu, vaporean, că aveam în familie, dar am rămas la machete. Cu poezia a fost mult mai tîrziu, după Liceenii și alte alea. Însă ce mi-a plăcut cel mai mult e că am lucrat și eu între pereți capitonați, da` la butoane. Am crescut între pereții ăia:D Tata vroia TCM, eu inginer de unde…pînă la urmă am terminat altceva, și ceea ce fac acum, fac cu plăcere. Pereții au rămas la stadiu de hobby. Problema e cu fie-mea, mi-a zis astă seară că vrea să fie mireasă, și nu-s nici țigan, nici neamț:lol: I-am explicat cît de cît și a abandonat tema.:D

  97. […] Raluca: “Mie, ca aproape intregii populatii feminine de pe planeta mi-au placut intotdeauna zdranganelele. De patru ani am un magazin de bijuterii hand-made (facute atat de mine cat si de alte persoane creative). Avand in vedere ca imi administrez singura magazinul (unde si stau sa “margelesc”), inseamna ca fac parte dintre cei 0,1% care nu se uita mereu la ceas asteptand cu infrigurare sa bata orologiul ca sa plece acasa. Nu cred ca voi ajunge vreodata miliardareasa din asta, dar cred ca este inestimabil faptul ca am in fiecare zi cate o bucurie si ce e mai important – nervii exact la locul lor.” […]

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question   Razz  Sad   Evil  Exclaim  Smile  Redface  Biggrin  Surprised  Eek   Confused   Cool  LOL   Mad   Twisted  Rolleyes   Wink  Idea  Arrow  Neutral  Cry   Mr. Green