Alfabet pentru urși

Alfabet pentru urși e o poveste despre un sistem de educație care nu funcționează și niște legi absurde care schimbă radical destinul unor copii: îi transformă în hoți și-i aruncă într-un centru de reeducare, unde o învățătoare și câțiva educatori încearcă să vindece cicatricele cu care au venit de-afară. Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, una dintre cele șase echipe care au câștigat bursele Superscrieri/BRD pe tema educației, au petrecut două săptămâni la Centrul de Reeducare Buziaș, locul în care ajung adolescenții neglijați de părinți, de profesori și de societate. Un fragment din materialul lor puteți citi mai jos:

Învățătoarea Lenuța Stoia a luat ieri în primire clasele I și a III-a. Toți cei șapte elevi din clasa ei sunt noi pentru că tinerii la care a predat anul trecut s-au eliberat înainte de începerea noului an școlar. E o femeie solidă, de 58 de ani, cu cearcăne adânci, pe fruntea căreia cei 38 de ani de învățământ au desenat linii paralele. Are ochii căprui-deschis și o privire directă și sinceră, care-ți dă un sentiment de bine. „Doamna, semănați cu mama“, „Doamna, semănați cu bunica“ i-au spus de multe ori copiii de la Centrul de Reeducare Buziaș, unde predă de 11 ani. „Nu mai spune! Atunci înseamnă că o să ne-nțelegem bine“, le-a răspuns cu vocea ei caldă, neverosimilă în lumea de aici.

— Sper să colaborăm bine anul ăsta, că dacă nu colaborăm, nu avem rezultate. Așa e, Berți?

— Da, doamna.

— Nu aștept minuni, nu vă stresați că „Vai, eu nu știu“. Important e cum vorbim unii cu alții, cum ne-nțelegem. Să fim ca-ntr-o familie.

— Așa, doamna.

— O să scriem puțin să vedem ce știe fiecare. Deschideți cartea și scrieți de unde vreți voi, ce vreți voi, ca să știm de unde s-o pornim cu scrisul.

Elevii stau cocoșați deasupra caietelor, cu creioanele suspendate nefiresc în mâinile lor. Unul răsfoiește abecedarul cu grijă, de parcă i-ar fi teamă să nu-i rupă foile, altul întoarce nedumerit caietul de pe-o parte pe alta. Marian are 15 ani, Berți, 17, Zoli, Gheorghe și cei doi Sebi, 18. Sunt niște copii mari care nu știu cum ar trebui să se comporte copiii care n-au fost niciodată. Doar Mihaela, singura fată din clasă, scrie concentrată, iar mâinile ei mici și silueta minionă o fac să pară o fetiță ascultătoare, care-și face temele.

— Tu n-ai fost la școală?

Marian clatină din cap.

— Nici o zi?

Marian clatină din cap.

— No, bun, stai liniștit, atunci o luăm de la-nceput.

Învățătoarea îl mângâie pe păr.

— Sebi, tu ai fost la școală?

— Puțin.

— Cât de puțin?

— Două săptămâni.

— Bun, scrie orice litere sau cuvinte înțelegi, alege de aici ce crezi tu că știi, mai vedem dup-aia.

— Berți, tu ești vesel, văd, de dimineață.

— Îhî.

— Tu începi de la sfârșitul caietului? Lași prima pagină goală. Și scrii de-aici. Ce e, Berți?

— Nu știu să scriu, doamna.

— Acum tu râzi. Ți se pare așa, o glumă? Băieți, voi veți ședea aici o perioadă. Ar fi bine să vă gândiți să faceți ceva pentru voi. Să recuperăm de la școală cunoștințele pe care nu le aveți și să învățați să scrieți și să citiți, că ăsta e scopul, nu?

Zoli o privește fix pe Mihaela. Fata stă cu ochii în caiet și evită să facă orice fel de contact vizual. Băiatul vede că l-am observat, lasă capul în jos, iar în obraji îi apar pete roz. Potrivit foii matricole, Mihaela a absolvit doar două clase, însă cunoștințele ei sunt de-a V-a. Legea învățământului nu le permite însă cadrelor didactice să pună un elev într-o clasă în funcție de abilitățile lui, ci doar după foaia matricolă. Așa că Mihaela va rămâne într-a III-a, unde învață și Zoli care, deși a absolvit și el două clase, e analfabet.

(…)

Lenuța Stoia se plimbă prin clasă de la un elev la altul. Desenează pe fiecare caiet modelul de literă și explică din nou și din nou cum se scrie simbolul care încă nu reprezintă nimic pentru tineri.

— O liniuță, apoi un oval pe care-l legăm de liniuță, apoi un baston. Liniuță, oval, baston. A mic. E greu?

— Da.

— Marian, încerci singur? Bravo, du-te jos pe el. Așa. Hai, încă unul, dar tu singur.

— Eu nu știu să fac astea, doamna.

— Deci tu nu știi cu literele de mână, asta nu știi.

Cei trei băieți dintr-a III-a recunosc literele de tipar, dar nu pot să le scrie de mână, o situație pe care învățătoarea a întâlnit-o adesea printre elevii ei.

— Eu nu vă cert dacă greșiți, atâta le repetăm până le-nvățăm.

Sebi are mâinile mari, cu degete scurte și butucănoase. Poartă o cămașă strâmtă, în carouri, cu nasturii desfăcuți până la jumătatea pieptului, să i se vadă tatuajul. Stă aplecat ca un urs deasupra caietului și ține creionul între degetul mijlociu și cel arătător. Învățătoarea îi ia mâna dreaptă și-i desface degetele, îi aranjează creionul corect, apoi își pune mâna peste mâna lui și desenează împreună prima literă din viața lui Sebi. Liniuță, oval, baston.

„Urșii“ sunt, în argoul de penitenciar, deținuții care nu știu să scrie și să citească și care, la Buziaș, ajung în clasa Lenuței Stoia. Învățătoarea și-a adaptat acum mulți ani materia: sare peste liniuțe și bastonașe, poeziile și poveștile din abecedar care se potrivesc elevilor de șapte ani, nu celor de 18. Insistă pe română, astfel încât elevii să învețe să scrie și să citească înainte să se elibereze; oricum, cei mai mulți știu să-și socotească banii. Predă mai multe litere într-o zi, dar fără să treacă peste puterile tinerilor și fără să le dea impresia că nu pot.

Sebi e unul dintre puținii băieți din centru care n-are o atitudine de șmecher. E blând și docil și se străduiește să deseneze corect litera A. În zilele următoare va învăța să scrie de mână U, R și M, iar când va citi pentru prima dată un cuvânt – „aur“, „aura“, „urma“ – fața i se va lumina de bucurie.

Băiatul a crescut în Turda, la barăci, pe strada Nicolae Teclu. Mama lui l-a abandonat când avea șase luni, așa că a fost crescut de bunicii paterni. Nu l-au dat la școală pentru că mama lui n-a vrut să vină de dincolo, să-l treacă pe numele lor. Până să fie arestat, n-a avut nici măcar buletin. Muncea la vaci, pe la oameni, sau mergea după sticle, fier vechi și lemne.

Sebi nu e singurul din clasă pentru care condițiile de la centru sunt mai bune decât cele de-acasă. Un fost elev n-a știut să se așeze pe scaun când a intrat prima dată în clasă; s-a întins pe gresie, cu capul sprijinit în palmă, ca atunci când ieșea cu vitele la păscut. La masă, și-a ascuns carnea în buzunar, ca s-o mănânce mai târziu. Altul a băut apă din W.C., i-au povestit copiii, iar o fată de 16 ani și-a făcut nevoile în cameră pentru că trăise pe stradă și nu știa să folosească toaleta.

CITIȚl TOT MATERIALUL AICI.

Foto Cosmin Bumbuț

Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț umblă teleleu, ca să povestească România de azi în imagini și cuvinte. Dacă vrei să susții proiectele documentare la care lucrează, abonează-te la vederi.