Fă-ți un bine și nu asculta albumul lui Adele, 25!

Pe Gabriel Sandu (în foto) îl știu de când avea 16-17 ani și debuta în suplimentul pentru liceeni al Academiei Cațavencu, intitulat Academia de Gashcă, în care s-au afirmat echipe de la zeci de licee din țară (poate vi-l mai amintiți). Ba el i-a găsit și numele. Țin minte că, după ce am stat într-un brainstorming de câteva ore o grămadă de creativi-adulți ai lu’ pește, de la celebra revistă de umor, i-am dat puștiului Gabi, de la Școala Centrală, un SMS disperat: “Zi-ne un nume pentru supliment, că suntem praf, n-am găsit absolut nicio variantă OK”. Ni l-a zis în 2 minute.

Pe vremea aia, Gabi voia să devină actor. Între timp, chiar a devenit. Dar nu s-a lăsat nici de scris. Dovada: textul de mai jos, despre ultimul album al lui Adele, pe care i-l public cu drag. Sper să vă placă.

FĂ-ȚI UN BINE ȘI NU ASCULTA ALBUMUL LUI ADELE, 25!

Fugi până nu e prea târziu. Du-te la Sinaia și stai într-un hotel comunist, mergi la o petrecere cu muzică îndoielnică, fă orice, dar nu te băga la albumul ăsta. Știm cu toții că Adele e acea cântăreață care i-a inspirat pe mulți artiști să facă fix ce vor, în ideea că s-ar putea să poată și trăi din asta, și a revenit în forță cu un videoclip regizat de Xavier Dolan, sweetheart-ul festivalului de la Cannes. De vânzările ei istorice știe și bunică-mea din Balta Albă, iar faptul că e probabil singurul artist din lume care, la două zile după lansarea albumului, și-a făcut fanii să posteze coveruri după aproape toate melodiile de pe album vorbește de la sine. Așa că m-am gândit, mai degrabă, să fac o listă de motive pentru care calitatea vieții voastre s-ar putea îmbunătăți dacă stați departe de materialul ăsta discografic. Pentru mine a fost prea târziu.

În primul rând, Adele are 27 de ani și a scos un disc despre cum se simțea ea când avea 25 de ani. După ce a devenit cunoscută prin succesul altor două albume, 21 și 19. Pe bune, Adele, urmând logica și ritmul ăsta, la 32 de ani vei scoate albumul intitulat, surprinzător, „30”? E încă o idee drăguță să-ți denumești discografia după vârsta la care ai compus, dar on the long run, simți izul de hilaritate?

Partea cea mai enervantă e că, la 25 de ani, deși Adele se plimbase prin locuri din lume despre care tu nici nu știi că există, cântând că nu-i bai, she’ll find someone like you, tot a mai găsit motive să sufere puțin. Preț de-un album.

Deși face ce-i place, câștigă cât să ne enerveze dacă intrăm in detalii și, între timp, dezvoltă ceva fobie legată de celebritate, Adele și producătorii, care mănâncă o pâine de pe urma ei, știu exact ce loc ocupă ea în mainstream-ul acestei industrii predominate de sexualitate: artistul true, care vorbește deschis, c-o voce extrem de mișto, despre cum poți să mori din dragoste, rănită.

Din ce povestește în interviurile recente, reiese clar că, după ce a cunoscut celebritatea mondială și un tip care o face fericită și a mai și născut, n-a mai știut despre ce să mai scrie.

A-ncercat să ne povesteasca cum e sa fii mamă, dar și-a dat seama la timp că nu-i pasă nimanui. Oh, well, și tocmai când avea să devină imnul materinităților, ea a ales the good old road: numarul 1 la radio.

Și acum urmează partea cea mai enervantă povestită chiar de ea: după un lung travaliu creațional, întâlniri cu compozitori mari și comerciali, printre care și Bruno Mars, s-a hotărât: ne va povesti despre ce regretă ea din trecutul ei.

Adevărul e că dacă “21” a fost despre cât de futut e prezentul, “25” nu putea fi decât despre cât de minunat era-n trecut, adica atunci când, de fapt, ne povestea ce nașpa e. Mda. Dezavantajul de a-ți duce viața în ochii publicului e că rămâne consemnat tot ce spui. Sau cânți, în cazul ăsta. Sigur, n-ar avea nimeni nicio problemă cu ficționalizarea actelor artistice, asta dacă n-ar pretinde că sunt auto-biografice.

Totuși, aș zice că procesul creațional prin care trece Adele ar putea fi subiectul unei teze despre percepția perversă asupra propriilor suferințe. Întâi de toate suntem tineri și suferim ca naiba, câțiva ani mai târziu ne mortificăm simțurile, până ne pare rău până și după vremurile când ne era… Rău de tot.

Deși procesul de manipulare emoțională la care suntem supuși e evident, partea proastă e că: funcționează. Și de fapt, oricât aș vrea să-mi imaginez că-i zic…

“Pe bune, acum, Adele, drept cine ne iei? Dacă trecutul a fost jalnic și-n prezent ești mamă, prea fericită ca să ne mai dai ceva cu care să ne identificăm, te-ai gândit să deshumezi niște fantome pentru care, la o adică, ai putea să plângi?“

…Nu pot să o fac.

Pentru că această compozitoare și cântăreață britanică reușește, cu versurile și vocea ei super-mișto, să te transpună într-un trecut referitor la care chiar nu mai aveai vreun chef să te emoționezi.

Sau cum ar zice individa asta pe twitter:

Sigur, sunt convins că lucrarea despre care vorbim, 25, are un impact sporit asupra celor aflați între 25 și 30 de ani. Dacă ai peste 30, se presupune că ai văzut destule și nu mai ești așa impresionabil, de fapt nu prea ai timp de asta, pentru că trebuie să citește tot felul de motivaționale ca să te convingi ca 30 is the new 20

Iar, dacă ai sub 25, probabil încă ai senzația că în timp ce trăiești la maximum, viața îți va rezerva ție, numai și numai ție, acea schimbare smooth, care nouă, celor trecuți de pragul critic 25, ni s-a refuzat și am fost nevoiți să ne acomodăm cu gustul realității.

Așa că mă adresez în primul rând vouă, celor între 25 și 30. Fugiți de albumul ăsta până nu e prea târziu și nu vă trimit prietenii melodie cu melodie pe messenger.

Oameni buni, albumul ăsta e un pericol dacă ești într-o relație. Pentru că o să vrei să stai puțin tu cu tine și te vei gândi la tot felul de faze de acum 3 ani și la cum ar fi fost dacă faceai aia și nu ailaltă. Deși ești deja prea bătrân și știi că e un demers inutil, tot te va trece fiorul despărțirii.

Sfatul meu e să te calmezi și să nu iei decizii pripite . În plus, studiile arată că, de la o vârstă-ncolo, e mai greu să-ți găsești pe cineva (glumesc, studiile nu arată deloc asta).

În cazul în care te-a prins deja microbul pentru puțină suferință pe tema trecutului, soluția e să cumperi albumul de pe itunes (sau de pe orice platformă civilizată) și să-l împarți la căști cu consoarta/consortul. În felul ăsta, în caz că manifestă aceleași sensibilități, își va lua de la sine puțină distanța și veți putea fiecare să meditați în liniște. Iar, dacă nu va rezona cu genul, cu atât mai bine, va înțelege că ai niște zile mai dubioase și-și va vedea de toamna asta drăguță, până-ți revii.

Acum puțin despre melodiile-obsesie și de ce nu e deloc ok să le asculți.

A million years ago – trecând peste faptul că, armonic vorbind, seamănă tare cu tema Mash (Suicide is painless), m-a rupt. E practic despre prietenii lui Adele care, acum ca e celebră și bogată, n-o mai privesc în ochi like in good old times. Poate vor să-i ceara bani și nu vor să fie prea evidenți. Am și eu 27 de ani, ca Adele, niciun ban in buzunar, niciun prieten nu evită să se uite-n ochii mei, dar cu toate astea tot am analizat ce s-a întâmplat prin viața mea în ultimii 7 ani.

De ce NU e ok să asculți melodia asta: Pentru că versurile I miss my friends, I miss my mother / I miss it when life was party to be thrown / But that was a million years ago m-au făcut să-mi fie dor de mama, deși stă la doua stații de autobuz distanță și mă obosește după 2 minute la telefon.

All I ask – Melodia asta seamănă cu ceva cântat de Bruno Mars. Adele cântă mult în registrul acut, mai mult decât pe albumele precedente, instrumentalul se mai și modulează, deci cântă din ce în ce mai sus. Cântecul ăsta va fi genul ăla pe care în jumatate de an o să-l urâm cu toții când îl auzim la karaoke. Practic, Adele se întreabă ce se va întâmpla cu ea dacă nu va mai putea iubi niciodata așa, ca la carte.

Păi ce să se întâmple daca nu mai iubești, măi Adele? Nu mai iubești și gata, îți vezi de viață, ai copil mic de crescut.

De ce NU e ok să asculți melodia asta: dacă încă n-ați luat-o pe ulei la “A million years ago”, e cam gata. Xanax is the game. În plus, calitatea si motivele din spatele emoțiilor noastre chiar se transformă în timp. Și crede-mă: n-ai timp să-ți pară atât de rău pentru vremurile când totul avea „altă intensitate”. Oh, yeah.

River Lea este track-ul ăla mai mișcat, cu percuție, pe care poți să-l asculți când conduci la drum lung fără să-ți fie frică de faptul ca-i putea claca și intra într-un copac.

„I grew up by the River Lea / There was something in the water, now that something’s in me” . Și eu am crescut lângă river Dâmbovița, dar nu mă țin ficații să îmi imaginez că ce era în acest râu bucureștean e acum în sufletul meu. Bleah.

De ce NU e ok să asculți melodia asta: practic, singurul motiv să nu asculți melodia asta este că te vei plictisi de ea relativ repede și vei reveni la celelalte două. Și am stabilit deja că asta nu e o idee bună, mai ales dacă ești la volan.

Send my love (to your new lover) – este singurul downside real al albumului. Nici măcar vocea ei nu reușește să salveze compoziția asta ridicolă și complet nepotrivită pentru o femeie serioasă, precum Adele. Acest gen de producție ne amintește de ce odată ce atingi punctul maxim al celebrității, e bine să cauți voci noi care să te ajute să scrii și nu să apelezi, doar pentru că-ți permiți, la toți compozitorii de TOP 10.

De ce NU e ok să asculți melodia asta: în primul și-n primul rând pentru că aduce a Carly Rae Jepsen cu al ei Call me maybe tâmpenia aia a cărei singure părți bune e că se termină după 3 minute și 19 secunde.

Restul melodiilor sunt varianțiuni pe aceleași teme. Se recunoaște o temă nouă în versurile ei: frica de întuneric. Adele nu (mai) vrea să facă Love in the dark.

Dacă nu e prea târziu deja, vă las să verificați pe propriile dumneavoastră urechi ce și cum. Nu ca și cum ceea ce scriem eu ar putea să vă împiedice cumva, oricum.

Lăsând cinismul la o parte, Adele dă lovitura încă o dată. După ani de zile în care cârcotașii ziceau că nu va putea egala succesul avut cu 21, eu preconizez că-l va depăși. Pentru că în fond materialul discografic e chiar bun. Și, deși strategia de marketing emotional-manipulatoare e mega evidentă, în unele cazuri chiar nu mai contează.

Pe langa că e celebră, cântă foarte bine, scrie bine și ne ia banii cu bis pentru muzica ei, Adele pare să rămână și o gagică extrem de mișto, cu picioarele pe pământ. Iar atitudinea ei din timpul farsei asteia întărește cu siguranță ce spun acum.

Pe principiul – așa cum Călinescu spune, flaubertian – Adele c’est moi, să nu ziceți că nu v-am zis.

Gabriel Sandu