„Hei, tipule, ce păcat că eşti mort!”

Nu am apucat să citesc romanul Extraconjugal al lui Mihai Radu, proaspăt apărut la Polirom. Doar fragmentul publicat pe Scena 9 și pe cel de mai jos. Pe mine una m-a convins, vorba reclamei. Cele două fragmente mi-au făcut poftă să citesc tot. Sper foarte tare să vă convingă și pe voi.

“Răzbunarea mea pentru toate certurile, privirile, vorbele şi rahaturile care ne făceau viaţa insuportabilă era că o uram şi că trăiam cu speranţa că-i voi povesti ura mea. Ura era acel spectacol din mine însumi la care ea nu era invitată, deşi se vorbea numai despre ea, în cei mai scârboşi termeni posibili. Ura mea era ca un congres comunist: se aplauda, se scanda şi peste toate aplauzele şi scandările plutea atmosfera aia falsă.

Câteodată o uram liniştit, amplu. Erau acele duminici în care nu vorbea, în care stătea cu faţa în laptop şi nu mă privea nici măcar o dată, duminici asurzitoare în care mi se părea că pereţii camerei se apropiau de mine, că aerul era plin de scame care-mi răneau căile respiratorii. După masa de prânz mă uitam pe laptop în living. Ea stătea pe canapea, eu pe un fotoliu, lângă fereastră, pe Ve o ducea mătuşa la culcare şi-atunci tăcerea devenea o prezenţă corozivă. O priveam, nu schiţa nici un gest. Fie se uita pe acte, fie scria în laptop ceva pentru serviciu, era cu totul acolo, iar eu parcă nu existam. Răspundea la întrebări, când o făcea, fără să se uite la mine. O priveam pe furiş şi îmi spuneam că poate e o altă Alexandra. Îmi părea un trup părăsit, ca o casă pustie, în care s-a adăpostit altcineva, cum se adăpostesc vagabonzii în clădirile abandonate. Am început să scriu pe laptop toate astea. Într-o altă formă, bineînţeles, şi de fiecare dată începeam cu „Vacă proastă! Ce idioată eşti, Alexandra!“. În sâmbetele sau duminicile în care scriam, combinaţia de tăcere şi de linişte, dozele lor absolute puse una lângă alta, amestecul lor aproape că îmi dădea halucinaţii. Aş fi jurat că putea să înmoaie carnea pe oase. Pe fereastră, în lungul străzii, spre centrul comunei, nu se vedea nimeni. Şi scriam, uneori ca să întrerup cumva liniştea, alteori ca s-o enervez pe ea lovind tastele. Ştiam că la un moment dat va spune, cu voce de recepţionistă:

„Te rog să loveşti mai uşor în taste“, dar până atunci aveam vreme să scriu: „Dragă Ve, cu ani în urmă, când tu erai mică şi dormeai la prânz, mă-ta era foarte nenorocită…“. În capul meu, vocea care citea ceea ce scriam avea tonalitatea vocii cu care îi citeam lui Ve poveşti. „…mai exact, incredibil de nenorocită, o vacă bătrână, ciolănoasă şi împuţită. Sunt captiv, să ştii, şi fac toate astea pentru tine. Te iubesc foarte mult. Cam la fel de mult pe cât o urăsc pe vaca despre care am amintit mai sus. E foarte greşit să pun captivitatea şi nefericirea mea pe umerii tăi. Dar stai liniştită, nu-ţi voi trimite niciodată această scrisoare. Aşa, acum poţi deci să citeşti relaxată aceste rânduri îmbibate în inexistenţă. Să zicem că ai 20 de ani când citeşti asta, eu am 37 când îţi scriu. Vita din faţa mea are 42.“ Îmi plăcea că tastam şi mă uitam spre Alexandra, care era la doi paşi în faţa mea. „Da, e o vită bătrână, cum spuneam. Aş da orice să plec în oraş acum. Chiar acum, în acest moment care a dispărut de atâta timp când tu vei citi. Să intru într-un bar sau într-un club, să beau nişte beri, să sun pe cineva cu care să mă întâlnesc şi cu care să pierd câteva ore fumând, râzând, discutând. Aş face-o poate şi numai pentru a-i confirma Alexandrei teoria. Ce teorie? O teorie simplă, că eu vreau să plec, că nu îmi place cu voi, adică nu-mi place cu ea şi cu tine, că prefer să mă distrez cu alţii, cu altele, o viaţă a mea despre care voi să nu ştiţi nimic. Hai să-ţi zic: are dreptate, însă nu are de unde să ştie asta, aşa că de-asta zic, e o vacă tâmpită. Presupune rahaturi şi de-aia va avea parte de rahaturi. Îi voi confirma cele mai negre propoziţii pe care le-a spus despre mine, iar asta va fi răzbunarea mea. Haide să-ţi zic, Ve (chiar, iubito, oare te vor mai striga Ve colegii, iubitul tău îţi va spune «Ve»?), deci haide să-ţi zic cum arată moartea: duminică după-amiază, noi toţi – eu, vaca, tu, mătuşa –, casa asta, strada asta şi străzile din jur, vezi, noi suntem moartea acum, la prânz, când ni se aud doar digestiile, o moarte care pierde vremea la marginea oraşului…“

Închid documentul şi nu-l salvez.

Erau şi după-amiezi când nu mă mai opuneam tăcerii ei, nu mai aveam chef, nu mai aveam nervi, urcam în cameră, mă întindeam pe pat şi zăceam: aş fi vrut să comand tuturor celulelor din mine să nu facă altceva decât să zacă, să băltească, să simtă cum trece timpul prin ele şi-atât.

De câteva ori am invitat-o să mergem amândoi, plus Ve, cu maşina prin împrejurimi, însă doar s-a uitat la mine fără să-mi dea nici un răspuns. De câteva ori am strigat la ea: „Ei bine, zi-mi, răspunde în căcat odată, nu-i atât de greu, sau zi-mi să nu te mai întreb nimic niciodată!”.

În vara care a urmat mutării noastre în casă, am montat trei reflectoare: două pe gard, unul pe acoperişul verandei. Toate băteau în grădină, aşa că îmi făceam de lucru până târziu în noapte. Îmi plăcea, îmi imaginam că eram la locul unei crime sau că acolo, între plante, eram un fel de victimă care se târa printre propriile organe eviscerate sau că eram sufletul unui avion prăbuşit care se plimba printre rămăşiţele lui calcinate ori un fel de animal încolţit care îşi căuta o gaură unde să se ascundă în întunericul pământului. Uneori, Alexandra ieşea pe terasa de la primul etaj şi mă întreba ceva, iar eu îi răspundeam fără să o văd, pentru că reflectorul montat pe streaşină mă orbea dacă ridicam privirea spre ea. Ţineam capul în pământ şi discutam, păream pedepsit. Ce mult îmi plăcea când uita că trebuia să fie supărată pe mine, să mă urască! I-am zis şi ei asta şi mi-a spus şi ea acelaşi lucru, ba chiar mi-a cerut iertare, după care mi-a zâmbit la fel, „Hei, tipule, ce păcat că eşti mort!“.

În zilele în care mi se făcea dor de ieşit prin oraş, de pierdut nopţile prin baruri, de multe beri şi de vin, ura mea pentru ea devenea simplă, matematică, la fel ca ura unui om străin. Îmi spuneam: voi îmbătrâni lângă o femeie mai bătrână decât mine, iar femeile, de la o vârstă, chiar ştiu să îmbătrânească, chiar se pricep la asta, voi fi un captiv, se va răzbuna pe mine, ne vom urî până când ura noastră va deveni materială, pur şi simplu va apărea aici, în grădină, un bolovan într-una din nopţi, vom crea o lume cu ura noastră, iar eu, un boşorog, voi lovi în fiecare noapte, în lumina aceloraşi reflectoare, bătrâne şi ele, în bolovanul acela din curte. Apoi mi se făcea milă de ea şi mă consideram demn de dispreţ pentru ceea ce gândisem. Pentru ca mai târziu să cred că mila îmi venea doar din starea de oboseală provocată de ură şi că, de fapt, eram doar confuz şi epuizat. Îmi spuneam, aşa, din senin, că nu va putea fi cu un alt bărbat, că ar trebui să-şi facă operaţii estetice, că viaţa ei va fi, oricum, mizerabilă.”

Ei? Nu-i așa că v-a convins și pe voi?

Dacă cineva a citit tot romanul între timp, aștept impresii la cald.