Câteva gânduri despre “Extraconjugal”

Personajul Robert din “Extraconjugal”, noul roman al lui Mihai Radu, pășește pe aceleași străzi ca și noi și e îndrăgostit de același București de care suntem îndrăgostiți și noi. Are aceleași iluzii și deziluzii ca și noi, i se naște copilul într-o maternitate sinistră ca alea în care ni se nasc și nouă, se simte ca dracu’ într-o familie de bază schimonosită, ca alea pe care le avem și noi, e prost în feluri în care am putea fi proști oricare dintre noi și deștept în feluri în care am putea fi și noi. Soția lui, Alexandra, nu reușește să audă ceea ce el nu-i spune, așa cum nu am reuși oricare dintre noi și nu poate să creadă ceea ce el nu-i arată, așa cum nu am putea oricare dintre noi, iar el nu înțelege toate astea, așa cum, poate, nu am înțelege nici noi.

“Extraconjugal” e un roman despre noi și despre temele generației noastre. Despre cum suntem noi convinși că viața aia bună și mișto începe “mai târziu” și trăim ca orbeții, ca într-un fel de repetiție generală pentru marele spectacol, iar “mai târziu” ne trezim că marele spectacol a avut loc deja, jumate din viață (fix aia care trebuia să fie bună și mișto) a trecut și nu se mai întoarce și am mai și dat, din greșeală, cu copita-n șiștarul cu vise și ni s-au vărsat în papuci.

Cât despre “totul e bine când se termină cu bine”, e doar un clișeu despre care iarăși aflăm prea târziu că e doar un clișeu. Așa că romanul nu doar că nu se termină cu bine, dar nici măcar nu se termină. “O să fie bine” cu personajele sau “o să fie rău”, doar că noi, cititorii, nici nu mai aflăm, pentru că nici nu mai contează. Și nu mai contează, pentru că, de fapt, o să fie și bine, și rău, și mult, și puțin, și ușor, da’ mai ales greu. “Va fi goluri”, vorba lu’ Hagi. 🙂

Cartea se citește pe nerăsuflate, e ca un film care curge de la sine și în care te regăsești, iar umorul lui Mihai e acolo și el, ca mereu binevenita linguriță de miere în care se ascunde întotdeauna ceva nasol, care n-ar putea fi înghițit altfel decât camuflat. Citiți-o, mie mi-a plăcut foarte mult, v-o recomand în gura mare. Promit că o să vă atingă într-un fel foarte personal și că o să vă simțiți mai puțin singuri acolo, în foaierul propriei vieți, așteptând încă să înceapă marele spectacol. 🙂

Suntem mulți în foaier, hei, și unii ne și știm între noi! E cam ca la mitingurile anti-PSD. 😆