Simțim emoții pozitive și în pandemie? Cât din ce simțim putem controla, de fapt?

Cătălina Albeanu de la DOR mi-a pus niște întrebări, la momentul în care documenta acest material, despre statul acasă în vremuri de pandemie. Public și aici, cu acordul ei, răspunsurile mele destul de amănunțite, poate vă vor ajuta în vreun fel. Poza, semnată Alex Ștefan, e de acum fix un an, când doamna psiholog umbla liberă pe străzi, pffff…

Care e relația dintre comportamentele noastre și emoțiile pe care le simțim? Ce s-a schimbat în această direcție de când cu starea de urgență din țară?

Emoțiile generează comportamente și invers. Dacă ne e dor de cineva, putem să îl sunăm, iar, în funcție de cum ne răspunde, putem simți o grămadă de alte emoții, care, la rândul lor, pot genera diverse comportamente. Mai intră și gândurile noastre în schema asta, căci o emoție poate fi generată și de un simplu gând. Plecăm în viață, din copilăria mică, cu zeci de convingeri greșite, nerealiste, care ne trec prin creier de zeci de ori pe zi sub formă de gânduri, împingându-ne într-un vârtej de emoții. De cele mai multe ori nici nu le percepem, nici nu suntem conștienți de ele. Traseele neuronale pe care le parcurg sunt atât de bătătorite, încât, după zeci de ani de viață în care am rulat același mecanism, nici nu ne mai auzim creierul spunându-ne “Toți oamenii care mă iubesc pleacă”, atunci când suntem față în față cu cineva important pentru noi. Simțim direct teama de abandon de la capătul gândului și acționăm în consecință: evitând relația, fugind de persoana respectivă sau, dimpotrivă, agățându-ne de ea cu disperare. A fost doar un exemplu. Pandemia nu a schimbat felul în care funcționăm. Suntem exact cum am fost și înaintea ei, doar că, stresul fiind mai mare, emoțiile negative sunt mai prezente și mai intense. Dacă, de exemplu, atunci când eram mici, am trăit într-un mediu anxiogen, ne va fi trecut prin cap foarte des, de-a lungul vieții noastre, gândul că “o să fie rău”. Chiar și în situații în care nu exista niciun pericol real, ne-am simțit anxioși, pentru că așa ne-a dictat mintea noastră. În această perioadă, când chiar există un pericol, gândul ne va vizita și mai des, anxietatea devenind și mai prezentă, și mai puternică.

Ce factori externi noi ne afectează stările în perioada asta?

Viața noastră s-a schimbat fundamental, de azi pe mâine. Rutinele noastre s-au schimbat. Nu mai mergem la birou, nu mai ieșim cu prietenii, nu mai putem alerga prin parc, nu mai putem merge la teatru sau la film, nu ne mai putem vizita părinții, urmează chiar și niște sărbători fără trafic de pască&fripturi și fără mese în familia lărgită. Stăm în case de peste o lună și mai urmează cel puțin una. Unii dintre noi suntem singuri, având prea mult spațiu și timp pentru noi înșine, alții suntem cu familia, invadați până-n suflet, nu ne mai auzim nici gândurile. Nu mai putem merge la doctor, pentru probleme curente, nu mai putem merge nici măcar să ne tundem. Evităm să chemăm instalatorul, dacă nu ne curge apa chiar în cap, sau să ducem pisica la castrat, deși se tăvălește în chinuri primăvăratice. Viața noastră s-a schimbat în proporție de vreo 90% și toate aceste schimbări pun presiune pe echilibrul nostru emoțional.

Ce ne-ar împiedica acum să simțim emoții pozitive?

Putem și e bine să reușim să avem emoții pozitive chiar și în cele mai grele situații de viață. Sigur, există mulți oameni care le simt rar chiar și în “vremuri normale”, ceea ce e trist, dar, pe de altă parte, vă asigur că putem învăța să înclinăm spre plus balanța propriilor stări, ceea ce e de bine. Creierul nostru e plastic și, așa cum a fost învățat să ne alimenteze negativ, poate fi și dezvățat. Mai greu de unul singur, mult mai ușor într-o terapie, dar ce bine că se poate, nu-i așa?

În această perioadă, aș vorbi însă mai mult despre cum să nu ne lăsăm guvernați de emoțiile negative, despre cum să nu le permitem să ocupe toată “scena”, ca să mai rămână loc și pentru bun și pozitiv. Cea mai simplă soluție e să rămânem activi, să nu ne prăbușim cu săptămânile în pijamale, mestecând mecanic seriale. Abandonul în brațele lipsei de chef e prieten bun cu depresia și cu anxietatea. Cine e însă marele lor dușman? Mișcarea fizică. O recomand cu trei semne de exclamare!!! Contactul social, vorbitul la telefon sau online cu oamenii apropiați sunt și ele de bază. Ne fac bine. Nu aș putea spune asta și despre consumul exagerat de știri, care crește masiv nivelul de anxietate. În loc de o supradoză de știri, mai bine ne mobilizăm să facem ceva ce ne place, chiar dacă, într-o primă fază, nu dăm pe-afară de entuziasm. Puștiul unei prietene avea o vorbă, când era mai mic: “Nu îți plațe? O să îți plațe!”. Așa e și cu făcutul de chestii, când nu ne îmboldește inima să le facem. Trebuie doar să ne apucăm de ele și va veni și plăcerea. Sau măcar o stare neutră, mult mai bună oricum decât depresia.

Cât din ce simțim acum poate fi în controlul nostru?

Emoțiile sunt ceva ce trebuie acceptat. E OK și chiar important să ne dăm voie să fim triști, să ne dăm voie să plângem, să ne dăm voie să ne fie frică, să ne dăm voie să fim furioși. Toate aceste emoții și multe altele sunt normale, e greșit și să ni le refuzăm, e greșit să ne supărăm pe noi înșine pentru ele. Dar una e să ne acceptăm emoțiile și alta este să trăim închinându-le la ele sau – și mai rău! – să le cerem și celorlalți să li se închine și să le accepte necondiționat.

“Când sunt foarte furios, îmi lovesc copiii! Îmi pare rău, e îngrozitor, dar nu pot să mă abțin!”, spun unii oameni. I-aș întreba dacă, atunci când îi înfurie șeful lor, îi dau un bocanc în dinți. Răspunsul ar fi, în 99,99% din cazuri, “Nu” (nu prea am citit știri despre șefi bătuți de subalterni). Concluzia: ei doar CRED că nu își pot controla furia, în realitate POT.

Fiecare dintre noi avem o parte de copil, cu care trăim emoțiile intense, dar avem și o parte de adult, care gestionează tot tabloul afectiv, așa cum un părinte își gestionează copilul. Dacă nu ar exista această parte de adult, ne-am purta non-stop ca niște copii, indiferent de vârstă și de context. Am vedea adulți dându-se cu fundul de pământ în supermarket, plângând și strigându-și frustrarea, am vedea, la ordinea zilei, adulți lovind alți adulți, am vedea adulți smulgându-le altor adulți din mână ultima ciocolată cu caramel din magazin și așa mai departe. Răspunsul e că, în orice situație din viața noastră, putem alege ce emoții sunt de trăit (pentru că sunt adecvate și la o intensitate adecvată) și ce emoții sunt de controlat (pentru că sunt disproporționate și dezadaptative). Iar, dacă nu știm să alegem, putem învăța. Asta e ceea ce face, de fapt, diferența dintre o viață bună și una nefericită.

Chiar și pentru depresia și anxietatea ajunse la un nivel care ne afectează funcționalitatea există soluții, doar că ele sunt tot în controlul nostru. Numai noi putem decide dacă apelăm sau nu la ajutorul unui specialist, nu o poate face altcineva în locul nostru.

Îmi poți da câteva exemple de situații în care ne-am putea afla azi și care ne pot genera și emoții negative, și emoții pozitive, în funcție de cum ne raportăm noi la ele?

Pandemia în sine e o situație care poate fi privită din ambele unghiuri. Ea ne-a dat peste cap toate planurile și ne pune la propriu în pericol confortul, situația financiară și chiar existența. Daaaar… DAR tot ea poate fi un prilej extraordinar de a ne întâlni cu noi perspective asupra vieții. Putem afla astăzi, în acest context nefericit, că suntem mult mai rezistenți la frustrare decât credeam că suntem. Putem afla că nu avem, de fapt, nevoie să consumăm atât de mult. Putem afla ce oameni sunt cu adevărat importanți pentru noi și pentru cine suntem importanți pe bune. Putem căpăta curaj pentru schimbări pe care le amânăm de mult. Putem învăța să acceptăm ce nu putem controla și mai ales că lucrurile de care ne e frică nu ne omoară decât în rare cazuri, ci ne fac mai flexibili. Că, după luni de stat în casă, chestiuțele cotidiene care altădată ne scoteau din minți sunt de ignorat. Putem învăța să trăim mai ancorați în prezent, lăsând trecutul și în pace și nemaiscrutând obsesiv viitorul. Putem învăța să trăim pur și simplu.