Realitatea abuzivă în care trăiesc cele mai multe femei din România

A făcut Oana Despa, pentru Europa Liberă, un material mare și foarte documentat, despre realitatea abuzivă a femeilor din România. Nu, nu a celor din marile orașele, unde pare că predomină emanciparea (joburi stabile, ascensiune profesională, parteneriat cu soțul pentru treburile casnice, celibatare asumate sau femei care aleg să nu aibă copii), ci a restului țării, în care enorm de multe femei abuzate se zbat singure pentru supraviețuire. Povești cu victime și agresori există și în marile centre urbane, dar aici victimele au șanse mai mari să iasă din abuz, având acces mai ușor la un job stabil, rețele de sprijin și servicii sociale.

Materialul poate fi citit aici, iar mai jos las și răspunsurile complete la câteva întrebări pe care Oana mi le-a pus, vizavi de psihologia victimei: 

1. Din datele pe care le am până acum de la poliție, doar 10% dintre femeile agresate acceptă dispozitivul de protecție. Care ar fi explicația psihologică pentru refuzul celorlalte? Motivațiile verbalizate sunt diverse. 

În contextul ieșirii dintr-o relație de abuz, pasul de a denunța agresorul și a intra sub protecția legii e ultimul. Cel care nu mai lasă loc de întoarcere. O dată acest pas făcut, copiii vor fi separați de tată, întreaga responsabilitate financiară va reveni mamei, părinții și rudele vor judeca, singurătatea va apăsa, comunitatea va arăta cu degetul. Multe femei nu sunt încă pregătite logistic și emoțional pentru acest pas. Nu au suficienți bani, nu au unde să se ducă cu copiii, sunt presate de rude să nu-i despartă de tată sau “să nu le bage tatăl în pușcărie”, sunt captive într-un atașament disfuncțional față de agresor, măcinate de rușine și vinovăție, lipsite de suport psihologic și juridic. În multe cazuri, au auzit deja și amenințarea “Dacă pleci, te omor!”, teama de escaladarea violenței fiind mai mare decât încrederea în capacitatea autorităților de a asigura o protecție reală. Dacă intervenția va fi prea lentă sau formală, dacă procurorii vor ține cu agresorul, dacă judecătorii îl vor favoriza? Multe dintre victime au fost deja dezamăgite de autorități, nu înțeleg exact cum funcționează dispozitivul de protecție și nu au la dispoziție rețeaua complexă de suport fără de care o astfel de decizie e greu de luat și de menținut. Fără ajutor psihologic profesionist, refugii sigure, sprijin financiar și juridic, e greu de crezut că numărul celor care vor accepta o astfel de măsură va crește prea curând. Statul român ar trebui să fie capabil să ofere tot acest pachet de suport, nu doar măsuri disparate. Până una-alta tot ce reușește e să-și reconfirme zilnic eșecul. 

 2. Multe dintre femei ascund că sunt victime ale abuzurilor, de rușine. De unde vine rușinea și de ce e mai puternică decât frica?

 Femeile lovite cu pumnul sunt lovite și cu vorbe. Sunt umilite și disprețuite, li se spune că sunt urâte, proaste, nebune și că nu le-ar vrea nimeni. Sunt învinovățite:”Dacă tăceai, nu ajungeam aici!”, “Uite de ce m-ai adus în stare!”. De cele mai multe ori, sunt lucruri pe care le-au auzit și în copilărie, așa că le e ușor să le creadă. Cultura patriarhală le cere să-și țină bărbatul acasă, să-l aducă pe calea cea bună, să îndure, să nu strice familia. Comunitatea le spune că, dacă sunt bătute, e pentru că și-o caută sau pentru că și-au ales greșit partenerul. Apropiații le spun că exagerează și, de fapt, nu e așa rău. Că și ele au țipat. Că, dacă stau, sunt slabe, iar, dacă pleacă, e pentru că nu au fost în stare să facă să fie bine. Că o să le știe tot târgul și o să se facă de râs. Așa e bărbatul, dar, dacă femeia e deșteaptă, știe să-l joace pe degete. Deșteptele se descurcă.  

Singure, izolate, lipsite de sprijin, judecate de cei mai mulți și compătimite de câțiva, victimele internalizează toate aceste mesaje. Sunt convinse că e ceva în neregulă cu ele, că sunt greșite și că au eșuat. Că nu au nicio valoare și nu au nicio șansă. Nu că ar merita-o. Rușinea te face să te faci mică, să te ascunzi și să taci, ca să treci cât mai neobservată. Dar, în ciuda aparențelor, nici frica nu e o emoție care să îți dea energie și forța de a acționa coerent. Te consumă, te stoarce, te epuizează. Singura emoție care ne crește energia și ne dă puterea de a acționa coerent pentru o schimbare e furia sănătoasă. Dar femeile abuzate nu prea se pot conecta cu furia lor. 

3. De asemenea, multe își iartă agresorul și scenele de violență sunt reluate. Uneori chiar în prezența copiilor. De unde vine această atitudine? 

 Oricine a ieșit vreodată dintr-o relație știe cât de greu e și ce travaliu psihic poate să stea în spatele unei decizii definitive. E omenește să ne desprindem greu, iar faptul că o relație e abuzivă nu face ieșirea din ea mai ușoară. Când cel care abuzează e și principala persoană de atașament, iar violența e urmată de remușcări, dovezi de afecțiune și promisiuni de schimbare (cum se întâmplă în cele mai multe situații), îți ia mult timp până să înțelegi că ciclul acesta, love-hate, se va repeta la nesfârșit. Iar înțelegerea, atunci când se ajunge la ea, nu e suficientă, în lipsa suportului și a unor soluții imediate. Întoarcerea la agresor nu e nici slăbiciune, nici iresponsabilitate față de copii, nici vreo atitudine ciudată. E perfect explicabilă prin traumă, frică, rușine, dependență și lipsa alternativelor reale.

4. De ce femeile victime se consideră stigamatizate de societate?

 Pentru că violența de-acasă e dublată de un al doilea tip de violență: blamarea socială. Chestionarea abuzului (“Poate face și ea ceva”, “Sigur exagerează”), disprețul (“Nici ea nu e ușă de biserică, “Stă pentru bani”, “Își spală rufele în public”, “Nu știe să-și țină bărbatul”), învinovățirea (“E vina ei, că are gura mare”, “Știa cu cine se mărită”), mila condescendentă (“Săraca… Dar nu înțeleg de ce nu pleacă…”, “N-aș vrea să fiu în locul ei”, “Eu n-aș accepta așa ceva niciodată”), etichetarea (“femeia bătută de bărbat”, “fosta victimă”) sunt atitudini care aduc un plus de suferință, însingurează victimele și le fac mai degrabă să se ascundă decât să ceară ajutor. Blamarea vine chiar și dinspre autorități. Când unii reprezentanți ai legii le ignoră, le iau peste picior, le întreabă „ce au făcut ca să provoace”, nu iau măsuri sau chiar favorizează agresorul, vorbim deja de agresiune instituționalizată. Până când stigmatizarea nu se va diminua simțitor, aceste femei aflate în pericol vor continua să se apere prin tăcere nu doar de agresorii lor, ci și de societatea care ar trebui să le protejeze.