Să ne ferim de beția puterii, dacă nu vrem să îmbătrânim urât

Când suntem tineri, ne fierbe revoluția în vene. Ne revoltăm împotriva tradițiilor, vrem să facem lucrurile altfel și ne calcă pe nervi oamenii mai în vârstă care insistă că ei ȘTIU mai bine decât noi, doar pentru că au niște ani în plus. Suntem ferm convinși că nu vom ajunge niciodată ca ei.

Generația părinților noștri a crescut cu ideea asta, că un părinte ȘTIE ce e mai bine pentru copilul lui, chiar dacă copilul ajunge să aibă 60 ani și părintele 80. Respectul e confundat cu puterea, iar dragostea cu abuzul și nu puține sunt cazurile în care mâna tremurândă a părintelui încă mai lovește obrazul viguros și matur al copilului, care acceptă, cu capul plecat, pentru că – nu-i așa? – părintele e sfânt și are întotdeauna dreptate. Din când în când, mai auzi pe câte cineva că zice cu mândrie “Heheee, pe mine m-a pleznit taică-meu și când aveam 40 de ani, și bine a făcut, că avea dreptate!”. Chiar și când nu se întâmplă astfel de abuzuri fizice, pe vârstnicii din numita generație nu îi mai poate scoate nimeni din filmul în care ei ȘTIU ce e mai bine, iar copiii greșesc că nu își lasă viețile conduse de înțelepciunea lor atotcuprinzătoare. Nu îi bântuie îndoielile vizavi de ce ȘTIU, nu înțeleg că lumea a evoluat, între timp, iar ei au rămas în urma ei (pentru că ăsta e cursul vieții, nu din alt motiv), nu își amintesc defel de vremurile în care ei erau tineri, iar cei bătrâni îi chinuiau impunându-le anumite decizii, habar n-au că respectul e o autostradă cu două sensuri și au zero capacitate de a se pune în papucii generațiilor tinere. Nu. Ei ȘTIU și gata și e pur și simplu imposibil ca ei să ȘTIE greșit, pentru că vârsta înaintată vine la pachet cu adevărul suprem. Sigur, nu toți sunt așa, dar e o trăsătură definitorie a generației, explicabilă, desigur, prin educație. Așa au fost învățați, așa li s-a spus de mici și cu aceste convingeri vor trăi.

Din fericire, noi putem să nu îmbătrânim în felul ăsta. Noi am avut șansa să învățăm empatia, am învățat că e sănătos să îți păstrezi îndoielile, am învățat că omul nu are la dispoziție o pantă ascendentă, pe care să urce intelectual până la momentul final, ci, din păcate, la un moment dat, chiar o ia în jos sau pur și simplu nu mai reușește să țină pasul alert, am învățat că copiii își trăiesc viața lor, nu pe-a părinților, și că un părinte bun nu intră cu bocancii peste deciziile progeniturii lui adulte, nici când e ferm convins că aceasta greșește. Deci am avea șanse bune să îmbătrânim sănătos.

Există însă o condiție extrem de importantă: să nu fi apucat să ne îmbolnăvim de putere.

E foarte trist, dar, din păcate, aproape nimeni nu scapă zdravăn dacă își petrece multă vreme în contact cu puterea. Sunt și excepții, evident, dar cred că le putem număra pe degetele de la o mână. Nu ai cum să scapi de așa ceva pur și simplu. Eternizează-te zeci de ani într-un scaun de șefuleț, șef sau șefoi și vei ajunge un bătrân acru, convins că deține adevărul absolut, convins că toată lumea trebuie să-l asculte, pentru că doar el și numai el ȘTIE TOT, convins că cine nu îl pupă-n cur și îl contrazice e nu doar prost, ci și iresponsabil sau chiar rău-intenționat. Un bătrân incapabil de cea mai mică îndoială, un bătrân beat de propriile certitudini. Pe scurt, un bătrân urât…

Să ne ferim, așadar, de beția puterii. Altfel, ajungem în pericolul de a înființa Comisii de Monitorizare, Suspendare și Excludere care să-i… monitorizeze, suspende și excludă pe toți cei care au altă opinie decât noi, cum tocmai a făcut Nicolae Manolescu, la Uniunea Scriitorilor, unde e președinte de 11 ani. Sau să concediem tineri profesori, pentru că au comentat public în privința activității instituției, cum a făcut senatul UNATC, anul trecut. Sau să ne credem Dumnezei, precum Ion Caramitru (despre care am scris mai multe aici). Ca idee, Ion Caramitru e director al UNITER de 25 de ani și al Teatrului Național din București de 11 ani. Vi se pare normal și sănătos așa ceva pentru o breaslă, oricare ar fi ea? Adică nu s-a găsit un alt om competent care să fi preluat frâiele UNITER de la Ion Caramitru, în 25 de ani? Brrrr…

Mie mi se pare horror sindromul tătucului care se suie pe un scaun și nu se mai dă jos de-acolo cu zecile de ani. Iar ce a făcut beția puterii din niște oameni mișto, cum erau Manolescu sau Caramitru, mi se pare o tragedie și marea dovadă că specia umană nu a reușit să evolueze prea mult, în ciuda aparențelor și a timpului pe care l-a avut la dispoziție pentru asta.

De partea cealaltă, aș pune imaginile unor bătrâni ca Neaju Djuvara, Solomn Marcus sau Mircea Horia Simionescu. Ultimul a murit, dar cine l-a întâlnit știe despre ce vorbesc.

Ca să avem șansa de a îmbătrâni ca Djuvara și nu ca Manolescu, e esențial să ne ferim de putere. Puterea urâțește, dacă ajungi să te îndrăgostești de ea și e, practic, imposibil să nu te îndrăgostești. Deci mai bine o ocolim.

Voi ce părere aveți?

Foto Shutterstock