De ce sunt miresele isterice – episodul 3

Cine a fost mireasă sau a stat în preajma vreuneia, în perioada din apropierea nunţii, ştie: miresele sunt invariabil stresate, panicate, isterice. De ce? Le-am întrebat pe câteva. După mărturiile lui C. şi M, iată şi povestea Zânei Eficienţei, pe numele ei real, Smaranda Vornicu,

Eram tineri, eram frumoşi şi ne iubeam. De ce mai aveam nevoie şi de nuntă, zău, nu ştiu. Dacă am fi ştiut ce balamuc urmează, am fi fugit la capătul lumii (sau măcar la Giurgiu, pentru că Ruse era o destinaţie exotică pe vremea aia).

Oricum, odată pus în mişcare mecanismul unei nunţi, greu îl mai poţi opri. Devine un fel de forţă a naturii, iar lucruri aparent simple devin dispute pe viaţă şi pe moarte şi cresc în conflicte despre care vor vorbi şi urmaşii urmaşilor. Liste, invitaţii, meniuri, confirmări, contracte, buletine de analiză, certificate. Căsătoria devine un fel de operaţiune militaro-birocratică, condusă cu mână forte de doi generali: mama lui şi mama ta.

Toată tinereţea mea am visat la o nuntă în aer liber, într-o grădină înflorită şi însorită. M-am ales cu o nuntă într-un restaurant scorţos şi proaspăt renovat, unde muncitorii astupaseră cu tapet gurile de aer condiţionat.  Ziua era, într-adevăr, însorită, în sensul că afară erau vreo 40 de grade la umbră.  Dincolo de faptul că ne sufocăm cu brio, de undeva, din tavan, nişte apa picura fix în capul naşului şi al soacrei mici.

Mi-am dorit o rochie de mireasă vaporoasă, galben deschis, o pălărie mare de pai şi un buchet din flori de câmp. Am purtat o hidoasă rochie cu poale umflate, din dantelă, cu corsaj de satin alb şi mâneci bufante. Şi voal scurt, de coană Miţa, prins în creştet cu un pieptăn decorat cu trandafiri. Şi asta pentru că mătuşă mea, venită de peste mări şi ţări, a insistat să îşi exercite asupra mea talentele de maestră cusătoareasă.

Pe el mi-l imaginam în redingotă cu vestă. Sărmanul, a purtat un costum făcut la comandă, care avea o asemenea întăritură pe piept, că ar fi putut să fie mitraliat de la mică distanţă şi nu ar fi păţit absolut nimic. La probele pentru costum se ducea împreună cu tata şi cu taică-său. Aveau toţi trei nişte figuri de câini bătuţi, când ştiau că e zi de mers la croitor, de îţi venea să le plângi de milă. Suspectez şi în ziua de azi că, după acest calvar, se opreau undeva să bea câteva beri, să le mai treacă de amar. Erau prea erau bine-dispuşi la întoarcere.

Oricum, au existat şi multe compensaţii:

– Faptul că mi s-a îngăduit să port o rochie roşie şi scandalos de scurtă la Sfatul Popular.

– Aiureala mea congenitală, care m-a făcut să uit că ziua cununiei civile este şi ziua lui de naştere. Rămâne pentru posteritate, fixat pe video şi audio, momentul în care, uimită că toată lumea îi urează “La Mulţi Ani!”, îmi dau seama de gafă şi sunt auzită spunând “Vaaaai, cât de tâmpită sunt!”).

– Petrecerea cu prietenii şi colegii de facultate, întinsă hăt – până în zori, cu dans şi râsete şi bancuri. Cu miliţienii care vin să ne amendeze pentru că am tulburat liniştea publică şi sfârşesc prin a rămâne la şprituri cu noi.

– Pantofii de mireasă – cadou al colegilor mei de grupă – un vis de balerini, sidefii şi uşori că ai unei zâne.

La nuntă, că la nuntă:

Stau cu spatele ţeapăn, la masa principală. Mă las filmată de aproape, de departe şi dintr-o parte. Zâmbesc politicos, până mă dor fălcile. Mă plimb printre mese. Salut toate rubedeniile vârstnice, chiar şi pe cele pe care nu le-am mai văzut în viaţă mea. Ascult poveştile din copilăria lui, repetate în diferite variante, de o sută de ori. Iar zâmbesc şi le bat uşor pe mână pe toate prietenele mamei, care lăcrimează şi la desene animate, darămite la o nuntă.  Mă pup cu soacra. Dansez cu diferiţi domni în etate, care insistă să mă invite la tango sau vals şi să mă calce îndârjit pe bombeuri. Stau frumos la poză, tai tortul. Mă prefac impresionată atunci când şeful de sală, foarte important şi gomos, îşi face apariţia, ne înmânează un fel de hrisov kitschos şi ne atârnă de gât câte o medalie de aur pe panglică tricoloră (asta era “surpriza” din partea restaurantului). Mă uit cu coadă ochiului la taică-miu, care vorbeşte şi râde tare, că să nu se simtă că e verde pentru că… i-a luat unul fata. Mă îngrijorez când un văr de-al treilea devine din ce în ce mai exuberant şi începe să flirteze cu prietena fratelui meu. Negociez discret cu ospătarii un nou transport de gheaţă, să ne mai răcorim.

Printre toate astea, e de ajuns o privire întâmplătoare şi îl văd pe el, în partea cealaltă a sălii, separat de mine, printr-o mare de oameni, ocupat să strângă mâini şi să se lase bătut, bărbăteşte, pe umăr. Îi văd spatele drept, colţul gurii ridicat uşor, cârlionţii negri de pe ceafă.  Îi aud  – printre zeci de alte voci – vocea profundă şi amuzată totodată.  Şi totul îşi recăpăta sensul. Totul merită. Îmi e cald înăuntru, roşesc pe dinafară.  Sunt mireasă şi sunt a lui.