Copii, vreţi să-mi spuneţi o poveste, la o cafea? – CONCURS
Unul dintre bancurile mele preferate e următorul: Părinţii trebuie să iasă în oraş şi n-au cu cine să-l lase pe cel mic. Aşa că îi pun un disc cu poveşti şi pleacă. Se întorc peste vreo două ore. Aud urlete, zbierete şi bubuituri încă de la intrarea în scară. Urcă repede şi intră în casă. Îl găsesc p-ăla mic cu spume la gură, dându-se cu capul de pereţi şi urlând “Daaaa, vreau! Daaa, vreau! Daaaaa, vreau!”. Şi discul: “Copii, vreţi să vă spun o poveste? Copii, vreţi să vă spun o poveste? Copii, vreţi să vă spun o poveste? Copii, vreţi să vă spun o poveste?”.
Ne plac poveştile când suntem mici (şi înnebunim când cineva ne promite c-o să ne spună una şi nu ne-o spune), dar ne plac, la fel de mult, şi când suntem mari. De la această certitudine a pornit şi Starbucks, când şi-a construit campania de Craciun sub genericul “Poveştile sunt daruri. Împarte-le!” şi tot de la asta voi porni şi eu, când vă voi lansa invitaţia de a-mi lăsa, într-un comentariu, o poveste pe care v-aţi dori să mi-o spuneţi şi pe viu. Despre voi, despre alţii, despre viaţă, lume şi univers, despre ce vreţi voi. Puteţi să-mi spuneţi şi Punguţa cu doi bani sau Capra cu trei iezi, nu contează, important e să fie spusă frumos şi să aibă happy-end, poate chiar şi haz.
Cele mai interesante 3 poveşti chiar vor avea ocazia să-mi fie împărtăşite şi LIVE de autorii lor, într-o întâlnire la Starbucks, pe data de 14 decembrie, seara. Câştigătorul va fi anunţat pe 13 decembrie.
Ce vă mai oferă Starbucks în perioada Crăciunului, în afară de poveşti şi o întâlnire cu mine? Băuturile speciale de sărbători, Toffee Nut Latte (în foto) și Mocha Praline, blendul special Starbucks® Christmas Blend, plus diverse obiecte (pahare, căni sau tumblere!) pe care le puteţi face cadou. Ce puteţi aduce voi la Starbucks, în perioada următoare, în afară de poveşti şi pe mine? O carte pentru copii. În orice cafenea Starbucks din ţară, puteţi dona cărţi, care vor fi apoi oferite organizaţiei SOS Satele Copiilor şi Civika.
Hai, spuneţi-mi o poveste, spuneţi-mi o poveste, da, vreau să-mi spuneţi o poveste, da, vreau, da, vreau, spuneţi-mi odată povestea, că deja nu mai pot de curiozitate!
Draga mosului, cica a fost odata o capra care avea trei negi. Negul cel mai mare i-a crescut pe o ureche, cel mijlociu pe codita, iar cel mic, cel mai sacaitor, intre ochi. Si intr-o zi se trezeste capra si vrea sa se spele pe chip si cand se uita in oglinda vede un lup. Gandeste ea ca o fi somnoroasa, asa ca-si ia periuta de dinti si se spala pe limba. De ce sa nu faca si un dus, si gandul sau imediat se transforma in fapta. Cum statea ea asa si se spala intre negi ii veni in cap sa cante ceva si incepe: “Trei negi cucuieti, eu va rog sa dispareti, ca capra v-aduce voua, miere-n buza si barbanta doar sa nu va inmultiti spre ţâţă.” Dar vezi ca pereti cabinei sale de dus au ochi si urechi. Cumatrul lup de mult pandea de dupa perdea. Astepta ca capra sa termine cantecul si ii opri apa calda. “HA HA HAAA! striga lupul, acum te-am prins stimata capra. Deci tu ai negi si de aia incerci in fiecare seara sa ma convingi sa ma culc cu tine.” Si ii pune prosopul pe cap, o invarte vreo doua-trei ore si se face nevazut.
Salut,sunt Tiganu sau mai bine zis Tiganca.Asa am fost botezata de catre boschetarii care m-au gasit sub un container de gunoi la marginea orasului intr-o zi de iarna cu multa zapada si mult frig.Eram un pui mic de catel ,negru ca pana corbului,atunci cind am fost gasita si plingeam de mama focului.Un boschetar m-a gasit si m-a luat in brate , m-a mingiiat usor pe crestetul capului si mi-a zis :nu mai plinge puiule ca si eu sunt singur ca tine si impreuna ne vom tine de urit.Eu te voi hrani si tu ma vei iubi si cind vei creste mare ma vei apara.Timpul a trecut si prietenul meu boschetarul,m-a hranit mi-a dat apa sa beau si ma ocrotit ca pe copilul sau.In scurt timp am ajuns o frumusete de catel, dar ce pacat ca eu eram fetita ,nu baietel asa cum crezuse prietenul meu si fetitele catel sunt cele mai oropsite fiinte de pe fata pamintului.La aproape un an aveam deja puisorii mei si prietenul meu disparuse.O femeie cu suflet mare mi-a luat puiutii in poala si m-a dus in cimitir si m-a ascuns pe dupa morminte ca sa nu imi ia cineva puiutii.In fiecare zi venea si imi aducea mincare pentru mine si puiuti.Timpul a trecut si acea femeie cu suflet mare imi lua in fiecare zi cite un puiut si disparea cu el.Ma intrebam ce face oarecu el?/Ma duceam cu ea pina la ea acasa ,dar in fata blocului ea disparea cu tot cu puiut si eu plingeam de mama focului.Intr-o zi m-a luat si pe mine si ma dus la cineva la tara ,la o femeie cu suflet mare care s-a indragostit de mine la prima vedere.Acum eu am o familie care ma iubeste si sunt tare multumita.Sper ca si puii mei sa fi avut acelasi noroc ca mine.Dar ,stati ,nu cred ,sunt sigura ca puiutii mei o duc bine,asa am inteles eu de la stapina mea!
A fost odata un om. Ei, dragii mosului, omul aista avea doi cai. Si caii n-aveau nimic impotriva. (Happy end)
Julius s-a oferit să conducă acasă, personal cu maşina lui, câştigătorii
Povestea “Laura25”, http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=77878 , (dublu happy-end ).
Ps. Nu exista riscul sa apară la întâlnirea cu tine și niște obsedați bine citiți (ori buni naratori)? 😈
Banc trimis de la Oana
Eram o persoana foarte fericita. Aveam o minunata prietena cu care ma întâlneam de mai bine de 1 an, asa ca ne-am decis sa ne căsătorim.
Exista o singura chestiune care ma deranja. Frumoasa ei sora mai mica. Viitoarea mea cumnata tot timpul se îmbracă cu fuste mini (extrem de mini), iar în vocabularul ei nu exista cuvântul sutien, darmite în garderoba ei.
Culmea era ca întotdeauna când ma aflam în preajma ei mereu scapă cațe ceva pe jos, iar când se apleca sa ridice îmi oferea o priveliște mai mult decât frumoasa. Era clar. O făcea în mod deliberat. Pentru ca asemenea scene nu se întâmplau dacă era și altcineva de fata.
Pregătirile de nunta fiind în toi, într-o zi micuța surioara m-a sunat și m-a chemat sa mai verific ceva la invitațiile de nunta. Am luat-o de buna și i-am spus ca vin în câteva minute.
Era singura când am sosit și a început sa îmi șoptească ce dorințe și sentimente are pentru mine. Mi-a spus cât de mult ma dorește și ca ar vrea sa facem dragoste măcar o data înainte de a ma însura și a ma dărui surorii ei pentru întreaga viata. Eram total șocat și nu am putut scoate un cuvânt.
Mi-a spus ca merge la ea în dormitor iar dacă doresc un ultim sălbatic “zbor” nu trebuie decât sa intru la ea în camera. Am rămas ca o stâna de piatra, stupefiat de cele ce auzeam, uitându-ma după ea cum urca scările.
Am stat asa câteva momente, apoi m-am întors si m-am îndreptat spre ieșire. Am deschis ușa, cautând cu privirea locul unde mi-am parcat mașina, când au început ropote de aplauze.
Toata familia viitoarei mele soții era adunata în fata casei si ma aplauda. Cu lacrimi în ochi, viitorul meu socru s-a apropiat de mine și a început un mic speech: “Nici nu iți poți imagina cât de mândri suntem de tine ca ai trecut cu felicitări acest test. Nu as putea găsi un bărbat mai bun pentru fiica mea dacă as cauta în toata lumea. Bine ai venit în familia noastră!”
Morala:
ÎNTOTDEAUNA păstrează prezervativele în mașina… 😉 😉 😉
@Marius,
😈
sebra, sunt două chestii la care nimeni nu pune botu: talentele de fittipaldi şi de jamie oliver ale simonei. nu suntem chiar inconştienţi.
a, şi dacă îşi face simona din greşeală mustăţi din spumă de toffe de-ăla să nu-i spuneţi
povestea trebuie să fie foaaaarte lungă
preferabil în mai multe episoade.
cu multe personaje, ca în telenovele.
cel mai bine e să-i faceţi şi o poză cu spuma aia pe nas. o năuciţi cu blitzu şi uită intriga
până se duce la baie mâncaţi toate prăjiturile şi continuaţi povestea pentru celelalte persoane. pe urmă îi bateţi obrazu că n-a dat şi ea un fursec. o să uite iar intriga.
neaparat poveste?
“poveste” e un cuvânt cu o arie largă de acoperire
A fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată a fost odată … a fost odată … chhh … poc! (happy end, s-a luat curentul)
bine. vodafone, poftim!
ce vodafone? 🙄
legat de arie larga de acoperire
🙂
la mine-n apartament nu prea bate
inteleg. nu prea se gusta poanta la tine-n apartament. mea culpa, atunci. nu mai fac.
stiu o poveste cu scufita rosie si lupul, doar ca-i cam porno si nu cred ca ma lasa simona s-o spun.
păi porno, porno, da să se termine cu bine. este un banc, vi-l spune cruela.
@CC: zi, domne, acuma cat de porno poate sa fie?
mai scriu povesti pe blog 😛
Totul a inceput cu un an in urma… Aveam nevoie de o sumedenie de semnaturi si eram nevoi sa bat din poarta in poarta. Am batut la o usa ca oricare si… a aparut ea. Cand am vazut-o aproape ca nu mai puteam vorbi, ma pierdusem.
– Aici locuiesti? am intrebat-o abia reusind sa-mi ascund emotiile.
– Da, intra te rog, mi-a zis.
Am intrat. Au inceput povestile, au inceput povetele. Ma simteam in largul meu… Am fost in vizita la ea de nenumarate ori, si ea m-a vizitat. Toate au mers bine pana cand am intrat “incaltat” in casa ei. I-am cerut ietare… m-a iertat, insa simteam ca nu e ca mai inainte. Recunosc s-a intamplat sa intru de multe ori incaltat la ea, si am dat dovada de bun simt. Ne-am certat de multe ori, insa ultima oara am promis ca nu voi mai intra la ea niciodata.
In fiecare zi treceam prin fata casei insa nu am mai vazut-o niciodata, si sincer… imi era dor de ea. Aseara mi-am luat inima in dinti si am batut din nou la usa ei. Probabil m-a recunoscut, pentru ca a descuiat si a deschis foarte putin numai sa ma vada, apoi a trantit-o la loc.
– Ai zis ca nu mai calci pe aici. E inchis! Pleaca!, mi-a zis cu ura.
M-a durut enorm, am venit pentru ca imi era dor de ea, am tinut mult la ea, doream sa o vad si atat, doream sa o intreb ce mai face… doar atat. Aproape ca nu mai aveam aer, nu mai puteam pasi asa ca m-am asezat pe treptele casei.
– Am zis sa pleci! Nu intelegi? Daca nu pleci dau drumul cainilor!
M-am ridicat, insa nu de teama cainilor. Doream sa-i mai spun ca… usa mea e mereu deschisa… daca va binevoi sa mai treaca pe la mine o voi primi cu drag, insa nu mai avea rost sa spun nimic. Acum… chiar imi pun serioase intrebari daca chiar a tinut la mine… m-ar fi iertat, de altfel stia ca sunt o fire energica si ca… nu ma tin prea des de cuvant… Sau poate… a fost totul o iluzie…
Doamne apara si pazeste!
ce-s alea tumblere ?
un tumbler e un animal. e usor de recunoscut, are blana pe dinauntru si organele de dinafara.
un pahar
aidi ma ca ne pacalesti. daca e pahar s-ar numi pahar nu tumbler. se numeste tumbler pentru ca e ceva diferit de orice altceva ce nu e un tumbler.
A fost odata un vapor care a ajuns in Canada,la Vancouver, exact in ziua de Craciun.Tot echipajul s-a imbracat in haine de sarbatoare si astepta cuminte masa festiva,bucatarul anuntand ca le va pregati tuturor o surpriza.
Surpriza i-a iesit de minune, s-a imbatat groaznic in ajun ,asa ca meniul arata astfel:
-Aperitiv:rosii intregi,masline,o ceapa taiata in patru,trei felii de salam,o felie de branza feta, whiskey botezat cu apa.
-Felul 1:Racitura din burta de vita,whiskey (acelasi).
-Felul 2:Sarmale din peste,ardei iute,smantana dulce,vin alb,cald.
-Desert:banane (crude),lime,portocale (acre).Aici trebuie spus ca fructele dulci,impreuna cu o doza zdravana de gem si zahar servisera drept baza pentru fabricarea unui asa zis rachiu de fructe,motivul principal al inventivitatii bucatarului in alegerea meniului.
Cei mai slabi de inger sau de stomac (vreo sase) au cedat la racitura,organizandu-se rapid pentru o iesire in oras, unde sperau ca magia Craciunului ii va atinge si pe ei.Liderul grupului,un om cu experienta, a anuntat ca stie el un loc perfect pentru a alunga starea de deznadejde ce stapanea sufletele marinarilor greu incercati.
Cum spiritul sarbatorilor,ala care ne face mai darnici,nu a ajuns la nava (probabil din cauza mirosului de sarmale din peste), grupul mic, dar plin de asteptari, a respins ideea unui taxi si a sunat la unul dintre seamen’s club-urile orasului pentru a solicita un microbuz care sa-i transporte (gratuit) din port pana la locul indicat de guru.
Cum seamen’s club-ul respectiv era patronat de o asociatie crestina,oitele ratacite au fost deturnate de la destinatia initiala catre localul ce tinea de respectiva organizatie.
In locul steak house-ului si al barului de striptease spre care se indreptau gandurile pacatosilor la urcarea in masina, Domnul i-a calauzit cu mana tare intr-un spatiu de vreo doua sute de metri patrati in care o adunare de enoriase de varsta a treia,a patra,sau chiar mai inaintata, astepta nerabdatoare vizita marinarilor pribegi prin lume,lipsiti de caldura unui camin.
Clubul respectiv se compunea dintr-o capela,un magazin cu suveniruri si o sala tip salon discoteca de tara.
Credincioasele gazde, cu zambete largi, i-au intampinat pe insetatii de bere si dezmat cu un brad si cadouri pentru fiecare:fulare si caciuli calduroase,toate model unicat.Din pacate mixul de culori era atat de mare per bucata, incat si in ziua de azi sunt oameni care-si privesc fularul, intrebandu-se”ce ma-sa de culoare e asta,nici nu stiam ca exista”.
Aceleasi gazde pregatisera o cina tip tava impinsa, formata din tartine cat moneda de 3 lei,unse cu unt si trei boabe de icre rosii,niste prajituri uscate si limonada.Limonada proaspata,dulce,aromata,numai buna pentru acei oameni care lasasera caldura caminului de fier pentru a se aventura in Vancouver-ul inghetat si plin de zloata.
Discret,dintr-un colt al salii, susura o muzica ingereasca.Cu proaspetele cadouri indesate pe cap si cu icrele plutind prin stomac in limonada calda,cei sase si-au intors privirile catre sursa acesteia (o mare greseala,dupa cum se va vedea).
Doamnele au interpretat gestul drept o dorinta nerostita,asa ca rapid incaperea a fost transformata in ring de dans.Covorul de iuta a fost rulat la perete,masa cu bunatati s-a evaporat,iar o mamaie mai “verde” a spart gheata,schimband caseta cu imnuri ingeresti cu o alta,avandu-i drept protagonisti pe mult mai pamantenii Boney M,Nate King Cole,Charles Aznavour,Jo Dassin si alti indragiti cantautori contemporani cu Mozart.
Groaza intiparita pe fetele musafirilor a fost categorisita drept timiditate de catre doamne,asa ca domnii au fost invitati pe ring cu miscari largi,dar ferme.Mai bine de jumatate de ora a durat sesiunea de dans,din pacate clubul se inchidea la ora 23:00,astfel ca amabilele amfitrioane si-au imbratisat/sarutat cu un ultim efort partenerii inainte de a da” stingerea”.
Ametiti de versurile aznavouriene,coplesiti de caldura sufleteasca a minunatelor fiinte de care tocmai se despartisera dupa doua ore lungi,foarte lungi,cei sase s-au grabit (mai exact s-au calcat in picioare) sa urce in van-ul care ii astepta cuminte in fata cladirii pentru a-i duce inapoi la nava rece si neprimitoare.
Anii au trecut,tinerii din poveste nu mai sunt tineri,iar unul dintre ei a invatat ca banii pentru un taxi sunt garantia ca va ajunge unde si-a dorit.
In ceea ce-l priveste pe liderul grupului,cel cu “locul”, ei bine, nicio fapta buna nu ramane nerasplatita.Inainte de a pleca acasa,cu avionul, dintr-un port american, colegii i-au introdus discret in bagaj (voluminos,ca al oricarui marinar respectabil) o bucata mare de tabla de vapor,de vreo 20 de kg,o caseta cu Abba si o felicitare pe care scria “Vancouver,1994,cu drag din partea colegilor”.
@Sandman: sa-nteleg ca te mutasi in Bucuresti?
hors concours, Simona
sandman, bine ca nu v-au violat babele alea !
A fost odata un baiat si o fata care se iubeau tare mult.
Intr-o buna zi fata l-a intrebat pe baiat:
Vrei sa te casatoresti cu mine?
Nu, a raspuns el, si au trait fericiti pana la adanci batraneti.
ni tumblăr. da nu ştiu cum beţi voi apă din el.
http://image.made-in-china.com/2f0j00WvcTGgdzJfrj/Vacuum-Tumbler-RGR-H-.jpg
http://www.hollywood-diecast.com/dark%20knight%20tumbler%20still.jpg
mi se pare mai tare ca merţanu, da nici din ăsta nu poţi bea apă.
am mai zis ca tumbler e un animal?
nu-i animal, îi pasăre. face ouă
http://www.best-b2b.com/userimg/927/949-2/easter-egg-tumbler-mini-speaker-76.jpg
roberto, ai mai zis, dar nu conteaza. de la o varsta iti este permis sa tot repeti…
Uite, Simona, si o frumoasa poveste de sezon:
A fost odata ca niciodata o femeie. Am putea (pentru o lejera tusa de poveste populara) sa ii spunem cucoana, din cauza celor cateva zeci de fire de par alb de la tample, alunitei de pe obrazul drept si taliei usor ingrosate. Am mai putea nota ca a noastra cucoana avea un nas impresionant si ceva riduri, insa asta nu are aboslut nicio legatura cu povestea noastra.
Cucoana, ca toate cucoanele – matura, echilibrata, rezonabil de rationala. Intr-o zi, pe cand isi facea lista de cumparaturi a saptamanii, cocoana – satula de stat in casa intr-o o zi cenusie si ploioasa, lua o decizie pe care avea sa o regrete amarnic. Se cauta prin poseta, observa ca detine fondurile necesare, stinse luminile, incuie usile si pleca la mall. Cucoana stia – asa cum ii spusese o prietena – ca, la poporul roman, ajunul de sarbatoare este echivalent cu sfarsitul lumii. Era, deci, prevenita ca se va lasa cu oarecare joc subtil de glezne si draci. Insa nici lunga sa experienta in cumparaturi si nici firea usor anxioasa nu ar fi putut sa o pregateasca pentru privelistea ce i se infatisa.
Inca din parcare, lucrurile erau grave. Parcase lumea ca la Pompei, la 10 secunde dupa eruptia vulcanului: pe trotuare, pe iarba cea festelita, pe sus, pe jos, de-a latul, de-a lungul si de-a diagonala. In spatiile nanometrice dintre masini, carucioare de supermarket, brazi tarati pe caldaram, copii pierduri – cu mucii de-o palma sub nas, babe dezorientate si cersetori orientati.
Cucoana, ce sa dreaga, ca nu mai era chip de a da inapoi? Dadu si ea cum putu, cu fata, cu laterala, cu pumnu’ in bordu’ masinii, dadu si vreo 50 de ture, pana cand reusi o parcare din 5417,12 miscari, intre un Matiz obraznic, portocaliu si un Cayenne alb nouveau riche, cu multe cruci atarnate de oglinda retrovizoare. Patrunsa de fiorul crestinesc, cucoana isi facu de trei ori semnul sfant, isi atarna poseta en bandouliere (dupa ce indesase in ea sacosele de rezerva), trase adanc aer in pieptu-i generos si porni la asalt!
Era echipata de razbel: haine bune de tavaleala, atent stratificate, astfel incat sa permita adaptarea imediata la orice fel de temperaturi – inalte, in zonele de langa brutarie si joase, langa frigiderele cu congelate. Avea la ea ochelarii ‘de aproape’, pentru citit preturile si ochelarii de distanta, pentru a evalua care e casa de marcat cu cea mai scurta coada. Avea bateria telefonului 100% incarcata, ca sa poata suna dupa ajutor, in caz ca i se facea rau la inghesuiala.
Odata absorbita prin usile malefic fasaitoare ale mall-ului, cucoana isi dadu seama de grava ei eroare. Aglomeratie, inghesuiala, isterie – toate pareau eufemisme rozalii, plutind deasupra armaghedonului in plina desfasurare. Pana si fufele-veterane de mall, cu colantii lor negri si cizmele albe peste genunchi, aveau o figura dezorientata. Aproape de intrare, trona un brad imens, cu un podium si un fotoliu matlasat, pregatit pentru Mosu’. Pe fotoliu, un superb exemplar de manelaris cocalarus (subspecia cu ciocate) se lafaia sub blitzul admirativ al iubitei.
Cucoana avansa, in ciuda vicisitudinilor atat de evidente. Nu o impiedicara nici cozile alene si indelung serpuind, nici zecile de colinde denaturate care ii agresau auzul si nici unicul carucior de cumparaturi disponibil, cu doar 3 roti. Nu o descurajara nici promoteritele costumate in spiridusi cu pantofi urati de sport si nici matracucele transpirate, care se incaierau pentru niste chiloti la reducere. Nu facu cale intoarsa nici la vederea femeii cu caciula ruseasca din vulpe polara si nici simtind, cu lacrimi in ochi, lovitura la turloaie pe care i-o aplica un alt carucior, aflat in deriva. Icni, schiopata si inainta, precum alte eroine ale mult incercatului sau neam: Ana Ipatescu, Ecaterina Teodoroiu ori Ana lui Manole. Iara pe cucoana/Nici c-o inturna!/ Ea mereu venea,/Pe drum sovaia/ Si s-apropia/Si, amar de ea,/ Iata c-agiungea!
Si nici macar nu avea la ea pieptanul, peria ori oglinda, ca sa se salveze de gloata de zombies inarmati cu carti de credit. Chiar si asa, tarand dupa ea pretioasa-i prada, cucoana reusi, single-handed-and-three-wheeled, sa isi gaseasca masina in labirintul parcarii, sa isi incarce portbagajul.
Se aseza la volan si isi aprinse o tigara. Pe cand tragea in piept cu nesat primul fum delicios de otravitor, cucoana isi auzi telefonul sunand. Era fecioru-su, cu urmatoarea fraza pe buze: ‘Auzi, mami, daca tot esti la cumparaturi, ia si tu ceva si noteaza, ca mi s-au terminant: pasta de dinti, gelul de dus, deodorantul …’. Cucoana ridica ochii, dezolata, descurajata, deprimata. De pe un poster imens, un Mos Craciun hipertensiv, supraponderal si dependent de cola, o privea cu o sticlire perversa in ochi.
Excelenta povestire …zano..si pictural povestita…bravos !!!!
@zana: nu-mi zice că nu ai refuzat delicat odorul 🙄
@easyrider: multam! 🙂
@simona: ba l-am trimis chiar la … ma-sa!!! ca il rugasem de dimineata sa-mi spuna de ce are nevoie, da’ era foarte ocupat 🙂
@zana: aveam emotii cum ca te-ai fi putut lasa pacalita de ganguritul lui nevinovat
@simona: hmmm, e – intr-adevar – un gangurit perfid, dar parca m-am mai intarit de cand s-a mutat de acasa 🙂
întotdeauna mi s-a părut supermişto să fii mamă de băiat, mai mişto decât să fii mamă de fată. sper să am şi eu plăcerea la un moment dat 😉
sa dea Al de Sus! eu mi-am dorit dintotdeauna baiat si am norocul sa fiu suficient de prietena cu el 🙂 da’ si el e baiat bun, manca-lar mama lui 🙂
l-ar, evident, ca n-am ochelarii aia de aproape pe nas 🙂
zana: te mai duci shi alta data in ajun?
sau dai eficientza jos din cui shi faci cumparaturile din vreme?
te intreb deoarece eu m-am vaccinat acu vro 2-3 ani, cand, dupe insistentze , am reushit intr-adevar sa parchez, am reushit sa shi penetrez in interiorul superhipermarketului, DAR! heelas!nu am putut sa-mi infig caruciorul obtzinut cu mari sacrificii pe nici un culoar, deoarece era plin ca in intersectzile din centru la orele de varf, cand dacat stai shi claxonexi!si aici nu puteam nici macar sa claxonez!
😥
asa ca am abandonat shi am jurat sa nu mai fac!
ceea ce itzi doresc shi tzie la intreaga familie!
Chiar dacă-s din provincie, am să-ţi zic şi eu o poveste adevărată pe care am scris-o chiar zilele trecute la mine pe blog:
Se făcea că tocmai îmi cumpărasem apartamentul. Aşadar, cu creditul ipotecar aprobat, fericită nevoie mare că voi avea şi eu, precum melcul, căsuţa mea, am purces în căutare de apartamente. Am văzut doar trei, la cel din urmă m-am oprit. De tot. Aici locuiesc şi acum. Asta a fost aşa, o introducere că doar mă ştiţi că-s vorbă lungă. 😀 Cum e şi firesc, înainte să te muţi în casă nouă dai o mână de var, adică e de musai să schimbi aerul, nu? Din păcate la mine a fost nevoie de mai mult de-o mână de var pentru că pereţii erau de culoarea sfleclei, asezonaţi cu calcio vecchio şi mica şist, în concluzie mama urâtului şi a prostului gust. Şi pentru că banii nu mă dădeau afară din casă, aveam nevoie de un meşter care să-mi facă toată treaba bine dar în aşa fel încât să nu mă “jupoaie” de zece rânduri de piele, într-un cuvânt mai ieftior. Mi-a găsit frate-miu un băieţel hărnicuţ, de la ţară, modest, pe numele lui Leo; mi-a plăcut şi-am bătut palma. În fine, din vorbă în vorbă ajungem la concluzia că blocul datând cam de pe vremea când eu apăream pe lume, n-ar fi rău să schimbăm şi toată instalaţia electrică – chestie care în mod normal trebuie făcută înainte să te apuci de dat cu var. Alta acum! De unde fac rost de electrician? Întreb prin cunoştinţe, prieteni şi în cele din urmă dau peste unul pe numele lui (a’ naibii coincidenţă – Leo). Îl sun şi-l invit la mine acasă pentru o evaluare. Şi n-a cântat cocoşul de trei ori că Leo electricianul a fost la uşă. Intră în casă, contemplă îndelung pereţii, de parcă intrase în galeriile Tretyacov şi începe să-mi toarne nişte scenarii demne de fimele SF. Ceva de genul: “în primul rând, eu nu dau şanţuri în pereţi, eu lucrez numai cu tavan fals, am o echipă de profesionişi în spate”, “eu ţin pasul cu trend-ul, pun şaltărele în partea de jos a pereţilor, că e mult mai la îndemână” “eu nu lucrez decât la vile doamnăăă” şi câte şi mai câte… Le-am şi uitat! Cert este că la final, când mi-a zis scorul am fost nevoită să-mi adun fălcile cu ambele mâini!! Nici bine nu pleacă Leo electricianul de la mine, că pun mâna pe telefon şi-l sun pe Leo meşterul care aştepta un răspuns, deoarece munca lui ulterioară depindea de electrician. Şi încep: ” – Leo, salut! Uite măi, te-am sunat să-ţi zic că tocmai a plecat electricianul de la mine” – timp în care de la capătul celălalt al firului nu se auzea nici măcar o respiraţie – şi “torn” în continuare: “un băieţaş de ăsta de cartier, plin de figuri, un jăpcar şi un nemernic! auzi la el: că cică nu lucrează decât cu tavan fals, că e profesionistul lui peşte prăjit (am zis mai urât, recunosc), că-mi pune şaltărele nu-ş pe unde, că lui numai vilele-i put! în concluzie un aburitor măi! Ce-a crezut el? că şi-a găsit fraierii? Să se ducă naibii la vilele lui! E clar, măi Leo, că trebuie să găsesc alt electrician!” Nervoasă bine şi cu spumele aferente la gură, întreb: ” Leo, spune şi tu … ce mă fac? de unde naiba scot eu electrican acuma?” Şi vine şi răspunsul timid: ” cred că nu cu mine vroiaţi să vorbiţi”….Moment în care m-am prins: în agenda telefonului îi aveam pe amândoi trecuţi cu numele de Leo, aşadar l-am sunat fix pe Leo electricianul. În secunda doi am închis telefonul şi am simţit cum îmi pleacă găluşca din gât, la vale. De musai să vă precizez că Leo electricianul este o cunoştinţă de-a soţului meu şi uite chiar nu l-am întrebat dacă a mai dat vreodată ochii cu el! 😀
giorgianco fatah, lasa cafeaua!
meritzi o mare bere!
cruelo, cumparaturi nu mai fac pana la anu’! o sa ii trimit pe altii, cu care am niste rafuieli mai vechi 🙂
georgiano, esti printesa gafelor. 🙂 regina sunt io, iti povestesc eu odata de ce si cum!
Ps. Cafeaua asta pentru copii este etnobotanică? 😐
@georgiana: 😆 😆 😆 😆
zana: ai lav iu!
ca nu tzi-am mai zis de muuult!
si ar fi bine sa te scot shi la o cafea, ca vad ca de la simona, nu se vede mare nadejde!
sau trebe sa zic shi io o poveste de cacao shi ne scoate atunci la o ditamai cafea?
cruelo, ai lav iu tu! pai, hai, frate, la cafea, ca ne prinde noul an de criza nebaute! io, in afara de o durere de shale, sunt apta si combatanta!
zana: la durerea de shale shtiu io leacu!
😉
simona: te-am pupat!
ne-am organizat!
la cafea la starbucks ( aproape) solo te-am lasat!
shi ca sa fie concorentza compleCta, zana draghe, io zic sa-l invitam pa taxu Uraniu!
poveshti shtim shi noi!
😉
iel sa ne bage-n cafea nshte shtiitza shi neshte friction!
😳
Simonaaa, si eu am povesti de spus! O tolba intreaga!
Acu multi multi ani, pe cand eram in generala, mama (single mom) a hotarat sa-si ia cele doua fete si sa petreaca Revelionul la munte. Adica s-a hotarat in ziua de Revelion ca mergem la munte. Si nici nu stiu de ce zic zi, ca eu imi amintesc ca era noapte, eram toate trei cu rucsac in spate si urcam anevoie pe dealul Cioplea din Predeal – poate poate gasim cazare si poate poate ne petrecem Revelionul altundeva decat in gara. Sor-mea avea ceva paine in brate, eu aveam sticla de Cola. Trecusem de jumatate, mi se facuse sete si nu stiu cum am facut, dar am scapat sticla, care a luat-o rapid la vale. Si eu dupa ea. Si la un moment dat trece printre picioarele unor domni care coborau si ei si o pierd din vedere. “Ma scuzati, nu ati vazut pe aici o sticla?” “Nu e aceea cu care joaca fotbal baietii de colo?” Sticla mea apucase sa coboare dealul si sa joace si fotbal. M-am bagat in grupul de baieti – “Ma scuzati, ma scuzati, asta e a mea” – am insfacat sticla rebela si repede urcat la deal, nu cumva sa ma pierd de familion. Am ajuns sus, cam in locul unde am scapat-o si am desfacut repede sticla, sa-mi potolesc setea. Numai ca primul care a baut Cola a fost fularul meu; cateva inghitituri au ajuns si pe geaca.
Simona, daca asta nu ti-a placut, sa stii ca mai am si altele. Pot trece oricand la visele pe care le avea sor-mea cand era mica: “Am visat un balaur si o pizza si la un moment dat pizza a mancat dragonul”.
Pick me! Pick me! 🙂
@ioana: şii? revelionul unde l-aţi făcut? în gară sau alergând după sticlă?
[…] câteva ore să vă câştigaţi un loc printre ei. Cum? Simplu: povestindu-mi ceva drăguţ aici. […]
Revelionul l-am facut intr-o camera din Hotel Belvedere, cu ce a mai ramas din sticla. Lux, frate! (Asta dupa ce mama s-a uitat o data luuuung la pret si inca o data luuung la noi, care eram obosite si inghetate).
@ioana: tare maică-ta 😆 😆
Mai am putin si-i fac pagina de Facebook, din aia la care dai “like”. Am multi prieteni care vor sa o cunoasca. In curand va ajunge un fel de “legenda urbana”. :))
@ioana: păi, ia vezi, poate poţi să scoţi bani din asta 😆
@sandman: n-am apucat să-ţi spun că m-am râs la povestea ta marinărească, da’, uite, spun acum. 😉
Tot la capitolul poveste, daca vrei sa citesti, am scris aci o intamplare cu mama:
http://www.viajoa.ro/experiente/cu-mama-la-drum-lung/
A se observa cate like-uri are articolul. 😛
Cu mama la drum lung
Nu stiu altii cum sunt – si tare as vrea sa aflu – dar, de fiecare data cand mama imi propune sa mergem impreuna, undeva in afara orasului, inima mea se opreste oleaca. Mama e o companie grozava si conduce bine, dar – cum sa va spun – sunt patita. Nici o calatorie nu se aseamana cu cealalta si numai banale nu sunt iesirile astea. Stiti vorba aia cu “concediul din care te-ai intors si nu ai ce povesti, nu e concediu”? Nu e cazul meu, mai ales daca mama e prin preajma.
Sa va dau un exemplu.Eram in primii ani de liceu, undeva iarna spre primavara. Si de undeva rasare idea sa dam repede o tura pana la Sighisoara, unde aveam niste vechi prieteni de familie. Cum Sighisoara e febletea mea, am trecut cu gandul repede peste cele 6 ore dus, alte 6 ore intors si am zis sa mergem. Urma sa plecam duminica dis de dimineata.
Acest “dis de dimineata” e un “dis de dimineata” latin, asa ca am iesit din Bucuresti la ora 2 dupa-amiaza. Era soare, era destul de cald pentru acea perioada a anului, si soare si cald a fost pana pe Valea Prahovei unde s-a racit si dupa Sinaia a inceput chiar sa ne ninga. Da, cred ca era un inceput de martie si Dochia ne facea cu mana de undeva de sus. Inainte de Predeal am facut o stanga ca sa scurtam drumul. Aveam sa ajungem la Zarnesti si de acolo in stiu-ce-loc si de acolo mult mai repede la Sighisoara.
Cand Zarnesti-ul se profila la orizont, soarele incepea sa apuna. Ne apropiem de oras si la un moment dat dam de o furca. La stanga in departare se vedeau blocuri, la dreapta se vedeau copaci. Mama face stanga. Mi se parea mai logic sa o luam spre copaci, dar am tacut, spunandu-mi ca ea e soferul, ea e adultul vaccinat si stie mai bine. Si iata-ne in Zarnesti, facand ture prin oras, nestiind cum sa iesim din el. Gasim un grup, ii intrebam in ce directie trebuie sa o luam spre Poiana Marului. Ni se raspunde cu un ridicat din umeri. Nu-i bai, mai mergem, gasim un nene, aceeasi intrebare, acelasi ridicat din umeri. Pana la urma, dupa ce am facut turul orasului si am acumulat destula experienta pentru a deveni ghizi turistici in Zarnesti, gasim iesirea din oras si regasim furca.
Se intunecase deja, o ora o pierdusem degeaba, dar acum nu mai aveam motive sa taraganam lucrurile asa ca full speed ahead (ma rog, vorba vine, ca stiti cum sunt drumurile secundare). Pustiu, ulita principala cu case de-o parte si de alta, pustiu, ulita principala cu case de-o parte si de alta, iar pustiu, iar case – asa, treceam dintr-un sat romanesc, sasesc in altul. Pana cand, la un moment dat, mama face o dreapta. Era un pic ciudata manevra asta, normal mi se parea sa mergem tot inainte, sat, pustiu, sat, pustiu pana in Nades. Dar la dreapta, pe o ulita secundara? In fine, ea e adultul vaccinat, ea a consultat harta, cine stie despre ce scurtatura e vorba. Inaintam pe ulita (mai bine zis urcam pe ulita), “asfaltul” dispare, casele dispar, ultimul stalp cu lumina este lasat in urma la vreo 100 de metri. Inaintam in panta pe un drum mocirlos, pe o ploaie mocaneasca, printre livezi.
– Mama…nu cred ca asta e drumul!
– Nici eu!
Dam sa intoarcem, dar roata din dreapta spate aluneca intr-un sant si cea din stanga fata se dezlipeste de pamant si se invarte in gol. Mama iese din masina, se uita, pune niste pietricele sub roata din fata, apoi incearca din nou. Nimic. Repeta actiunea asta de vreo 6 ori. Nimic. Roata tot in gol se invartea, tractiune nada niente nulla.
– Ioana, iesi te rog din masina si impinge-o.
Iese Ioana din masina, se pozitioneaza in spate, impinge, aluneca in noroi, se murdareste. Nimic. Inca o data. Nimic. Masina se urneste dar revine in aceeasi pozitie. Mi se trimit intariri: sor-mea.
Reincepe operatiunea. Nimic.
Inca o data. Nimic.
– Stati voi aici, ca eu ma duc sa gasesc pe cineva sa ne ajute.
Si uite asa am ramas noi, doua fete cucuiete, noaptea, pe ploaie marunta marunta, stand in lumina farurilor, asteptand in mijlocul pustietatii, fara semnal la mobil.
Ca sa nu ne plictisim, am inceput sa jucam Fazan, dar vocabularul sorei mele era indreptat in acea noapte numai spre lucruri morbide sau infricosatoare. O prezenta agreabila, ce mai!
La un moment dat, de departe, de prin dreptul ultimului stalp de lumina se aude un huruit-inecat-puternic de motor. Ce sa fie, ce sa fie?
– Mama vine cu …..tractorul??
Zgomotul se face din ce in ce mai puternic si intre timp zarim si un far. Un singur far, pozitionat central.
– Mama vine cu …..motocicleta???
Zgomotul se face si mai puternic si langa noi opreste un ARO care fusese construit in Epoca de Aur si supravietuise pana acum, Epoca de Fier. Nu avea usi, avea un singur far, central (vorba aia, unul si bun!) si avea in dotare si lanturi, care erau manuite cu indemanare de un nene subtire si inalt, trecut de 50 de ani.
Pune lanturile la masina, o trage din sant, o aduce pe drumul cel bun si in pozitia corecta, apoi rolurile se inverseaza. Intorsi la baza dealului, pe ulita principala, scapati din noroaie, ne oprim sa-i multumim celui care ne-a salvat.
– Cand ploua, e foarte usor sa ramai impotmolit acolo. Au fost cazuri de masini scoase cu tractorul, caci altfel nu se putea. Lasati doamna, ca si un neamt a vazut o scurtatura pe harta si chiar a crezut ca exista.
La unu noaptea am ajuns la Nades. La privirile un pic ingrijorate, un pic curioase ale gazdelor, am raspuns cu:
– Va povestim totul maine. Acum vrem doar sa scapam de bocancii astia innoroiati si sa ne culcam.
PS: Acu doua saptamani, mama mai avea 150-200 de km si isi incheia turul tarii. Mi-a spus s-o sun la 21.00, ca sa stabilim ce si cum facem ca sa vedem ploaia de meteoriti. La ora 21.00, constiincioasa, o sun (indelung) dar nu raspunde. Ma suna pentru 10 minute si, gafaind, isi cere scuze ca nu a putut sa raspunda, dar era ocupata sa sara gardul unei manastirii din Curtea de Arges, caci au incuiat oamenii portile si au uitat de ea.
Acu ati inteles la ce ma refer?
@ioana: 😆 😆 păcat că n-a venit, totuşi, cu tractorul 😆
Nu e timpul pierdut. 😯
Stii faza cu ursu de pe propietate?
@ioana: ăăă… nu 🙄
Mai astept cateva ore, poate ti-o spun pe viu, cu intonatie, onomatopee, in fata unei cafele. 😀 😀
bineeee 🙂
Starbucks nu este cafea, aia nu stiu ce-i aia cafea. Zeama aia lunga a lor nu poti sa o numesti cafea, doar retardatii din america pot sa o numeasca, cafea.
@ Carlo: da nici nechezol nu e! 😀
* ne intalnim pe 14 dec …iar rezultatele le dam pe 13dec ???
ce se bea la starbucks vostru??? ca nu pricep …dar np !!
uite o poveste de aici pe vremea cand era de acolo 🙂 tot e 14- 13-14…
who care ! poveste sa fie :):)
*ca’ntre barbati*
http://windwhisperer.wordpress.com/2009/02/26/invatamintecatre-fiul/
zi buna la…starbucks !!!:)
Povestea mea, e made in Romania, dar are şi zmei, prinţese, lupte, lacrimi, happy-end-uri.
Niciodată nu am avut prea multe. Nu am cerut prea multe. Lipsa ambiţiei. Când eram copil, mă jucam. Poveştile mi le spunea bunica când mă adormea. Poveşti fără ficţiune. Erau poveştile ei. Mi le spunea mie…Nu aveam griji. Mai târziu mă mai duceam şi la şcoală. Încet-încet, am ajuns la liceu. Aici eram când zmeu, când om amărât. Când regele, când bufonul.
Aveam poveştile fiecăruia. Povestea întâlnitului pe ascuns, pe vreo alee din parc mai întunecată, mai ascunsă. Povestea plecatului pe jos spre Dunăre, prin praf şi căldură infernală. Povestea fetelor de pe malul Dunării. Sau a certurilor cu părinţii ori a beţiilor penibile. Timpuri cuprinse de farmecul fumatului “la poştă”.
Ca student, nu mai ai timp de poveşti. Doar că, nu se poate fără ele. Te loveşte melancolia într-o seară. Sunt sigur.
Happy-end: acum poveştile sunt ale tale. Sunt ale sufletului tău. Ai multe să spui, mai ales altora. Dar cine are curaj să-şi povestească sufletul aşa cum şi-l “citeşte el”!?Îţi povesteşti singur, plimbându-te pe vreo stradă noaptea, prin ploaie, ori peste vreun covor de frunze toamna, sau acoperit de zăpadă, iarna.
Poveste de Craciun sau cum sa faci rost de mailuri pentru SPAM
Saptamana trecuta am facut curatenie generala si am dat , in depozit ( a se citi sufragerie) peste o unitate de calculator pe care nu o mai foloseam. M-am tot gandit ce sa fac: sa o arunc sau sa o dau cuiva? Am ales a doua optiune, asa ca m-am inscris pe freecycle – grupu’ de Bucuresti si am pus anuntul. Nu ma asteptam ce bataie de cap este cu sistemul asta in care daca dai ceva gratis te contacteaza toti nebunii.
In urmatoarele 24 de ore am primit aproape 100 de emailuri + mesaje pe mess de la diverse persoane fiecare cu cate o problema mai presanta si care avea nevoie de harbul ala de calculator. Cand se da un calculator moka toata lumea sare, fara sa se mai gandeasca la faptul ca poate fi o cioaca in urma careia vei primi tot restul vietii emailuri cu anunturi la Viagra, fete la videochat si castiguri senzationale de la vreun mogul din Africa. Ok, se pupa genurile astea de anunturi: castigi banii -> platesti sesiunea de videochat -> si folosesti si viagra ca deh… acu esti milionar in moneda din Botswana.
Revenind la oile noastre am zis ca o sa dau jucaria in ordinea primirii mailurilor si dupa 3 nehotarati am ajuns la fericitul “castigator”. Recunosc ca omul m-a impresionat pentru ca avea nevoie de un calculator pentru centrul de copii cu boli psihice la care lucreaza. Mi-a parut rau ca nu am putut sa il ajut mai mult, dar se citea bucuria pe fata lui cand a venit si i-am pus in brate calculatorul. Pana la urma e adevarat ce se spune: gunoiul unora este comoara altora. Sper din tot sufletul ca am ajutat niste copii cu probleme.
Craciunul e aproape si, cu toate ca nu il voi sarbatori, consider ca mi-am adus un mic ajutor pentru Mosu’ si ca in felul asta mi-am primit si eu cadoul. 8)
Poveste
Aseara m-am imbatat bine, a fost foarte frumos pana cand bategarzii de la un subsol (tre sa mai fac cercetari, ClubA e canditatul) m-au trimis acasa fara drept la replica. Cu ultimii bani am platit taxi-ul. Urmeaza sa-mi dau seama cat au fost ultimii mei bani de tacsi si unde mi-am uitat geaca impreuna cu portofelul.
Ai curaj sa ma inviti la Starbacs? Am alta geaca, nu vin in helanca mulata. Plus ca acolo nu au alcool deci e ok. Bani nu am dar din ce am inteles nu-i problema. Controlori pe RATB sa nu fie!
E luni si pare al dracului de lunga.
Sfarsit.
Later edit: 13 lei, Iron City
se poate şi în versuri?
şi, eventual un link, că mi-e lene să transcriu?
dacă da, ia de-aici (click pe ea s-o faci mare):
http://vlahopol.deviantart.com/gallery/#/d1qnvjl
[…] o poveste, pe care v-ar plăcea să mi-o şi spuneţi pe viu, la o cafea. Poveştile s-au adunat aici şi a sosit momentul să-i anunţ pe cei trei cu care o să beau o cafea la Starbucks Plaza […]
Ok,ok…Numai sa nu te dai cu capul de pereti 🙂