Picoliţă pentru o zi

Sau un reportaj de acum doi ani:

PICOLIŢĂ PENTRU O ZI

E criză. Nu se mai vinde nimic pentru că nu se mai cumpără nimic. Rămâne lumea fără slujbe de pe azi pe mâine, măiculiţă, vorba lu’ tanti Maria. Ce ne facem, oameni buni, dacă ni se-ntâmplă şi nouă? Nu ştiu voi, dar eu nu pot să stau cu mâinile-n sân. Nu vreau să fiu luată prin surprindere, aşa că mă pregătesc. Învăţ meserii noi. Pentru început, am experimentat-o p-aia de picoliţă.

“Vii la 10,30, nu la 12, că atunci începe programul!”

Lângă redacţia noastră e restaurantul Bellini. Merg des acolo, fiindcă îmi plac şi mâncarea şi servirea, aşa că la ei m-am milogit să mă angajeze pentru o zi. N-au avut inimă să mă refuze. “Bun, păi, vin vineri, pe la un 12, aşa”, zic. ” Vii la 10,30, că atunci începe programul. În tricou alb sau negru, blugi şi cu părul prins”, îmi răspunde managerul restaurantului. La 10,29 eram acolo. Pe drum, în metrou, făcusem eforturi să-mi amintesc după ce şcoală de aşezat tacâmurile se lucrează la Bellini: amândouă în dreapta sau cuţitul în dreapta şi furculiţa în stânga?

Ce face un ajutor de ospătar se cheamă “muncă necalificată”. Nu umblă cu bani sau cu farfuriile pline şi nu interacţionează decât foarte puţin cu clienţii. Oferă meniurile, pune tacâmurile, schimbă scrumierele, debarasează şi curăţă masa. Program: 12 cu 24, 15 zile pe lună. Salariu: minimul pe economie (461 RON net) + 50 RON/ ziua de muncă din tipsuri. O masă caldă pe zi, la jumătate din preţ, plus jumătate din suma cheltuită pe taxi, noaptea, la plecare.

Rogojinilor mele, cu dragoste…

Ospătarul cu care voi lucra eu e o fată. A terminat filologie la Spiru Haret şi o cheamă Adriana. Lucrează în branşă de 7 ani. Mă preia şi începem să pregătim restaurantul pentru primirea clienţilor. Împreună cu Marius şi Alex, ceilalţi doi ospătari de pe tură, cărăm mese şi scaune pe terasă. Adriana e din aceeaşi categorie cu mine (“S” îi zice, la haine), dar e incomparabil mai antrenată pentru cărat. Cărăm împreună câte două mese puse una peste cealaltă, în pas aproape alegător. Fac, în gând, rugăciuni să nu mă-mpiedic. După 15 de minute, mă simt ca după o oră de aerobic. Urmează măturatul, apoi ştersul meselor. Pe o masă, dau peste un pahar de suc, rămas de cu seară. E lipit. Îmi ia cam un minut să-l dezlipesc. După ce mesele sunt lună, iau la mână toate rogojinile de pe ele. Le şterg cu apă şi detergent şi le pun înapoi. Sunt vreo 150. De-acum încolo, când voi mânca la Bellini, mă voi uita cu dragoste la rogojina de sub farfuria mea.

Umplu cu ulei şi oţet sticluţele din oliviere. Sunt fie lipicioase, fie alunecoase. Vărs ulei, şterg, vărs iar şi şterg. Mă apuc să duc olivierele pe mese. Iau câte două în fiecare mână, ca să mă dau profesionistă.

Când să ies din oficiu, pe uşa batantă, mă izbesc de un ospătar care încerca să intre. Mi se explică că e bine să verific prin deschizătura uşii, de fiecare dată când vreau să intru sau să ies, dacă nu cumva vine cineva pe contrasens. Promit să verific, dar ceva mai târziu uit şi mă expun unui nou impact. Şterg un morman imens de tacâmuri, cu apă amestecată cu spirt, împăturesc o tonă de şerveţele, după care se deschide restaurantul.

“Dacă e supă, duci doar lingură!”

Începe munca cu clientul. Emoţionată, duc meniuri. Apoi, mă trimite Adriana cu tacâmuri: “La tipa îmbrăcată colorat, duci tacâm pentru “paste lungi”, adică lingură şi furculiţă, la ailaltă duci tacâm pentru “steak”, adică cuţit şi furculiţă. De-acum încolo, îţi zic doar “paste lungi” sau “steak” şi tu ştii ce să duci”. Dacă e supă, duci doar lingură. Într-o tavă le duci, nu mergi cu ele-n mână”. Îmi pregătesc tacâmurile. Dau să le duc. Îmi dau seama că nu mai ştiu cine era cu “pastele lungi”. Mă întorc să întreb. “Colorata” era. Puţin mai târziu, mă duc la aceeaşi masă să debarasez. Mi se spune că, dacă prietena “coloratei” nu şi-a păstrat tacâmurile, tre’ să-i duc altele pentru felul doi. Îşi păstrase doar furculiţa. Mă prind că tre’ să-i duc doar un cuţit. Îi duc. “Colorata” are în faţă lingură şi furculiţă, ceea ce mă bulversează complet. Dacă celeilalte i-am dus tacâm, cu ea ce fac? I le iau p-astea şi-i duc altele?? I le las? “Cred că tre’ să i le iau, da!”, îmi zic. Şi o întreb: “Pot să iau astea?”. “Da”, zice, dar e uşor încurcată. Mă confuzez şi mai tare: “Da’ nu tre’ să mâncaţi?”. “Ba da”, zice. “Păi, atunci ar trebui să vi le las, nu?”. “Da. Credeam că vreţi să le schimbaţi”. “A, nu, nu! Mă scuzaţi”.

Puţin mai târziu, văd o tipă singură la o masă. Simt nevoia să am o iniţiativă. Mă reped să-i dau un meniu. Se uită uimită la mine: “Am comandat deja”, îmi zice. “Ăăă, mă scuzaţi”.  Mă ruşinez şi plec. O privesc cu admiraţie şi puţină invidie pe Adriana. Ea are privilegiul de a vorbi mai mult cu clienţii şi nu face tâmpenii…

Cineva îmi face semn de la o masă, cu un zâmbet larg. “Mă cunoaşte, e clar”, îmi zic, şi mă chiorăsc să văd cine e. “Un santal de portocale”, mi se strigă. Nu mă cunoştea.

Nişte domni au plătit. Ar trebui să debarasez. Acum sau după ce pleacă? Varianta a doua e cea corectă. Debarasez şi aflu că niciodată nu se pun sticle în tava cu chestii luate de pe masă, fiindcă sticlele cad peste celelalte obiecte şi se lasă cu cioburi.

Mai sunt şi alte lucruri pe care nu e bine să le faci, dacă eşti picolo sau ospătar: să stai pe scaun în faţa clienţilor, să vorbeşti la telefon sau să fumezi.

Pauza de ţigară mi-o iau, prin urmare, în curtea din spate, unde două doamne de la bucătărie curăţă cartofi şi usturoi. Ştiaţi că, pentru a nu rămâne nici urmă de pieliţă pe el, usturoiul se curăţă în apă?

Mă retrag după 4 ore din cele 12, cât munceşte un picolo. A doua zi, mă trezesc cu febră musculară de la căratul meselor.

Simona TACHE pentru Academia Caţavencu, iunie 2009