Cum am măturat cu mâna mea Piața Victoriei

Știți Piața Victoriei din București, da? Bucata aia necirculată de carosabil, din fața Muzeului Antipa – colț cu Muzeul de Geologie, o știți? Aia de vreo 400 de metri pătrați, da. Ați trecut pe lângă ea miercurea trecută și era curată bec? Eu o măturasem, să știți. Nu singură, cu doamna Fănica.

Am fost, timp de o zi, angajată a Romprest, firma care asigură salubrizarea sectorului 1 din București. De fapt, doar juma’ de zi, că mai mult nu am rezistat. În tura de dimineață, de la 7 la 12,30.

E ciudat ca ultima grijă dintr-o zi să fie aplicarea princiară a cremiței de față, iar prima din următoarea să fie săritul din pat, imediat ce a sunat ceasul, de teamă să nu întârzii la măturat străzi. Mai ales când ceasul sună la 5,30.

Așadar, nu știu ce făceați voi, miercurea trecută, la 5:30 dimineața, dar eu mă echipam și o tăiam spre noul meu job, de măturător stradal.

Echipamentul: pantaloni verde închis cu dungi argintii reflectorizante, tricou gri, vestă galbenă reflectorizantă, șapcă verde închis. În afară de șapcă, toate imense.

Punctul de întâlnire: pe Bulevardul Kiseleff, lângă Muzeul de Geologie. Când ajung eu, întreaga echipă, de vreo 25-30 de muncitori, e pe poziții. Fiecare e dotat cu câte-un coș mobil. Un fel de tomberon cu două compartimente, unul în care se pune sacul de gunoi, altul în care se pun lucruri personale. Mâncare, apă, trusa de machiaj și pantofii cu toc (am glumit cu ultimele două!). Tot atașate la tomberonul ăsta mobil sunt o mătură mare, de tip perie, și un făraș, care e, de fapt, o lopată. Mai există și un măturoi verde, pe care eu însă nu-l primesc, că e pentru rigole.

Echipa mare e împărțită de către un șef de echipă (e șefă, de fapt, o să vedeți mai târziu) în grupuri mai mici, care sunt trimise pe teren: “Am nevoie de o echipă mobilă, care să acționeze în forță, pe strada Washington. Repede, da? Ne mișcăm?”.

Cei nominalizați încep deplasarea către strada Washington, iar celor rămași li se oferă, într-un ritm alert, destinații cel puțin la fel de atrăgătoare: Paris, Roma, Londra… Străzi numai una și-una…

Eu și cu doamna Fănica primim zona de care v-am zis. Ne deplasăm spre “obiectiv”, ocazie cu care constat că respectivul coș mobil e greu ca dracu’, cu atât mai mult cu cât eu nici nu am habar că, dacă-i ții mânerele apăsate, devine mai ușor (dar nu foarte!). Noroc că aflu la timp.

Ne apucăm de treabă, cu certitudinea (eu!) c-o să terminăm în 10-15 minute. Mare greșeală să ai certitudini de-astea, înainte să fi pus vreodată mâna pe-o mătură stradală. E FOARTE GREU, VĂ JUR!!!! Mătura e foarte grea, asfaltul în zona în care lucrez eu e foarte aderent, iar din copacii apropiați cad incontinent frunzulițe mici, pe care vântul le aduce fix la locul meu de muncă.

Există cel puțin trei “școli de măturat”, pe care le experimentez rapid, una după cealaltă. Prima presupune să tragi cu mătura spre tine gunoiul aflat de jur împrejur, la maximum 2 metri distanță. Faci o grămăjoară, pe care apoi o tragi cu mătura în lopată, ca și cum cea din urmă ar fi un făraș. Îți blestemi zilele, pentru că trebuie să manevrezi ambele instrumente cu câte o singură mână. Deșerți lopata plină în coș (o pui la loc, în suportul ei, n-o lași aruncată pe jos!) și te apuci de făcut altă grămăjoară.

Școala numărul doi e identică cu cea de mai sus, doar că, în loc să tragi gunoiul spre tine (și, odată cu el, tone de praf), îl împingi.

Școala numărul trei presupune mișcări laterale ale măturii, cu mâna foarte relaxată și spatele foarte drept, dar cred că ea este apanajul experților, pentru că eu n-am reușit să mă folosesc de această metodă.

Eu folosesc metodele unu și doi, ceea ce mă rupe de spate din primele cinci minute, iar după primele șase, mă transpiră din cap până-n picioare, de parcă sunt la cea mai grea oră de sală din viața mea. Simt cum “lucrează” fiecare mușchi, vă jur. La spate, la mâini, la picioare, la abdomen. Pe toți îi simt.

În 10 minute, sunt roșie la față și curg apele de pe mine. În 20 de minute, sunt mai mult decât epuizată. Mă doare mijlocul îngrozitor, mi s-au umflat mâinile, îmi scapă instrumentele din mână (mai ales când ajung la faza cu manevrarea ambelor scule simultan). Îmi trântesc capacul tomberonului peste degete, până când îmi zice doamna Fănica că nu-i nevoie să-l închid și deschid de fiecare dată când am treabă cu el. Pot să-l las deschis. În 40 de minute, am băut toată apa pe care-o aveam la mine și mă dor mâinile de parcă am tras la sală cu greutăți de 10 kile. În două ore, mă mișc ca cel mai mare dușman al lui Batman, după ce-a luat bătaie de la Batman, și îmi vine deja să vomit de oboseală.

În timpul ăsta, doamna Fănica n-are nici o treabă. Mă anunță că, după ce vom termina de măturat perimetrul pe care evoluăm, o să facem… ghiciți ce. O s-o luăm de la-nceput!!! La orice vă așteptați, numai la asta nu, nu-i așa? Și eu la fel! Piața Victoriei e însă o intersecție foarte importantă, care tre’ să arate impecabil, așa că e măturată 24 din 24.

O întreb pe doamna Fănica dacă a slăbit brusc și mult, acum trei ani, când s-a angajat la Romprest. Îmi zice că nu. Ea e de pe undeva de lângă București și n-a făcut toată viața ei decât muncă fizică. Are 42 de ani, dar arată de 50 și ceva. Are doi copii, unul de 18 și altul de 20, iar seara, când ajunge acasă, mai trage o porție de fitness la ea în grădină.

Majoritatea angajaților firmei sunt de prin împrejurimile Bucureștiului. Dinspre Ploiești sau chiar de mai departe, de la Urziceni sau Oltenița. Sunt aduși la muncă și duși înapoi acasă cu autobuze angajate de firmă. De ce 99% angajați din provincie? Pentru că bucureștenii sunt neserioși și țepari și nici nu se dau în vânt după o muncă grea, necalificată, plătită pe măsură. Preferă cerșitul sau… alte metode de supraviețuire.

La “punctul de apel” din Kiseleff, de exemplu, o singură angajată e din București. Mă rog, e mult spus “din București”, pentru că doarme fie în gară, fie la metrou. Cristina o cheamă și a crescut la Casa de Copii. Nu prea știe să-și poarte singură de grijă, o ajută mult șefa de echipă, doamna Florina, o doamnă de 52 de ani, foarte energică, foarte frumoasă și foarte inimioasă. Dânsa a dus-o pe Cristina la doctor de zeci de ori, a ajutat-o să-și facă buletin, pe adresa ei de-acasă, și i-a plătit descoperirile de cont către bancă, când fetei i-au fost furați banii de pe card. Ba a făcut și repetiții cu ea, pe tema “Ce spunem la ghișeu când vrem să scoatem bani din bancă”, după care a însoțit-o pe fată, stând în spatele ei, la mică distanță, ca să se asigure că a învățat poezia și spune ce trebuie angajatului băncii.

Doamna Florina e un personaj. Ce te izbește la ea, prima și prima dată, e frumusețea. Are un cap frumos, brunet, cu doi ochi negri, extrem de vii, un corp atrăgător, sexy chiar, și o energie care te bulversează. Dimineața, după ce își repartizează oamenii, își ia bicicleta și începe să alerge călare, de la o echipă la alta. Să-i vadă dacă lucrează cum trebuie, să le mai ducă saci, să… diverse. Din cauza ei, că a introdus modelul ăsta cu bicicleta (folosind-o, inițial, pe a ei, de-acasă), li s-a complicat viața și celorlalți șefi de echipă. Au primit toți biciclete din partea companiei, împreună cu obligația de a se deplasa cu ele între echipele de pe teren. Numai cei cărora le e frică de trafic nu le folosesc.

Doamna Florina i-a trimis sau i-a cărat personal pe la doctori pe toți subalternii care au avut vreo problemă, deși asta chiar nu intră în atribuțiile unui șef de echipă. Îi înțelege pe fiecare. Nu le permite să-și vorbească cu “fă” și îi corectează când fac dezacorduri. I-a învățat să-și împartă pachetul cu cei cărora li se întâmplă să nu aibă mâncare la ei și să se respecte între ei, indiferent dacă au câteva clase sau liceul. Da, din aceeași echipă pot să facă parte oameni cu 12 clase, care n-au găsit să se angajeze în altă parte, și oameni care de-abia știu să scrie.

Zisă și “șefa”, doamna Florina le moderează chiar și problemele de cuplu. La un moment dat, una dintre femeile din echipă a venit la lucru bătută. “Șefa” și-a suflecat mânecile și a trecut la treabă: “L-am chemat pe bărba’su și i-am zis că, dacă mai dă o singură dată în ea, îl dau afară. Habar n-avea el că eu n-am nici o putere să-l dau afară, de unde să știe că nu pot să-l dau? S-a speriat și n-a mai dat niciodată în ea”.

Altădată, tot o soție i s-a plâns că, în timpul în care fusese ea în concediu, soțul i-a cam făcut ochi dulci altei colege: “Nu era ceva grav, doar așa, o simpatie, nu se ajunsese la lucruri rele. Dar, na, femeia l-a simțit, acasă, că își schimbase comportamentul. L-am chemat și am dat cu el de pământ. I-am zis, tot așa, că dacă nu se potolește, îl dau afară. Și că a lui e cea mai frumoasă, cea mai mândră și cea mai muncitoare. Nu era, na, că ailaltă e și mai tânără, și mai drăguță, da’ io așa i-am zis. Și s-a potolit. Am avut grijă să nu mai pice niciodată în echipă cu “pericolul” și lucrurile s-au liniștit”.

Doamna Florina a divorțat acum mulți ani și nu trăiește decât pentru fiica ei, pe care mi-o arată în poze (are 29 de ani fata și e tot o bunăciune, ca și maică-sa). O întreb de ce nu-și “reface viața”, cum se zice, și-mi spune că n-o interesează. Copilul e totul pentru ea, mai mult nu îi trebuie.

Ce o miră e că unii cetățeni ai sectorului 1, o zonă selectă în raport cu altele, sunt mult mai nonșalanți în a arunca lucruri pe stradă decât cei din cartierele mărginașe. Curăță cartofi, pun cojile în pungi și trântesc pungile în stradă, lângă coșurile de gunoi. Ciudat, nu?

O întreb care-a fost cel mai ciudat lucru găsit pe stradă, în timpul procesului de salubrizare. Îmi zice că mi-ar spune, dar îi e rușine. Insist. În cele din urmă, îmi spune, dar fără sunet, doar din buze: “Două vibratoare”. Apoi, cu voce tare: “Pe Pangratti, într-un coș de gunoi. Erau în cutii. Le-am luat și noi bateriile și le-am aruncat”. Roșește.

Salubrizarea sectorului 1, cel cu care are contract Romprest, nu presupune doar măturatul manual pe trotuare, alei și rigole și golirea coșurilor de gunoi. Se curăță și șoselele, dar mecanizat (cu perii mecanice). Apoi se spală cu detergenți ecologici și apă din puțuri proprii de mare adâncime, cu ajutorul unor utilaje dotate cu stropitori. Trotuarele se spală manual, prin jet de la furtun, folosit de doi angajați, dintre care unul dă cu peria, ca să înlăture și gunoiul. Iarna, se îndepărtează zăpada (fie manual, fie mecanizat, în funcție de condițiile de pe teren) și se combate poleiul de pe șosele, parcări și trotuare, cu material anti-derapant ecologic și biodegradabil.

Pe tot parcursul anului, se face colectare selectivă a deșeurilor, subiect care, pe mine, personal, mă interesează foarte tare și despre care mi-am propus să aflu, la un moment dat, detalii, ca să vă pot povesti și vouă.

Până una alta, m-am bucurat să pot experimenta, pentru voi, felul în care se vede coada măturii stradale, de foarte aproape. Și felul în care munca asta se simte când ești de partea cealaltă a geamului mașinii, într-o intersecție ca Piața Victoriei. Vă dau cuvântul meu de onoare că, indiferent ce susține doamna Fănica, o dură și o antrenată într-ale muncii fizice, chiar e o muncă epuizantă. Mult mai grea decât mi-aș fi imaginat vreodată, în primul rând pentru că se lucrează cu scule grele.

Iar, data viitoare când o să vă vină să aruncați pe stradă un chiștoc sau un ambalaj de ciocolată, să vă gândiți și la oamenii ăia în veste reflectorizante, care asudă vara în caniculă, iar iarna îngheață prin nămeți. Un chiștoc mai puțin pe jos va fi întotdeauna un cadou pentru ei.