Dezvăluiri din culisele unui spot

Aţi văzut, ieri, şi aţi comentat filmuleţul despre afacerea mea cu credite şi plăcinte, intitulată Crediterie. Acuma pot să vă povestesc chestii amuzante de la filmări.

Despre plăcintă

Aţi văzut cât de neagră, de distrusă şi de arsă arăta, da? Ei  bine, când am ajuns la locul filmării, nu arăta deloc aşa. Deşi cei de la Tempo (agenţia care a făcut spotul) ceruseră doamnelor de la cofetăria de unde-o cumpăraseră s-o ţină muuuuuult la cuptor, iar ele se conformaseră, nu se arsese. Deşi o mai ţinuseră chiar ei, înainte de filmări, 2 ORE în cuptorul agenţiei, tot nu se arsese. 🙄 Era doar mai arămie, dar în nici un caz arsă, aşa că am fost nevoiţi s-o mai “ardem” o dată la faţa locului. Prima încercare a fost cu bricheta. 😆 N-a mers. A doua a fost cu un marker negru subţire, cu care s-au pictat manual o parte din împletitura de aluat de deasupra. Până s-a decis că nu merge şi s-a luat un marker mai mare, cu care s-a pictat, o vreme, altă parte din încrengătura de aluat. Dar tot nu era suficient, aşa că regizorul a luat o decizie drastică. “Du-te la baie, desfă markerul, amestecă tuşul din el cu nişte apă şi adu rezultatul încoace”, i-a zis unui coleg. “Mă duc. Fac orice, doar ştii că n-am pic de demnitate”, a replicat colegul, la care eu nu m-am mai putut opri din râs juma’ de oră. 😆 A venit cu nişte apă neagră şi cu puful ăla în care fusese îmbibat tuşul negru. Apa a fost turnată peste plăcintă, iar cu puful a fost iar luată la pictat plăcinta, atât pe încrengătura de aluat de deasupra, cât şi pe crema vizibilă la intersecţia dintre fâşiile de aluat. 😉

Despre fum

Fumul care s-a văzut când s-a deschis cuptorul a fost foarte greu de produs. În primul rând, eram în sediul unei bănci, unde există alarmă anti-incendiu. Asta s-a rezolvat prin deschiderea largă a geamurilor şi speranţa că n-o să fie atât de mult fum, încât să înceapă aia să urle.

Prima încercare a fost cu o ţigară. S-a băgat o ţigară aprinsă sub plăcintă (cu partea arzândă în afară, normal) şi s-a închis cuptorul (nu, nu era în priză!) ca să se adune fumuşorul înăuntru, astfel încât, la momentul deschiderii lui, să ne lovească în faţă spectaculos. Ţigara s-a stins imediat ce a fost închis cuptorul, aşa că nu s-a adunat nimic. 🙁 “Bun. O să facem o fumigenă”, a dat sentinţa regizorul. “Daţi-mi un pahar de plastic şi nişte hârtie”. I s-a dat un pahar, i s-a dar şi hârtia şi a confecţionat un ghem cu miezul de plastic şi exteriorul de hârtie. Apoi a rupt grosier o margine a plăcintei, a încoţopenit guguloiul, după care a proptit bucata de plăcintă la loc. Fumigena era jumate afară, jumate sub plăcintă, cum ar veni. S-a închis cuptorul şi s-a aşteptat. Când am deschis, era ceva fum, aşa că am şi filmat. Mai multe duble chiar. Regizorul părea mulţumit, aşa că şi-a trimis colegul (cel fără demnitate) la baie, cu plăcinta fumegândă, să stingă guguloiul. În timpul ăsta, el se uita pe cameră, să vadă ce a ieşit. S-a uitat, s-a înverzit şi a luat-o la fugă către baie, să-l oprească pe coleg din oprirea emiţătorului de fum. 😆 A urmat altă fumigenă (mda, colegul apucase s-o stingă pe prima) şi alte duble. De data asta, totul a fost OK. 8)

În jurul nostru, viaţa băncii decurgea absolut normal. La birouri, angajaţii BCR stăteau de vorbă cu diverşi clienţi. Din când în când, când ieşea mai mult fum, se întorceau către noi priviri contrariate. 🙂

Cam asta e, în rest, să vorbeşte pozele. Care nu vorbeşte ele prea mult, fiindcă băiatul însărcinat să le facă (cel fără demnitate, da) s-a ocupat de mânjit plăcinţi şi stins miniincendii.