Într-un tren din România

Poate știți celebra fotografie făcută de fotograful francez Henri Cartier Bresson, în 1975, într-un tren din România.

Și poate știți și concursul de proze pe tema fotografiei, organizat de revista Catchy. Am scris și eu două proze în care mi-am imaginat povestea celor doi tineri. Le-am și trimis la concurs, dar ulterior le-am retras, din motive pe care nu m-apuc să le detaliez acum.

Iat-o pe prima:

Bătrânelul

Mai întâi a intrat el în compartiment. Apoi ea, toată numai zâmbet. S-au așezat pe locurile din fața mea, au gângurit câte ceva pe limba lor de îndrăgostiți, iar ea i-a șoptit ceva la ureche.

– Nu, a venit răspunsul. Blând dar de o fermitate izbitoare.

A încercat imediat să o sărute, dar ea s-a ferit. Colțurile gurii i-au căzut. Dacă ar fi putut scoate sunete, aș fi auzit zgomot de cană spartă pe podea. S-a făcut liniște și i- am văzut cum se afundă fiecare în sine. Dacă nu aș fi știut că au intrat împreună, aș fi putut jura că nu se cunosc. A trecut așa vreo oră. El se uita absent pe geam, ea își privea supărată pantofii, apoi, brusc, a început să se zguduie de plâns. Mai întâi pe tăcute, după care cu suspine, pentru ca în final să se întoarcă spre el și să îi strige:

– Nu mai pot, înțelegi?

Nici un răspuns.

– Lasă dracului geamul ăla și uită-te la mine!

A lăsat geamul și s-a întors către ea cu cea mai fără expresie dintre toate fețele pe care le-am văzut vreodată. Nu mai semăna deloc cu bărbatul îndrăgostit de mai devreme.

– Cât crezi că pot să mai suport fără să o iau razna? Spune-mi: cât?

– Văd că ai luat-o deja…

Vorbea atât de calm încât am simțit că nu mai pot nici eu să suport fără să o iau razna.

– De ce? Pentru că țip și se uită… bătrânelul ăsta la noi?

Ahh… Ce caut eu în discuție??? Nici măcar nu sunt atât de bătrânel. Am doar 58 de ani.

– Îmi cer scuze, soția mea e puțin… tulburată, mi s-a adresat direct bărbatul.

Am vrut să bâigui un “Nu am… nu vă… nu se… nu este treaba mea, nu vă faceți griji…”, dar n-am mai apucat, pentru că soția tulburată se dezlănțuise deja.

– Soția ta e puțin tulburată? Puțin?? Apoi, către mine: Spuneți-mi, vă rog, vi se pare că sunt puțin tulburată sau foarte tulburată?

– Ăăă…

– Puțin sau foarte? Haideți, nu e așa greu.

– Foarte.

De ce mă tot bagă pe mine în discuția lor???

– Mulțumesc. Apoi către el: Ai auzit, da? Până și bătrânelul a observat că sunt cu nervii la pământ.

Ahh! Iar “bătrânelul”?

– De ce ții neapărat să faci tot circul ăsta aici?

Dumnezeule, tot calm e…

– Unde ai vrea să-l fac? Ai un loc anume, preferat? Spune-mi dacă ai și mergem să îl fac acolo, nu-i nici o problemă.

Îmi place sarcasmul ei. Din păcate, el a început iar să se uite pe geam și nu-i mai răspunde. O vreme se tace. Vreme lungă și apăsătoare. Nu mai am răbdare, mă plictisesc, vreau să văd continuarea. Mă simt ca și cum s-ar fi tăiat curentul la cinematograf la jumătatea filmului. Mă uit la ea cu speranță, mă bazez pe nervii ei de femeie, dar își privește din nou, mută, vârfurile pantofilor. După vreun sfert de oră, vorbește din nou, de data asta cu voce mică și tremurată:

– Bine. Uite cum facem. Când ne întoarcem acasă, ne despărțim. OK?

– OK, îi răspunde el, fără să întoarcă capul.

Ea reîncepe să plângă, de data asta încetișor, neputincios, dezarmat. El se uită pe geam.

*

Aș vrea să-nțeleg ce se petrece. Ce s-a-ntâmplat în cele 5 minute de când s-au urcat în tren, până a-nceput nebunia, ce-nseamnă “Nu”-ul acela care a făcut ca dragostea să nu mai conteze, ce li se întâmplă acestor tineri… Care e povestea lor, de fapt?

Tot frământându-mă așa, invidios pe aroganța tuturor naratorilor omniscienți cu care m-am întâlnit vreodată, am adormit.

*

Când m-am trezit, dormeau ei. Îmbrățișați într-un fel contorsionat și din nou îndrăgostiți. Ea, abandonată lui, cu picioarele adunate pe banchetă, învelite cu o haină, și cu o mână la tâmplă. El, ținându-i strâns capul aproape de trupul lui, într-un gest de bărbat care și-a luat în stăpânire femeia pe care o iubește. Dacă ar fi îndoit brațul un pic mai tare, ar fi putut să-i rupă gâtul.

Și iat-o și pe a doua:

A doua oară

S-a întâmplat din nou. Acum patru ore, în timp ce Dan era la coadă la bilete. Așteptam pe o băncuță, privind trecătorii, când a început să se învârtă gara cu mine. Vâjâit în urechi, o plasă lăptoasă pe ochi, panică… Un fel de gheară uriașă în inimă, însoțită de gheruțe mai mici, câte una pentru fiecare celulă a corpului. Și, brusc, n-am mai știut cine și unde sunt. M-am ghemuit lângă bancă, cu mâinile la urechi, și am închis ochii, ca să mă pitesc în întuneric.

– Vă simțiți bine?

Am deschis ochii. Un bărbat mă privea cu îngrijorare. Am luat și mâinile de la urechi. Vâjâitul se oprise.

– Pot să vă ajut cu ceva?

M-am uitat buimacă în jur și am regăsit gara. Fiecare trecător își vedea de ale lui, iar acolo, departe, la coada de la ghișeul de bilete, era Dan, cu părul lui cârlionțat și cu ziarul în mână, citind. Dan, dragostea mea și bărbatul meu. Bucuria, echilibrul și lumina mea. Dan… Era acolo, cumpăra bilete pentru noi doi. M-am ridicat repede, netezindu-mi rochia. Trecătorul îngrijorat aștepta încă un răspuns.

– Mă simt bine… mulțumesc, i-am zâmbit.

Apoi l-am văzut pe Dan venind spre mine cu biletele în mână. Mi le-a dat să le bag în geantă și m-a pupat pe nas. L-am strâns în brațe și am început să-i povestesc tâmpenii, numai ca să uit. A venit trenul, ne-am urcat și chiar am uitat, pentru o vreme. Ne-am jucat “Fazan” și am sporovăit, apoi el a adormit. Aș vrea să dorm și eu, dar tot ce reușesc e să stau cu ochii închiși și să nu mă foiesc, ca să nu-l trezesc.

*

Așa a început și la mama. Cu dureri de cap și cu ieșiri temporare din realitate. Aveam 3 ani jumate când a coborât brusc din troleibuz și m-a lăsat acolo, iar, când am intrat în clasa I, era deja diagnosticată și internată într-un sanatoriu. O formă extrem de rară de demență galopantă, precoce. Din 10 cazuri, câte erau la ora aia în lume, unul era mama mea. La mine s-a întâmplat, azi, a doua oară, ceea ce ar însemna că, în 2-3 ani o să fiu “pa”. Prima oară a fost acum aproape un an, la ziua Liviei, în timp ce i se cânta “Mulți ani trăiască”. Brusc, n-am mai recunoscut pe nimeni și m-am ghemuit speriată după canapea. M-a scos Dan de acolo și am reușit să-i păcălesc pe toți că eram beată. Ba chiar am ajuns beată de-adevăratelea în mai puțin de juma’ de oră, turnând în mine, fără să mă vadă nimeni, vodcă după vodcă. Ce ciudat să mă-mbăt în halul ăsta tocmai eu, care nu prea beau, nu-i așa? Cu toate astea, nimănui nu i s-a părut suspect. Nici măcar mie. M-am agățat de beție și de mahmureala de după, ca să mă prefac c-am uitat ce se întâmplase înainte. Și mi-a ieșit, am reușit să mă prefac destul de convingător. Doar că azi s-a întâmplat a doua oară, iar, în ultima vreme, m-a tot durut capul. Aș vrea să fie doar coincidențe. Aș vrea să dorm chiar acum și să visez că mi s-a întâmplat să mă ascund lângă o bancă. Dar nici nu dorm și nici nu sunt coincidențe. În 2 ani, copilul pe care-l port în mine va avea o mamă internată la balamuc, iar bărbatul meu o să fie o rană deschisă, un om măcinat de durere, un suflet sleit, umblând prin lume într-o carcasă de carne.

*

Îmi voi trăi viața într-un pat cu așternuturi jegoase și gri, deschizând gura să primesc lingurița cu piure scârbos de morcov, mânuită de o infirmieră. O să vorbesc singură, o să fac pe mine și-o să fiu spălată cu dușul de aceeași infirmieră nervoasă. O să stau ore în șir, în câte-un fotoliu, uitându-mă în gol și legănându-mi corpul descărnat. O să-mi pun perna-n cap și o să mă zbat, strigând “Lasă-mă!”, când o să mă viziteze Dan și-o să încerce să mă mângâie. O să îi vorbesc, apoi, alintându-mă ca o fetiță, despre o pisicuță care ar fi trebuit desenată altfel, pentru că vine toamna și mi-e foame, iar mașinile astea, proastele, mă stropesc. O să mușc paiul cu care o să încerce să-mi dea apă și n-o să mai vreau să-i dau drumul. O să îmi umblu în pempărs și o să întind pe pereți ce găsesc acolo. N-o să-mi recunosc bărbatul, tatăl, fratele și prietenii, iar copilului meu, ca să nu mă vadă cu mințile rătăcite, o să i se spună că am murit. Când, într-un târziu, tatăl lui își va reface viața lângă altă femeie, va fi fericit să aibă și el, ca toți copiii, o mamă. În timpul ăsta, eu n-o să știu că există undeva un pui de om, care înainte să apară pe lume, a poposit o vreme în trupul meu… Practic, astea de acum sunt printre ultimele mele momente în care știu ceva. De fapt, nu ceva. Tot. Am mai jucat o dată în filmul ăsta, doar că într-un rol secundar.

*

Sau poate că toate astea ar putea să nu se întâmple. Poate că nu am dreptul să le fac asta celor pe care-i iubesc. Aș putea să mă ridic acum, să îl sărut pe frunte pe Dan, să îl învelesc bine cu haina, ca să nu răcească, iar, dacă se trezește, să îl mint că mă duc la toaletă.

Iar aici găsiți cele mai apreciate de juriu 44 de proze din concurs, care vor fi adunate într-o cărticică. Cea de pe locul I a fost premiată cu 10.000 de lei.