Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut

Amintirile savuroase ale unui scriitor prea sincer

“Nichita avea o geantă diplomat în care își păstra ordinele, decorațiile și medaliile pe care le primise în decursul vremii. Câteodată, când era mai binedispus, se dezbrăca până când rămânea în boxerii lui negri și pe chiloții ăia își atârna decorațiile. Apoi se plimba țanțoș prin fața celor prezenți, zicând: “Uite, bre, așa ar trebui purtate decorațiile, în pielea goală, ca să vadă toată lumea că nu ai nimic de ascuns”.”

Nichita e Nichita Stănescu, iar fragmentul de mai sus e din cartea lui Ștefan Agopian, Scriitor în comunism (niște amintiri), apărută de curând la Polirom. E o carte scrisă cu atâta farmec încât, de fiecare dată când citesc din ea, mă apucă un fel de euforie ciudată, un entuziasm rar. Îmi vine să mă duc să opresc oameni pe stradă și să le zic despre ea sau măcar să ies la geam și zbier ca nebuna “Băăăăăăi! Voi știți cât de tare poate să fie cartea lui Agoooooop?”.

Sunt două chestii mișto de tot la cartea asta: poveștile din ea, din categoria “ce ți-ai dorit dintotdeauna să știi și nici n-ai visat vreodată că o să ai norocul să afli, despre scriitorii ca Nichita Stănescu, Marin Preda sau Agopian însuși”, și felul în care e scrisă, care e absolut savuros. Un umor leneș, impertinent, zeflemitor, o durere-n cot constantă și un miserupism exemplar însoțesc, de la prima până la ultima pagină, toate amintirile despre copilăria, stagiul militar și tinerețea scriitoricească a autorului. Adolescența lipsește, din păcate, după cum lipsește și toată perioada de după ’90.

Copilăria e dominată de figura Marioarei, mama scriitorului, la care acesta se raportează cu un nedisimulat sictir: “Îmi este clar că relațiile foarte proaste pe care le-am avut de timpuriu cu maică-mea mi-au stricat relațiile cu Dumnezeu. Obligat să-mi fac în fiecare seară rugăciunea, adăugam rugii mele câteva cuvinte în plus față de cele standard. Îl imploram pe cel de sus, după cum am mai spus, să mă scape de maică-mea, cel mai sănătos fiind s-o omoare. Dumnezeu, în înțelepciunea lui, nu mi-a îndeplinit dorința, ba chiar din contră, a făcut-o pe iubita mea mamă (iubită de către El, firește) mai aprigă ca oricând și mult mai hotărâtă să-mi facă viața un iad. Zilnic eram silit să mint și să fur și, cum nu îmi îndeplineam prea conștiincios sarcinile, primeam câte o bătaie soră cu moartea”.

Celebrul exces de sinceritate cu care, dacă mai țineți minte, a spus la televizor că “Regina Maria era cam curvă”, se manifestă cu vârf și îndesat și în portretizarea ființei care i-a dat viață, pe care o descrie ca fiind mincinoasă, hoață și curvă.

Urmează armata, cu tot felul de povești haioase. Agopian ajunge “infirmier”, deși nu avea niciun fel de pregătire medicală, și puțin lipsește să-și omoare un camarad cu o doză de antibiotic recomandabilă pentru un cal, pune de-o afacere cu tatuaje, chiar acolo, în unitatea militară, și eșuează în a-i ține companie unui alt soldat, care ieșea în fiecare noapte pe câmp și “urla după pizdă”. Și așa mai departe, totul fără cel mai mic chef de a-și sluji patria și în timp ce pe patrie o durea de asemenea-n fund de faptul că niște tineri soldați, în frunte cu Ștefan Agopian, nu dădeau doi bani pe ea.

Piesa de rezistență a cărții e, bineînțeles, prietenia cu legendarul Nichita Stănescu, adunată într-un capitol grăsuț, care ar trebui să vă aline într-o măsură destul de mare setea de “nichitisme”. Mai sunt și povești cu Marin Preda și cu mulți alți scriitori (Radu Tudoran, D.R. Popescu, Eugen Negrici, Paul Georgescu, Adriana Bittel etc.), iar relatările despre cum funcționau trebile în lumea literară comunistă sunt absolut fascinante.

Nu am întâlnit, până acum, pe nimeni care să aibă o plăcere mai mare în a dezbrăca realitatea de eufemisme, a-i da jos fardurile cu șpaclul și a-i ciufuli cu voluptate cârlionții. Plescăi pur și simplu de plăcere citind amintirile lui Agopian, fiindcă sună ca cele mai autentice și mai mustoase bârfe între prieteni, spre dimineață, când sticlele goale s-au înmulțit sub masă și limbile s-au dezlegat.

De fapt și de drept, așa s-au și născut aceste pagini: la defuncta cârciumă Red Lion, de pe strada Academiei, unde, în vremuri nu foarte îndepărtate, Agopian și mai tinerii lui colegi de la Academia Cațavencu (aia veche, adevărată) petreceau lungi după amieze de joi, care se lăbărțau uneori până după miezul nopții. Printre tineri: Nic Sârbu, care a început să-l bată la cap sistematic pe povestitor: “Auzi, mă, Agop, da’ de ce nu scrii tu toate chestiile astea?”. Nu i-a fost ușor să îl convingă, dar până la urmă a reușit. A venit, apoi, rândul meu să am o micuță contribuție, în sensul că am transformat ceea ce obținuse Nic (acceptul leneșului autor) în rubrică reală de revistă, în paginile de care mă ocupam. Așa se explică dedicația de pe prima pagină a cărții, cu care Agop ne-a luat prin surprindere:

dedicatie agop

În încheiere, vă las cu un fragment despre “perla coroanei”, Nichita:

“Cu toate că roiau femeile în jurul lui precum musculițele bețive în jurul unui pahar de vin uitat peste noapte pe masă, Nichita nu era, de fapt, ceea ce se cheamă un afemeiat. Îi plăcea să cucerească orice femeie, indiferent de vârstă și numărul de kilograme pe care aceasta le căra prin lume, dar de cele mai multe ori nu mergea mai departe. Pentru el, orice femeie era frumoasă și, ca atare se simțea obligat s-o curteze și, cum era plin de fantezie, ca să nu spun de geniu, n-am văzut femeie care să-i reziste mai mult de zece minute. (…) Chiar și informatoarele o pățeau, pe-astea Nichita le mirosea de la o poștă și tocmai de aceea lor le aplica un tratament preferențial, cădeau în jurul lui ca muștele când dai cu pompa de flit.”

agop coperta

Citiți cartea! Este foarte mișto pe bune, nu pentru că avem eu și Nic o legătură sentimentală cu ea. Atenție însă la limbaj: Agop are o limbă spurcată, pe care nu și-a cenzurat-o nici o secundă în aceste pagini. Dacă sunteți din ăia care vă ofiliți la cuvântul “labă”, mai bine nu! 😉

19 comentarii

  1. superb.
    unde o gasesc?
    imi place stilul lui Agopian.mult.

  2. super tare asta: ” Dacă sunteți din ăia care vă ofiliți la cuvântul “labă”, mai bine nu!” , dar mai degraba cred ca s-ar intari decat s-ar ofili la cuvantul mai sus mentionat ! 😀

  3. costicamusulmanu

    repede la librarii; simona nu prea are cuvinte sa descrie ce se scrie; adica pina nu citesti tot ai o vaga idee dar…e ceva in plus;
    citit, incercat inteles( in sensul de trait in pielea lui), nereusit, dar cartea e beton;
    partile preferate: nu stiam de sorin dumitrescu (pentru care am un mare respect) ca era din gashca si m-a pus in popou cu “pizduiala” trasa lui nichita pentru declaratia ca scriitorii sa faca bine si sa participe (cu munca fizica in fabrici si uzine) la cincinalul in 4 ani jumate (va mai amintiti);
    daca nu ma inseala memoria ceva in sensul asta (e buna poezia de dragoste da’ mai trebuie si despre munca si tractoare) a declarat si preaimpuscatu’ la un gongres;

    fara lipsa de respect: MULTAM COANE AGOP!

    P.S. cartea am citit-o initial in serial in paginile defunctei academii…fie-i tarina usoara…, dar ca si in cazul batailor in dialog, nu se compara cu textul strins intr-o carte

  4. Noah, ce sa mai zicem decat multumiri de recomandare si felicitari ca ati pus si voi un pic de umar la aparitia unei chestii misto!

  5. ooo… cu adevarat prea sincer:))!

  6. Mai, Simona draga, cum pana acum nu mi-ai dezamagit nici o clipa gusturile ( ca d-aia te-am si indragit atat de mult), de abia astept sa citesc cartea! Multumesc pentru sugestie.

  7. Excelenta cartea. Am citit-o pe nerasuflate.

    Acum ca a terminat cu cartea, o sa-si reia rubrica din Catavencii ?

  8. Am citit-o pana la pag. 350. Capitolul urmator (… 🙂 🙂 🙂 ) pare a fi si mai savuros. Cartea este CRIMINALA!!! Mai ales cand anii ’70 inseamna ceva pentru tine. Eu unul fiind cu vreo 5 ani mai mic decat maestrul “Ago”…am savurat cartea ca pe un vin bun din carciumile de pe Calea Mosilor… Multam fain maestre “Ago”!

  9. Intr adevar,pe vremea adevaratei Academia Catavencu am putut citi,sub forma unui serial,aproape toata cartea.

  10. am luat-o adineauri, electronic, f. ieftina fro 23 de lei, am citit 17 pagini, mai citesc si miine si poimiine cite 17, joi joc fotbal, vineri am treaba, simbata trebe sa fac gradina, duminica am musafiri, luni e o zi plina… da saptamina aviatoare am o delegatie de citeva zile, voi citi in avion, tren..
    pare misto

  11. adică un fel de cancan mai elitist? cred că o să-mi placă!

  12. Nu sunt articolele apărute în foileton în Catavencii, strânse acum într-o carte? Am recunoscut pasajul despre afemeiatul Nichita…

  13. Chiar merita citita. Pentru unii sunt amintiri ,pentru altii istorie.

  14. Wow! Ar fi a treia carte pe care o citesc la îndemnul tău…..

  15. Am luat-o, imi place. Multumesc!

  16. tinica23@gmail.com

    Am luat-o. Și dacă tot am luat-o, am luat și volumele de opere complete, ce mama naibii :mrgreen: .

    De aici: http://librarie.carturesti.ro/scriitor-in-comunism-niste-amintiri-373139

  17. […] Am luat-o la pachet cu „Scriitor în comunism” a lui Ștefan Agopian, după ce m-a convins Simona Tache. Partea proastă e nu pot să pun pe kindle cartea lui Agopian pentru că are un format de rahat […]

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest site foloseste serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.

Question Razz Sad Evil Exclaim Smile Redface Biggrin Surprised Eek Confused Cool LOL Mad Twisted Rolleyes Wink Idea Arrow Neutral Cry Mr. Green